În perioada iunie – noiembrie, 1867,  Mark Twain face o croazieră pe vasul Quaker City  și Editura ”American Publishing Company” din Hartford îi propune un contract: să scrie o carte de reportaje despre această călătorie  și la predarea manuscrisului să primească o sumă de 10000 de dolari fără drepturi de autor, sau cinci la sută din vânzări cu păstrarea dreptului de autor. Unul dintre prietenii lui, gazetar, îl sfătuiește să nu renunțe la drepturile de autor, dar întrucât îi fluiera vântul prin buzunare merge la Washington să câștige destui bani cât să-i ajungă de pâinea cu unt zilnică în perioada în care lucra la carte. Aici, îl întâlnește pe William Swinton, fratele celebrului istoric, și pun  la cale o afacere- ”întâiul consorțiu de presă de pe planetă”. Pe lista lor figurau 12 fițuici risipite pe cine știe ce coclauri, pe la periferia țării care, însă, se puteau mândri că aveau un corespondent la Washington. Fiecare fițuică primea câte două corespondențe pe săptămână pe care le plătea cu câte un dolar bucata, așadar, câștigul săptămânal era de 24 de dolari, săptămânal. Bani suficienți cât să ducă un trai modest împreună într-o locuință ieftină.  Swinton era unul dintre cei mai drăguți oameni de pe pământ: educat, instruit, civilizat, cu o inimă curată și cu vorba blândă. Dar...era scoțian și prezbiterian de modă veche, foarte cinstit și sincer cu credința lui, nu avea niciun viciu în afară de  o mare pasiune pentru whisky-ul scoțian. Eu unul, spune Mark Twain, nu consideram lucrul ăsta un viciu, deoarece ”Swinton era scoțian, iar pentru un scoțian whisky-ul e la fel de inofensiv ca laptele pentru restul neamului omenesc.” Așadar, în cazul prietenului său era chiar o virtute, dar una costisitoare ținând cont de situația lor financiară. 24 de dolari săptămânal îi ținea pe linia de plutire dacă n-ar fi fost carafa de băutură care să le pricinuiască oarece greutăți. Așa, ajung la un moment dat într-un impas când se produce un gol de 3 dolari de care habar nu aveau cum să facă rost. Swinton îl roagă să meargă să facă rost de bani spunându-i c-o să încerce și el. Total dezorientat, marele scriitor întreabă ca un copil – ”de unde că n-am nicio idee”. Pe un ton simplu și convingător scoțianul îl încurajează: ”Domnul va avea grijă.” Plin de credință și cu un adevărat talmeș-balmeș în minte, Mark Twain colindă străzile  Washingtonului preț de vreo oră fără să-i fi venit nici cea mai vagă idee. Obosit, intră în holul hotelului ”Casa Ebbitt”, abia dat în folosință și se așază pe un scaun în holul hotelului.  Și de-acum să-l lăsăm pe autor să istorisească șirul întâmplărilor.

”Deodată am văzut că în hol intră un câine; se opri în fața mea , își ridică privirea spre mine și mă întreabă din ochi: ”Ești prietenos?” I-am răspuns, tot din ochi, că da. Câinele a dat din coadă recunoscător și, apropiindu-se, și-a rezemat botul pe genunchiul meu și m-a privit tandru cu ochii lui negri. Era un animal frumos ca o fată, ai fi zis că-i făcut tot din catifea și mătase. I-am dezmierdat căpușorul negru și urechile clăpăuge- ce mai, eram ca doi îndrăgostiți! Peste câteva minute, generalul de brigadă Miles, eroul națiunii, își făcu apariția în splendida-i uniformă albastră cu fireturi de aur, sub privirile admirative ale tuturor. Zărind câinele, se opri și în ochi i se aprinse o lumină ce dovedea că avea slăbiciune pentru câinii de soiul acelei făpturi grațioase. Veni apoi spre mine și-mi spuse, mângâind câinele:

-Ce câine frumos! O adevărată minune...N-ați vrea să-l vindeți?

Eram adânc mișcat; mi se părea miraculos felul în care se adeverea prorocirea lui Swinton.

-Ba da, i-am răspuns.

-Cât cereți pe el? mă întreabă generalul.

-Trei dolari.

Generalul rămase vizibil surprins

-Trei dolari? făcu el. Numai trei dolari? Păi, câinele ăsta e un animal neobișnuit, valorează cel puțin cincizeci de dolari. Dacă-ar fi al meu, nu l-aș da nici pentru o sută. Mă tem că nu vă dați seama de valoarea lui. Mai gândiți-vă la preț, n-aș vrea să vă păcălesc.

Dacă m-ar fi cunoscut, și-ar fi dat seama că mi-ar fi venit la fel de greu să-l păcălesc, pe cât de greu îi venea lui să mă păcălească pe mine. I-am răspuns cu aceeași voce calmă și hotărâtă ca mai înainte:

-Nu, doar trei dolari, acesta e prețul.

-Foarte bine, dacă insistați, îmi zise generalul și, dându-mi trei dolari, luă câinele și porni cu el pe scări.”

Afacerea s-a încheiat, autorul a luat cei trei dolari însă, peste câteva minute a  apărut în hol și stăpânul câinelui, cu o înfățișare blajină, care îl căuta peste tot, pe sub mese. Impresionat s-a apropiat de el și l-a întrebat dacă nu caută un câine că l-ar putea ajuta să-l găsească, însă, fiind în criză de timp cerea să-i fie plătită osteneala. Bucuros, stăpânul câinelui acceptă și întreabă prețul.

” –Trei dolari.

-Păi, e o nimica toată exclamă el surprins. O să vă plătesc zece cu dragă inimă!

-Nu, trei dolari, acesta e prețul! Am repetat, și am pornit în sus pe scări, fără să mai lungesc vorba, deoarece Swinton îmi spusese că aceasta era suma de care ne va face rost Dumnezeu; mi se părea c-ar fi un sacrilegiu să primesc un gologan în pus peste suma făgăduită.

Trecând pe la recepție, am aflat de la funcționarul de acolo ce număr avea camera generalului. Ajuns sus, l-am găsit pe general mângâind câinele cu un aer fericit.

-Îmi pare rău, dar trebuie să vă iau câinele înapoi, i-am spus.

- Să-l iei înapoi? îngaimă generalul uimit din cale-afară. Păi, e câinele meu. Mi l-ai vândut la prețul fixat chiar de dumneata.

-E adevărat, i-am răspuns, dar trebuie să-l iau, deoarece omul îl vrea înapoi.

-Care om?

-Stăpânul câinelui, căci nu e câinele meu. (...)

- Vrei să-mi spui că mi-ai vândut câinele altuia, știind că-i al altuia?

- Da, știam că nu-i câinele meu.

-Atunci de ce mi l-ai vândut?

- Ce întrebare  ciudată mai e și asta?Vi l-am vândut pentru că mi l-ați cerut. V-ați oferit să cumpărați câinele, nu puteți tăgădui. Eu nu eram ahtiat să-l vând, nici nu-mi trecuse prin minte să-l vând- dar aveam impresia că dacă dumneavoastră v-ar conveni...

-Să-mi convină? Mă întrerupse el. E cea mai năstrușnică idee pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată...

L-am întrerupt la rându-mi spunându-i:

-Discuția nu are niciun rost, domnule. Singur ați spus că-i un câine care valorează probabil o sută de dolari. Eu v-am cerut doar trei- era oare ceva necinstit în asta? Mi-ați oferit o sumă mai mare, știți bine că așa ați făcut. Eu v-am cerut însă cu insistență trei dolari- nu puteți tăgădui.

-Uf, ce legătură are una cu alta?! Esențialul este că nu dumneata erai stăpânul câinelui, nu pricepi? După cât se pare, dumneata nu socotești că e necinstit să vinzi un lucru care nu-ți aparține, dacă-l vinzi ieftin. Dar...

-Vă rog să nu mai discutați despre asta, l-am întrerupt. Nu puteți nega că prețul cerut de mine era cât se poate de rezonabil și echitabil- ținând seama că nu eu eram stăpânul câinelui- astfel încât orice discuție în legătură cu asta e o pierdere de timp. Acum trebuie să iau înapoi câinele pentru că omul îl vrea- nu vă dați seama că nu am de ales? Puneți-vă în situația mea. Închipuiți-vă că ați fi vândut un câine care nu vă aparținea...

- Taci , omule, nu-mi mai împuia capul cu raționamentele dumitale idioate! Ia-ți câinele și lasă-mă-n pace!

I-am dat așadar cei trei dolari și am coborât în hol cu câinele, pe care l-am predat stăpânului său, încasând de la acesta cei trei dolari promiși pentru osteneala mea.

Am plecat cu conștiința împăcată, pentru că procedasem cinstit; nici n-aș fi putut cheltui niciodată primii trei dolari, deoarece nu mi se cuveneau de drept, pe când dolarii căpătați pentru restituirea câinelui către adevăratul stăpân îmi aparțineau de drept- îi câștigasem cinstit. La urma urmelor, omul acela ar fi putut să nu-și recapete niciodată câinele, dacă n-aș fi apărut eu. Principiile mele au rămas până-n ziua de azi aceleași ca și atunci. Am fost întotdeauna cinstit- sunt convins că nu pot fi altfel...Cam asta e povestea.”