Pledoarie pentru carte

Pledoarie pentru carte

 

Mă consider și eu, așa cum afirma Nicolae Steinhardt, în categoria celor care cred, cu tărie, că din toate marile opere literare se pot extrage învățăminte bune pentru suflet și pentru luarea vieții  în pieptiș. De aceea în tot ceea ce am scris și voi scrie, primul meu gând este de-a pleda pentru carte și pentru citit. Pentru un împătimit al  cărții aşa cum a fost Marcel Moreau era foarte greu să înţeleagă lipsa de apetit pentru citit a tinerilor de astăzi. „Tânărul care nu citeşte se condamnă de pe acum a nu fi în stare să ne alăture revoltei sale, fatalmente o nouă servitute. Nu va fi decât un agitat, ori un ratat.”  Şi nu-i suficient doar să citeşti: „Trebuie să iubeşti cuvintele, şi să le iubeşti peste măsură. Abia atunci se petrece aproape de la sine, alegerea între cuvintele pline de sens şi cele neisprăvite, care ne caracterizează epoca.

Am ferma convingere că azi se citește atât de puțin din două motive: primul este lipsa de modele din familie, din școală, din societate. Părinții nu mai citesc (nu generalizez, dar mare parte dintre ei) preferă să butoneze la calculator, la telefon, la telecomandă. Nici profesorii nu mai citesc. În clasă, în cancelarie, acasă. Îmi amintesc de profesoarele mele de istorie și de franceză,  de la gimnaziu,  cu dragoste și profundă recunoștință. Îmi împrumutau cărți și m-au familiarizat  cu lucruri pe care singură nu le-aș fi descoperit. Prima, iubea mult istoria antică și mitologia și prin ea am pătruns misterele lumii antice. Am  încă proaspăt în memorie  primul roman   pe care mi l-a împrumutat să-l citesc - Slavomir Nastasijevic, ”Hannibal ante portas”. Cealaltă, m-a ghidat să pătrund în lumea poeziei pe alte căi decât cele didactice. Mă chema la ea acasă, îmi punea să ascult  discuri cu muzică clasică și-mi vorbea despre poezie. De-atunci, din acei ani, am știut că Macedonski a fost și este un mare poet și un mare nedreptățit al literaturii române.

Și spunând aceste lucruri am atins și celălalt motiv pentru care nu se citește. Școala, dascălii nu-i mai învață pe copii cum să citească, nu-i mai îndrumă cum să evalueze o operă literară, atât din punct de vedere estetic, dar și etic, întru ”îmbunătățirea minții și inimii”. Peste capetele lor curge o ploaie de șabloane lingvistice, de stereotipii, de imagini seci, de lucruri searbăde, de-a gata.  Câți dintre dascălii de azi au în vedere afirmația lui Nicolae Steinhardt că literatura ”vine de pe tărâmul unde arta, filosofia, etica, estetica, bunăvoința, blândețea, demnitatea, curajul, gândirea, mila, comprehensiunea, sociologia, poezia etc.etc. se cunosc bine, se vizitează sunt în relații de colaborare și respect reciproc, frecventează aceleași saloane și socotesc că dintotdeauna rafinamentul și amenitatea au trăit în frăție.”

Și tot el ne spune: Hotărât lucru însă : sălășluiește în ”marile cărți” (ori în cele numai bune) un stoc imens de avuții behavioristice, axiologice, etice, existențiale, informatice, energetice.”

Iată de ce gândesc eu omul după criteriile menționate: când este infirm sufletește, poate să-mi arate zeci de diplome sau să recurgă la felurite exhibiționisme, pentru mine este o persoană incultă. ”Și câinele intră în biserică, dar nici biserica nu se dărâmă, nici câinele nu se sfințește”, spune un vechi proverb. Căci eu gândesc omul după faptă și după suflet că deh!  capete avem toți. Mai ales azi când a ști să navighezi în virtual dă  unora dreptul să se creadă geniali.

În același eseu,  Nicolae Steinhard exemplifică această incultură spirituală cu romanul lui Augustin Buzura, ”Orgolii”. Îmi amintesc că atunci când l-am citit  (eram în liceu) am trăit un puternic sentiment de frustrare, de obidă chiar. Delatorul, ticălosul, torționarul, jigodia umană nu se află neapărat în tagma inșilor considerați abjecți de către societate. Și cazurile sunt nenumărate: mă gândesc, acum, numai la cel care semna cu pseudonimul Arthur delațiunele din arhivele securității. Netrebnicia individului, fie ea temperamentală, ideativă sau condiționată de circumstanțe nu se circumscrie neapărat într-o categorie umană aflată la periferia societății. Mulți dintre cei care practică răul au o imagine publică  de persoane distinse, cu principii, stilate, cu bune maniere, considerându-se ele însele modele fără echivoc.

Îndrăznesc să spun că trei sferturi din educația, din formarea mea ca om o datorez cărților, deși, mai pe de-a dreptul sau pe ocolite mi s-a reproșat că nu sunt cu picioarele pe pământ, că poetizez și idealizez lumea și viața, că atâta timp cât n-am ceva avere (materială) în spate, am cam trăit degeaba. Oare așa să fie? Cu toată vitregia comunismului, am avut în umbra noastră mentori crescuți și educați într-o lume normală care nu s-au temut să ne transmită și nouă adevăratele valori ale statutului de om. Ne-au învățat că a nu face un lucru de mântuială, a fi responsabil, a iubi, a respecta, a fi loial  chiar aveau valoare. Versatilitatea, duplicitatea, șiretenia, ura, disprețul, aroganța, vanitatea (Doamne! și astea se învață de prin cărți, mai ales, de prin noile ”psihologii”) nu erau tocmai lucrurile la care să ne dorim  să accedem.

”Ce vreți, spune părintele de la Rohia, am fost copil și tânăr și chiar adult într-o vreme când între cititor și carte puteau fi relații de prietenie și încredere (asemeni celor feudale bazate pe sprijin și credincioșie) pe reciprocă deferență și mutuale chemări. ( ce dragă mi-i această frază!) Ne erau, cărțile, de folos și spre învățătură: nu toate se-nțelege, dar foarte mult ne ajutau efectiv în operația de acomodare cu enigmele, ironiile și asprimile din jur. De la cărțile acelea nepractice, stătătoare sub semnul frumuseții, bunăvoinței, imaginarului am primit multe lecții de comportament. Ne ocroteau, într-un anume fel nu numai ne luminau inima și mintea, ci ne înțelepțeau, ne deschideau ochii. Ne maturizau fără a ne smulge brusc și traumatizant din adolescență și a ne preda cinismului. Poate că într-o oarecare măsură unele din nescontatele și singularele reacții ale generațiilor tinere își au sorgintea într-o nouă atitudine față de cărți, acum definite a fi obiecte închise, străine, accesibile doar pe căile reci ale unor demersuri logistice nu mai puțin distante chiar ostile decât potecile ducând la castelul lui Kafka. S-a produs o ruptură, o scurgere de curent; și s-a pierdut astfel un auxiliar al memorizării valorilor tradiționale. (...) Vedem ce prisosește în lumea unde afecțiunea a fost înlăturată din raporturile carte-cititor: descumpănirea și asprimea, de nu și o sălbăticie.

Ei câte am deprins noi de la Dostoievski, dela Hugo, de la Sinclair Lewis, de la Creangă, de la Stendhal, de la Balzac!

 Ehei, ce frumos ningea în romanele lui Dickens și în nuvelele lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești!”

Cenaclu Literar: