Nicole Valéry Grossu -”Benie sois-tu, prison”

Nicole Valéry Grossu -”Benie sois-tu, prison”

 

 

 

 

 

 

 

 Scriitoarea şi publicista Nicole Valéry Grossu  (Nicoleta Valeria Bruteanu) s-a născut în data 4 iulie 1919, la Turnu Măgurele. Nepoată pe linia maternă a marelui om politic Iuliu Maniu, a activat în PNŢ, iar între anii 1945-1947 a lucrat ca redactor la ziarul „Dreptatea”. În dimineaţa zilei de 24 august 1949, a fost arestată de trupele securităţii după ce, în prealabil, fusese evacuată din casă împreună cu toată familia.

”În 1947, mărturisește Valery,  cînd comuniştii începuseră să-i aresteze pe membrii marcanţi ai partidele democratice, şi mai ales pe cei ai Partidului Naţional-Ţărănesc, ce se bucura de adeziunea majorităţii populaţiei, procesele politice s-au ţinut lanţ. Cel mai important şi cel mai odios proces a fost acela al preşedintelui partidului, Iuliu Maniu, condamnat, împreună cu mulţi alţi „capi" ai partidului, la pedepse foarte mari. Pe acea vreme, eu şi cîţiva prieteni de-ai mei duceam o viaţă destul de agitată, căci ne temeam ca poliţia să nu pună mîna şi pe noi. Înrudită, prin mama mea, cu Iuliu Maniu, duşmancă înverşunată a nazismului, crezusem că este de datoria mea să mă alătur activităţii juste a Partidului Naţional-Ţărănesc; am făcut asta încă din 1942, cînd partidul ducea o susţinută luptă antifascistă pentru a răsturna, pe cale diplomatică, guvernul mareşalului Ion Antonescu, care determinase intrarea României în război alături de Hitler.  (...) Am urmat PNŢ-ul cu speranţa că, în scurt timp, opresiunea sovietică va fi înlăturată şi că aliaţii ne vor ajuta, după cum ne făgăduiseră, să ne eliberăm ţara de ruşinoasa ocupaţie a comuniştilor sovietici. Dar curînd am aflat, prin veşti venite din Occident, că, la Ialta, fuseserăm vînduţi Uniunii Sovietice. Ne aşteptau ani grei. De fapt, sovieticilor le-au fost de ajuns trei ani pentru a-şi forma, cu ajutorul trădătorilor de ţară, o serie de organizaţii comuniste. În 1944, numărul comuniştilor români era mai mic de o mie. Printr-o luptă grea, dar mai ales datorită poliţiei lor secrete, şi-au creat cadre care să poată pătrunde în armată. De îndată ce au stăpînit armata şi poliţia, nenorocirile au început: procese, distrugerea partidelor democratice, arestări... îmi aşteptam rîndul... cu resemnare.”

Fără a fi condamnată, timp de 4 ani de zile a cunoscut ororile închisorilor comuniste.  Iată evocarea momentului în care a fost arestată:

”...Cînd au terminat percheziţia era ora trei. Cel care percheziţionase dormitorul Sabinei se întorsese în încăperea unde mă aflam şi unde mă aşteptau, fără să spună nici un cuvînt, ceilalţi doi ne cotrobăiseră prin toată casa. La ora trei eram deci toţi, din nou, laolaltă: cei doi bărbaţi care ne păzeau în hol şi cei trei care facuseră percheziţie. Mustăciosul cu care vorbisem la început „între patru ochi" părea a fi un inspector. Supraveghea totul trecînd dintr-o încăpere în alta. în sfîrşit, eram „gata". Frecîndu-şi mîinile ca şi cum ar fi făcut o afacere bună, mustăciosul spuse:

- E bine că nu s-a găsit nimic la percheziţie. Nu există nici o probă împotriva dumneavoastră. Vă rog să veniţi cu mine aşa cum

v-am spus de la început. Ne ducem la miliţie, unde vom sta vreo oră  Apoi, întorcîndu-se spre bătrînul meu tată:

- Nu vă fie teamă, domnule, o voi aduce acasă chiar eu. Bietul tata schiţă un surîs ironic şi amar şi nu răspunse nimic.

Ochii lui albaştri îşi pierduseră orice urmă din proverbiala lor blîndeţe. Ca să pun capăt acestei scene de nesuportat, spusei, adresîndu-mă părinţilor mei pe un ton vesel şi sigur:

- Dragii mei, a venit momentul cel mai greu. Vă rog să fiţi curajoşi şi să nu plîngeţi, nici acum şi nici după plecarea mea. Nu

uitaţi că sînt adultă şi mai ales că toţi avem un Stăpîn care ne hotărăşte soarta şi ne ocroteşte. El va avea grijă de fiecare dintre

noi şi ne va ajuta să ne revedem. Vă las în mîinile Lui şi, plecînd, mă încredinţez Lui.

Nimeni nu plînse. Alice îmi strigă:

- Domnul lisus să te însoţească!

În timp ce mă îndreptam spre ieşire, mama le spuse securiştilor:

- Dumnezeu să vă ierte pentru marele păcat pe care-l săvîrşiţi acum!

(...)

După ce-am schimbat ultimele cuvinte şi priviri cu ai mei, am ieşit în curte, însoţită doar de doi agenţi. Ceilalţi plecaseră. Pe tonul unei conversaţii banale, îmi dădură cîteva indicaţii: să nu mă opresc pe drum, să nu strig, să merg ca şi cum m-aş plimba, în felul ăsta, trecătorii nu vor observa că se petrece ceva deosebit: vor vedea doar doi tineri însoţind o femeie tînără. Ce poate fi mai firesc? La colţul străzii staţiona o maşină elegantă şi confortabilă, în faţă, lîngă şofer, se afla un tînăr. Să fie oare unul dintre cei trei ce plecaseră înainte? Cît de bine seamănă între ei! Cu un gest elegant, cineva îmi deschide portiera şi sînt invitată să mă urc în limuzină. Pe această străduţă nu prea se văd asemenea maşini. Trecătorii care m-au văzut urcînd şi-or fi zis, poate, cu un grăunte de invidie: „Cît de fericită trebuie să fie!" sau „Ce tipi bine o înconjoară! Cine-o fi?"

Limuzina porni. Priveam cu aviditate casele, străzile, oamenii, mişcarea străzii: îmi adunam „provizii".

- Ai grijă, nu face nici o mişcare, mă ameninţă unul dintre ei, arătîndu-mi pumnul. Tonul lor mieros se schimbase dintr-o dată.

Şoferul ocoli Piaţa Naţiunii şi o luă pe Calea Rahovei, devenită celebră, unde se află o ciudată închisoare militară transformată în închisoare pentru deţinuţi politici. După cîteva minute, unul dintre ”cavalerii" mei îmi spuse:

- Lasă-te pe spate şi pune-ţi ochelarii ăştia. Nu ai dreptul să ştii unde ne ducem. (...)

Atentă la gîndurile mele, mă lăsam dusă; şoferul dădea ocol unor case, înainta, o lua la dreapta, vira la stînga, ca să nu-mi dau seama în ce direcţie merg. Deţinutul nu trebuie să ştie la ce închisoare este dus. Gîndurile parcă îmi erau spulberate, eram parcă într-un gol, mă simţeam scufundată în afara timpului. Cei doi agenţi ce mă însoţeau păreau nervoşi şi nerăbdători. Voiau să isprăvească mai repede cu mine, ca să se poată întoarce la treburile lor. Poate aveau întîlnire cu logodnica sau îi aştepta acasă soţia... „Cum poţi iubi asemenea oameni?" mă întrebam, în clipa cînd maşina se opri. Portiera se deschise, în timp ce nişte bărbaţi veneau în întîmpinarea mea. M-au ajutat să cobor şi m-au condus înăuntru, ţinîndu-mă de braţ. Un cîine mare se lipi de mine; de teamă să nu-l calc - căci mai purtam încă ochelarii negri -, făcui o mişcare în lături. Apoi îi pusei mîna pe spinare, în clipa aceea am auzit o voce de bărbat, ce-mi spunea:

Eşti curajoasă: ăsta nu-i cîine de salon, ci un cîine dresat să-i prindă pe bandiţii din munţi. Ai să vezi...”

 

În 1957, Nicole Valéry  s-a căsătorit  cu scriitorul Sergiu Grossu care, la rândul lui, a fost arestat în martie 1959 şi condamnat la 12 ani de închisoare. În 1969, au părăsit  România  și  s-au stabilit  în Franţa unde au  continuat activitatea publicistică la revista ”Catacombes”.

 

În 1976, Nicole Valéry Grossu publică la Editura Plon cartea- document  ”Benie sois-tu, prison”, în care surprinde ororile închisorilor comuniste prin care a trecut. Scrisă  în limba franceză, în 1997,  cartea a fost  tradusă în româneşte de Mioara Izverna, cu o prefaţă de Ana Blandiana, la Editura Univers.

 În seara zilei de 14 decembrie 1996, după o lungă și grea suferință, Nicole Valéry Grossu , aflată în spitalul Foch din Paris, trece pragul veșniciei. Conform cu ultima ei dorință a fost adusă și îngropată în Cimitirul Sfânta Vineri din București alături de părinții și strămoșii ei.

 

Titlul cărţii porneşte de la acea frază în care scriitorul Alexandr Soljeniţîn afirmă că închisoarea a fost, în primul rând, un loc în care sufletul i-a fost modelat căpătând rezistenţa şi profunzimea diamantului: „Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: ”BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE!..., binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea.”

 Fiecare deținut care a reușit să iasă viu din temnițele comuniste, fără să fi îndurat rușinea de a-și fi trădat tovarășii de suferință,  a găsit o modalitate de-a se sustrage realității tragice. Soljenițîn  considera că degradarea și  dezumanizarea pe  care un intelectual le accepta ca mod de supraviețuire au fost o necesitate. „E un lucru extrem de important, răspundea el acuzației că Ivan Denisovici acceptase de bună voie dezumanizarea. Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Eu însumi aşa m-am salvat. Mi-e groază să-mi privesc fotografia făcută când am ieşit din lagăr. Acolo sunt cu vreo 15 ani mai bătrân decât sunt acum. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu liber nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat.”

Alții, și amintesc doar câteva nume- Nicolae Steinhardt, Monseniorul Vladimir Ghica, poetul Vasile Voiculescu, Nicole Valéry Grossu au răspuns torturilor fizice și psihice prin forța credinței, prin trăirea unor experiențe mistice demne de tragicii martiri ai lui Christos. Nicole Valéry Grossu mărturisește transcenderea într-o altă dimensiune, acolo unde nimeni și nimic n-o mai putea atinge:

S-ar fi zis că trăiam ca într-o poveste cu zîne. Şi lucrul cel mai minunat era că ştiam, oricît de greu de crezut ar părea asta, că povestea era adevărată. Nimic din greutatea detenţiei nu mă atingea. Frica de necunoscut nu mă mai tulbura şi nici faptul că, după trei zile de la arestare, nimeni nu mă chemase încă la interogatoriu. Ştiam că va urma, dar aşteptam acest moment fără nici o teamă. Aflîndu-mă într-o asemenea stare de spirit, am hotărît aproape inconştient să-i surîd gardianului de fiecare dată cînd serviciul îl obliga să-mi deschidă uşa. Se uită la mine uluit şi apoi, repede, lăsa ochii în jos...”

Oricât erau de atei și de supuși regimului, oricât de cruzi și discreționari, până la urmă, în fața puterii dumnezeiești nici călăii nu puteau să rămână nesimțitori. În adâncul sufletului, știau și acceptau faptul că sunt slujitorii diavolului, știau că vine o zi când vor ajunge  în fața  lui Dumnezeu și vor trebui să răspundă pentru toate chinurile la care își suspuseseră frații nevinovați. Răspunsul lor de moment era doar un subterfugiu acuzându-și victimele de nebunie. Sărbătoarea Naşterii Domnului evocată de Nicole Valéry Grossu  relevă un moment de maximă tensiune mistică:

”În dimineaţa zilei de 24 decembrie, cînd m-am dus la birou, după o prea scurtă pauză de două ore, petrecute pe marginea patului (fără dreptul de a dormi şi supravegheată de un gardian), am avut neplăcuta surpriză de a-i vedea pe cei cinci ofiţeri aşezaţi la masa lor. Mi-au ordonat să rămîn în picioare, deşi se vedea prea bine că sînt foarte obosită. Profitînd de slăbiciunea mea, mă hărţuiră cu tot felul de întrebări. Reluară de la început întreg interogatoriul, înso-ţindu-l cu injurii grosolane şi cu ameninţări îngrozitoare. După cîteva ore petrecute astfel, inima mea încetă brusc să mai bată. „S-a sfîrşit cu mine";... gîndeam eu. într-adevăr, colonelul opri interogatoriul şi trecu pe sub nasul fiecărui ofiţer dosarul deschis la ultima pagină. Toţi o citiră cu atenţie. Eram sigură că faimoasa întrebare era scrisă aici cu litere uriaşe... Se sfîrşise totul... Dar nu era aşa! După ce examinară ce era scris în dosar şi după ce chibzuiră puţin, unul dintre ofiţeri ieşi din birou, în timp ce ceilalţi începură iar să mă asalteze cu vechile întrebări... Primejdia se îndepărtă. Simţeam o asemenea uşurare, încît am izbucnit în rîs. Călăii mei mi se păreau atît de caraghioşi... erau atît de mici şi de ridicoli! Continuam să rîd şi iar să rîd...

- Duceţi-o jos, spuse colonelul adjunctului său. Lăsaţi-o să doarmă pînă mîine. Dacă „criza" continuă, spuneţi-mi!

Liniştea pivniţei nu mai avea nimic lugubru în ea; devenise solemnă şi prietenoasă. Singurătatea mă ajuta, în acea seară, să înţeleg în adîncime sensul uriaşului eveniment creştinesc ce se sărbătoreşte de Crăciun. Acest Crăciun ciudat, petrecut într-o pivniţă fără nici o fereastră care să se deschidă spre noaptea de afară, dar în care steaua de la Bethleem strălucea în sufletul meu, îmi apărea blînd şi liniştit. Şi tot în sufletul meu se desfăşura Misterul Naşterii lui lisus. Tot acolo se aflau Ieslea, Copilul lisus, părinţii Săi, îngerii, Magii şi, în mijlocul mulţimii, familia şi prietenii mei. Iisus trăia în mine. Întreaga mea fiinţă era plină de prezenţa Sa. Lumina stelei strălucea cu mai mare putere, iar bucuria de a-i aparţine lui lisus deveni uriaşă, prea mare pentru biata mea inimă. De pretutindeni, auzeam minunate colinde de Crăciun. Cerul se deschisese, umplîndu-mi sălaşul de cîntec, culoare şi fericire.

Doamne! am strigat deodată, ascunzîndu-mi faţa în mîini. E prea mult! Prea multă bucurie pentru o biată făptură ca mine! Prea multă lumină ca s-o pot îndura! După cîteva clipe, privind în jurul meu, în pivniţa unde domnea aceeaşi atmosferă de pace, am murmurat: „În această seară de Crăciun, Iisus a fost aici!"

Acesta a fost cel mai minunat Crăciun din viaţa mea, deşi voi regreta întotdeauna că nu m-am lăsat cuprinsă pînâ la capăt de extazul Nopţii Sfinte...”

 

Din perspectiva unora,  spune Ana Blandiana în Prefața volumului, închisoarea apare ca un loc al urii, din perspectiva altora, închisoarea apare ca un loc al iubirii. Cartea lui Nicole Valéry  Grossu  face parte, în mod evident, din această ultimă categorie. Dar dacă, pentru cei dintîi, perioada detenţiei este timpul în care au fost torturaţi, schingiuiţi, umiliţi, bătuţi, degradaţi, amintirea selectînd şi detaliind aproape cu masochism chinurile fizice, perversiunea diabolică a celor ce comandau supliciile, cruzimea subumană a celor ce le executau; dacă, pentru ceilalţi, dimpotrivă, închisoarea este locul unde suferinţa exorcizează răul, întăreşte spiritul şi face bunătatea şi solidaritatea posibile; pentru Nicole Valéry Grossu , închisoarea este spaţiul unde îl descoperă şi îl întîlneşte-pe Dumnezeu - se întîlneşte cu Dumnezeu, ar fi poate mai exact spus - într-un fel de-a dreptul miraculos, dacă la o asemenea intensitate a trăirii deosebirea dintre natural şi miracol ar mai avea vreo semnificaţie. Astfel, primul sfert al cărţii - descrierea primelor trei luni de anchetă şi izolare - este jurnalul unei experienţe spirituale comparabile cu cele ale marilor mistici, al unei străluminâri petrecute la limita suportabilului şi a normalului, atît de orbitoare încît şterge contururile circumstanţiale. De altfel, ceea ce singularizează această carte în seria memoriilor de închisoare, căreia totuşi îi aparţine, este tocmai strania ei capacitate de a fi o minuţioasă, extrem de obiectivă, aproape albă relatare şi, în acelaşi timp, o vibrantă, extatică mărturisire de credinţă şi rugăciune, desprinse cu desăvîrşire din contingent. Lumina pe care gardienii o descopereau uluiţi în faţa „nebunei din celula 24", care le zîmbea şi-i obliga astfel să plece ochii, umple întreaga carte şi uimeşte cititorul, care nu ştie dacă să atribuie epifaniei sau numai artei literare puterea de iradiere a textului.  (...) Cu un titlu împrumutat din Soljeniţîn, ”Binecuvîntată fii, închisoare...” este o carte de proză simplă şi intensă, a cărei simplitate şi intensitate o apropie în mare măsură de definiţia poeziei. De altfel, episoadele epice sînt rare (episodul trădării de dinaintea arestării, episodul scrierii cu un sîmbure de nucă pe perete a Psalmului 90, episodul recuperării Bibliei şi al citirii ei în fascicole) şi totuşi, cartea se parcurge cu sufletul la gură, pentru că în dosul fiecărui rînd se simte o încordare şi o forţă spirituală devenite, rînd pe rînd, artă dramatică (atunci cînd sînt relatate scenele interogatoriilor şi ale confruntărilor cu mai marii închisorii), sau artă a portretului (atunci cînd se realizează cu o rară economie de mijloace personaje absolut memorabile, ca minunata Sabine Wurmbrand, ca sarcastica directoare a închisorii, ca blînda şi umila Cathy), sau artă a descrierii (atunci cînd, din cîteva linii, se creionează tabloul obsedant al grădinii de legume de la Jilava, curtea în pantă a închisorii Malmaison, fosta mănăstire Mislea). Dar, paradoxal, cartea se citeşte cu sufletul la gură mai ales datorită lirismului ei vibrant, lirism al bucuriei de a fi descoperit, dincolo de aparenţe, esenţa (extraordinarele pagini despre bucuria nopţii de Crăciun petrecute în izolarea celulei de pedeapsă), lirism al rugăciunii capabile să dea sens suferinţei şi singurătăţii, lirism al exultării de a putea înfrînge spaima („Cel veşnic este cu mine, nu mă tem de nimic. Ce mi-ar putea face oamenii?"). Neobişnuitul suspense pe care această lectură reuşeşte să-l întreţină pe parcursul celor aproape două sute cincinci zeci de pagini se naşte din speranţa cititorului că va descoperi în cele din urmă el însuşi secretul miraculoasei forţe care face să vibreze limitele fiecărui gest şi ale fiecărui cuvînt; că Dumnezeul iubirii despre care se vorbeşte cu fervoare nu este asemenea celei mai joase note a orgii, atît de profundă încît nimeni nu o poate auzi.

 

Poate că cea mai ciudată dintre caracteristicile acestei cărţi ciudate este faptul că, deşi este povestea unei detenţii politice (autoarea, rudă prin mamă cu luliu Maniu, a aparţinut tineretului ţărănist şi a fost arestată în 1949 pentru răspîndire de manifeste anticomuniste), ea nu se desfăşoară nici o clipă în planul politic, ci mult dincolo de el, acolo unde, pe frontiera mereu nesigură dintre viaţă şi moarte, se naşte vibraţia mistică, religia (re-ligare), care se întoarce la propria ei etimologie şi leagă înţelesurile într-un tot indestructibil. Dar această schimbare de registru şi lume nu se realizează nici o clipă prin eludarea adevărurilor acestei lumi, ci, dimpotrivă, prin pătrunderea şi depăşirea lor. în acest sens - şi în relatarea ei calmă, de dincolo de suferinţă - cartea Nicole Valéry Grossu  (numele literar al Nicolei Bruteanu-Grossu) reprezintă o cutremurătoare dezvăluire a metodelor de tortură psihică şi fizică folosite în închisorile comuniste din România anilor '50. Căci doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvîrşeşte. Fericirea care picură din fiecare rînd al acestei mărturisiri (un adevărat ,jurnal al fericirii" avant la lettre) demonstrează că nenorocit cu adevărat nu este cel ce îndură răul, ci acela care - fără măcar să înţeleagă de ce - îl face. Asemenea magnetului care, mişcat pe deasupra unei pilituri de fier, obligă particulele să se ordoneze potrivit liniilor de forţă ale cîmpului pe care îl creează, credinţa în crucea mişcată pe deasupra infernului închisorii obligă durerile să se încarce de sens şi ajută omul să devină ceea ce este, adică mult mai mult decît îşi imaginase că poate fi.”

 

În anul 2002, regizorul Nicolae Mărgineanu ecranizează cartea „Benie sois-tu, prison”, cu Maria Ploaie în rolul principal: „Dacă pentru majoritatea celor care şi-au scris memoriile, închisoarea este dominată de ură, descrierile predominând în schingiuiri, torturi, umilinţe, dimpotrivă, în cartea "Binecuvântata fii, închisoare" suferinţa exorcizează răul, întareşte spiritul şi face bunătatea şi solidaritatea posibile. Un film tonifiant, care îşi propune – dezvăluind cutremuratoarele metode de tortura psihică şi fizică folosite în închisorile comuniste din România – să dovedească că orice suferinţă acceptată şi oferită lui Dumnezeu este generatoare de imense binecuvântari. Suferinţa reuşeşte sa topească carapacea de indiferenţă şi moleșală, necazurile materiale devenind ridicole faţă de ascensiunea spirituală, mult mai importantă.”

(Nicolae Mărgineanu)

Cenaclu Literar: