The scene is a large room in an old house. It is a spring evening. The lights are off. Through both windows unbroken moonlight streams in. A woman, dressed in black and no longer young, speaks to a young man.

Moonlight Sonata

Dacă m-ai chema, ar zvâcni
o mie de păsări în colivii;
o mie de uşi s-ar da-n lături
şi s-ar umple văzduhul de păsări
şi - ca legătura de chei a pământului -
ar zăngăni apele sub mâinile vântului
şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pinteni
şi-ar începe să călărească la vale
pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre
şi goale;
sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge
în hău -
tu, dezgheţul meu, soarele meu!

Pocnet de harapnic scurt a detunat,

Spartă,-n gol tăcerea țăndări a zburat;

Val-vârtej prin vadul nopții trec năluci,

Om cu ghebă neagră, cai plini de clăbuci.

Pe un cer cât lumea stelele nu-ncap

Și sub cerul ăsta nu se merge-n trap.

Urcă din porumburi șopot ne-nțeles;

Cât o șură aprinsă iese luna-n șes.

”Hii, căluții tatii, hii la drum întins.

Pân-acuma nimeni urma nu ne-a prins.

Am gonit o noapte, de-om scăpa încai

Să intrăm în țara hoților de cai: