Deși a trăit în epoca în care lumina Orientului  a devenit accesibilă lumii greco - catolice, Biblia nu era în ochii lui decât o carte ca orișicare nevăzând în ea nicio revelație. Plotin cunoștea deja adevărurile revelate: ”Adesea, când sunt cu spiritul treaz sau când mă desprind de corp și îmi distrag atenția de la lucrurile exterioare pentru a mă concentra în mine însumi, aflu o nesfârșită și minunată frumusețe și mă încredințez că sunt hărăzit unor lucruri superioare; atunci trăiesc o viață mai bună, mă identific cu Dumnezeu și, cufundându-mă în el, reușesc să mă ridic deasupra a tot ceea ce este inteligibil.”, (IV, 8,1) spune Plotin, filozof a cărui gândire modernă îl situează printre marii căutători ai adevărului ultim.  Cert este că asemeni multor gânditori  medievali  pentru el adevărul teologic sau revelat se află într-o puternică opoziție cu adevărul filozofic. Și totuși, niciodată nu s-a exprimat cu precizie cu privire la raportul dintre cele două adevăruri.  În cea de-a șasea ”Enneadă” spune: ”De câte ori se apropie sufletul de inform, nu este în stare să-l cuprindă fiindcă nu primește o imagine precisă, de un tip cunoscut lui; atunci el fuge , căci se teme să se găsească în fața nimicului. Așa că, într-o astfel de stare, sufletul obosește și preferă să coboare înapoi...Motivul principal al incertitudinii noastre ține de faptul că înțelegerea unității (adică adevărul revelației) nu ne este dată nici de către știință nici printr-o intuiție intelectuală, precum celelalte obiecte inteligibile, ci printr-o participare superioară științei. Când sufletul înțelege un obiect prin știință, el se îndepărtează de unitate (adică, încă o dată de adevărul revelației) și încetează de a mai fi unul; fiindcă știința este discurs, iar discursul este multiplicitate.”

 Însă Plotin, cel care glorifică rațiunea, la un moment dat, reneagă logosul și devine misologos. Rolul lui devine iluzoriu, el nu acționează decât în măsura în care cuvintele lui sunt interpretate în conformitate cu aspirațiile epocii în care trăiește.  Esența misterului este imposibilitatea de a-l revela pentru că, în final, misterul rămâne mister orice s-ar face pentru a-l revela. Socraticul ”știu că nu știu nimic” nu era o ironie. La Delfi oamenii nu găseau dezlegarea misterelor, ci doar enigme. Și cu toate acestea oamenii erau mânați către oracol cu o forță de neînțeles deși, în loc să fie luminați, erau mai tare încurcați. În plus, Socrate era sub puterea acelui daimonion acel ”tăun”, cum spunea el, a cărui țintă era neliniștea, nu liniștea. Sigur că tribunalul care l-a judecat știa cu cine are de-a face, știa că Socrate era vinovat de  ”coruperea” tinerilor, nerecunoscând pe vechii zei ai grecilor. Există și un alt fel de ”corupere” a spiritelor mult mai revoltătoare decât coruperea către lene și beție. A nu-i recunoaște pe vechii zei presupune o neliniște spirituală, un elan sincer și profund către misterele altei lumi. Și acum ca și atunci, oamenii se tem de ”neliniște” și aceasta e insolvabila  problemă pe care și  Dostoievski a dezbătut-o în Marele Inchizitor. De aceea, acum, și Socrate și-ar primi porția de cucută, și Isus ar avea același loc la înălțime, doar pe cruce. Iată despre acest fel de ”neliniște”, despre acest ”daimonion” inacceptabil pentru lume  este vorba.

Plotin a început să scrie către vârsta de cincizeci de ani, așadar,  ajunsese deja la o maturizare a gândirii. Misterele nu se descoperă decât ”inițiaților”,  spune el,  pentru că adevărurile ultime nu se revelează în urma unei reflecții metodice, ci ne vin din afară, dintr-o dată, ca într-o iluminare de-o clipă. Dacă predecesorii săi (Socrate, Platon, Aristotel) glorifică rațiunea, Plotin încearcă să se sustragă logosului. Unii susțin că prin această separare a adevărului teologic de adevărul științific gânditorii din Evul Mediu, pornind de la Plotin, încercau în secret să se desprindă pentru a deschide calea cercetării libere. Astfel, unii dintre filosofii medievali au exploatat doctrina dublului adevăr. Teologia îl înlănțuie pe om, îi impune dogme, dar se pune întrebarea dacă nu cumva și știința, prin postulatele ei, nu  face același lucru. Atunci când teologul susține teoria dublului adevăr și pe cel al revelației divine, dar și ”adevărurile” lui Aristotel îl suspune pe om unei duble sclavii. Și cel mai bun exemplu în acest sens este Toma din Aquino care a pus în discuție ideea unității dintre filosofie și știință, străduindu-se să le pună de acord. Oare ”tăunul” lui Socrate nu s-ar revolta și împotriva acestei duble aserviri? ”Daimonionul”, ”tăunul” este tocmai această neliniște care-l deosebea pe Socrate de contemporanii săi. Știința urmărește evidențele și găsește în ele necesitatea naturală care pretinde a fi fundamentul întregii cunoașteri și, deci îndreptățită să domnească peste ceea ce consideră ea a fi ”arbitrar”. În schimb, filosofia  a fost și va rămâne o luptă împotriva evidențelor pentru a le putea depăși. Aproape toți filozofii au păstrat ca rezervă un mic deux ex machina care să acționeze din propria sa voință. Chiar și stoicii care, în general, erau considerați materialiști și raționaliști n-au renunțat niciodată la miraculos.

Plotin este filosoful preferat al lui Pascal în măsura în care Plotin afirmă supunerea față de destin și acceptarea fără murmur a tuturor încercărilor. Există însă la Epictet și ceva care-l îndepărta pe Pascal, ceea ce el a numit ”trufie diabolică”. Darul de a face miracole al lui Epictet era și învățătura lui Plotin. Și el considera că miracolul unirii cu Dumnezeu nu este posibil decât prin intermediul catharsis-ului. Iar pentru a ajunge la contemplarea frumuseții supreme, sufletul nostru trebuie să devină mai întâi el frumos. Și lucrul acesta nu era posibil decât prin desprinderea de trup. Ca și Epictet, Plotin aspira la miracolul eliberării și al unirii sufletului cu Dumnezeu. Ideile  lui Plotin  au impregnat  scrierile celor mai eminenți părinți ai bisericii și ale marilor mistici ai Evului Mediu. Poate că Pascal s-ar fi revoltat, ar fi vociferat împotriva acestei închipuiri a lui Plotin care credea că scăpând de lanțurile trupești ar fi putut să fie asemeni lui Dumnezeu și să se recreeze din nimic.

Porphyrios, discipolul lui Plotin care i-a studiat și i-a editat lucrările, mărturisește că profesorul său nu recitea niciodată ceea ce scria. El simțea că ceea ce spusese adevărul ”revelat” s-ar fi putut schimba în judecată și atunci adevărul ar fi fost ucis. E clar că el își pierduse încrederea în rațiune, știa că rațiunea avea puterea să distrugă lumea, că era în stare să demonstreze că tot ceea ce există este iluzoriu, fantomatic. Vedea bine Plotin atunci când spunea că sufletul omenesc este cufundat în somn și că el se străduia să se trezească. Și Plotin și Epictet știau că aici, pe pământ, totul este perisabil, că are un început și un sfârșit, iar ”neliniștea” nu este decât un început care chiar sub ochii noștri ar trebui să ajungă la un sfârșit. La fel gândea și Socrate. El spunea că are un ”tăun” și că rolul său era să-i înțepe pe oameni să le transmită neliniștea permanentă. El a fost cel dintâi filozof care a conceput visul atotputerniciei omului atunci când înțepa și promitea adevărul și accederea într-un nou univers în care nimeni nu va mai dormi, că toată lumea va rămâne trează.

La rândul lui, Plotin afirmă că sufletul este cufundat într-un somn adânc câtă vreme este lipit de trup. El simțea ca și Socrate că trebuie să se trezească să depășească anumite evidențe. Și avea puterea să lupte pe față, deschis, împotriva evidențelor știind din capul locului că era condamnat la eșec? Pentru că rațiunea care se sprijină pe evidențe nu va accepta niciodată ”noul”. Existența ”noului”, a imprevizibilului, a neașteptatului  a ceea ce nu mai seamănă cu ceva cunoscut dinainte smulge din mâna omului bagheta vrăjită cu care poate face lucrurile ”miraculoase” așa cum visase și Epictet. Filozofia a fost dintotdeauna o luptă cu evidențele și, de fiecare dată, când filozoful avea de ales între evidențele care trebuiau depășite și cele care trebuiau acceptate apărea lipsa de încredere în puterea creatoare, în forța noului. De aceea adevărul ”revelat” a fost întotdeauna în opoziție cu adevărul ”științific”, Dumnezeu însuși, după cum spune Sfântul Toma nu poate face nimic care să contrazică principiile rațiunii umane. În consecință, nu sunt posibile decât miracole naturale, Dumnezeu fiind un miracol natural creat de oameni, dar cum oamenii sunt capabili să creeze numai esențe ”ideale”, numai principii, Dumnezeul creat de ei nu poate fi decât esență ideală. Omul nu are putere asupra lumii reale, nu poate crea nici măcar o singură ființă vie, nu poate însufleți niciun obiect inanimat. În consecință, universul există prin el însuși.  Sub influența lui Platon și cinicii, și stoicii considerau corpul drept sursa răului pe pământ. Iar  Plotin a fost primul dintre filozofii păgâni care a acceptat acest principiu fără nicio rezervă. În cele din urmă, filozofia lui Plotin avea ca misiune eliberarea de coșmarul realității vizibile. Gnosticii afirmau că lumea este prin ea însăși rea și oribilă, dar Plotin nu putea afirma acest lucru. Știa că răul nu provine din lume, el lupta împotriva adevărurilor evidente, însă numai Pascal a avut curajul să exprime în cuvinte această luptă: ”Nu înțelegi nimic din lucrările lui Dumnezeu dacă nu iei ca principiu că El a vrut să-i orbească pe unii și să-i lumineze pe alții”. Când sufletul ajunge să se elibereze de evidențele rațiunii, spune Plotin, atunci omul este chemat către un alt destin pentru că el nu-i născut pentru a se supune. Supunerea și glorificarea supunerii sunt rezultatul unei vrăjiri. Deși nu de puține ori a lăudat și el supunerea, știa că îndrăzneala este darul suprem  al zeilor.  Pe această lume nu poate fi altfel. Aici, legile - legile naturii, legile societății - sunt condiția existenței omului. Dar, la început, n-au existat legi, ele au apărut mai târziu, iar la sfârșit, nu vor mai fi legi pentru că Dumnezeu nu vrea nimic de la oameni. Dumnezeu dă. În împărăția lui cuvântul ”constrângere” în numele unei legi nu are niciun sens. Acolo, în spatele porților pe care le păzește îngerul cu spada lui de foc, adevărul care are pe deplin dreptul  de asupune va refuza să mai constrângă pe cineva și va accepta cu bucurie vecinătatea unui alt adevăr opus. Acolo, se produc miracolele reale ale zeilor și nu miracolele ideale ale lui Socrate și Epictet. Acolo, există acest ”Unu” care a creat minunata noastră lume vizibilă și la care se ridică sufletul lui Plotin în rarele lui momente de tensiune și extaz. Și în acele clipe de maximă tensiune a descoperit Plotin că există ”o balanță neștiută oamenilor  pe care suferințele lui Iov copleșesc cu adevărat nisipul greu al mării”.