Charles Meryon
Fiul Pierrei- Narcisse Chaspoux, zisă ”Gentil”, dansatoare la Opera din Paris și al medidicului englez Charles Lewis Meryon, a fost declarat la naștere, pe data de 23 noiembrie 1823, sub numele de Charles Chaspoux, dar, în 1824, a fost recunoscut oficial de tatăl său. Figură enigmatică, artistul aparține acelei categorii de solitari greu de clasificat și de analizat. Viziunea lui este profund personală și nu se pot găsi filiații printre predecesori, dar nici caracteristici care să-l alăture contemporanilor săi. Charles Meryon pare să vină de dincolo de vremi, apariția sa meteorică lăsând multe semne de întrebare în ceea ce privește opera, dar și viața, o viață plină de umbre, tăceri și pasiuni. Pasionat de marină, în octombrie 1837, este admis la Școala navală la finalul căreia se îmbarcă pe vasul Alger pornind în lungi călătorii către insulele Oceaniei. În timpul călătoriei a realizat numeroase desene și crochiuri în care vase cu siluete delicate având pânzele desfășurate alunecă pe apele Oceanului, portrete de indigeni, chipuri triste care nu-și cunosc trecutul și rămân nepăsătoare în fața viitorului. De pe vasul Alger trece pe Montebello, apoi, în 1842 se îmbarcă pe corveta Rinul pe care străbate întreaga lume, Revine în Franța abia în 1846, iar în 1847, din motive de sănătate, se retrage definitiv pentru a se consacra studiului artistic și creației. Visul de a deveni pictor îi este împiedicat de faptul că suferea de daltonism și de aceea se va dedica gravurii.
Charles Meryon a fost unul dintre primii acvafortiști din secolul al XIX-lea. A învățat tehnica de lucru în acvaforte de la gravorul Eugene Blery al cărui stil aparține Școlii de la Barbizon.
Existența lui pe uscat este cât se poate de misterioasă: nu iubea lumea, pe indiferenții agreabili, dar nici nu trăia după modelul romanticilor împăunați cu tot felul de ciudățenii. Trăia retras și, uneori, mergea seara la o micuță cafenea din strada Rochefoucauld, frecventată de pictori și de burghezi. Greu de realizat un portret al acestui fugar, singurul care reușește cât de cât să-i surprindă chipul este Felix Bracquemond: o privire de vultur străbate din ochii înfundați, aflați sub o frunte boltită. Un chip cu obrajii supți și gura încleștată ce pare a fi sculptat în piatră, un chip al unui obsedat de vedeniile veacului obscur în care a fost aruncat fără voie. Pe lângă daltonism a suferit și de câteva boli psihice, ceea ce n-a micșorat câtuși de puțin valoarea operei sale. După stilul pompos al gravurii din perioada primului Imperiu și a Restaurației, romantismul revine la gravura în acvaforte. Printre artiștii dedicați acestui stil se afla și obscurul Eugene Blery de la care deprinde Meryon tehnica de lucru. Blery este cel care îl pune să copieze planșe de Karel Dujardin, Loutherbourg sau faimosul marinar Reinier Nooms, alias Zeeman. A fost nevoie de un marinar pentru a simți poezia din lucrările altui marinar. Stilul lui Meryon este ferm, precis, fără echivocuri. Formula lui tehnică, preluată de la cei doi maeștri, este dreaptă, simplă, rece, solemnă lipsită de licărirea viziunilor și alcătuită din planuri de lumini întretăiate de planuri de umbre. Blery și Zeeman au fost ființe echilibrate, răbdătoare, atente, dar trăind departe de lume, în singurătate. Ceea ce uimește la Meryon este tocmai această tehnică de lucru scrupuloasă din care nu se bănuiește absolut deloc tulburările sufletești de care suferea. Considerat marele gravor al peisajului parizian, planșele lui Meryon surprind în detaliu și cu o siguranță de invidiat arhitectura podurilor, a turnurilor, ferestrele, cornișele, pilaștrii, tot acel Paris arenă de întâlnire a tuturor veacurilor. Nicio fantezie arhitectonică, doar ici, colo siluete misterioase de trecători, mașini zburătoare, decoruri de faleze și de oceane. La Meryon, câmpul vizual nu este un mediu pasiv, ci este un veritabil peisaj în care se petrec o serie de experiențe; artistul are geniul perspectivei, știe cu exactitate punctul din care ochiul vede măreția, unicitatea și amploarea peisajului. Dar nu numai că știe ”să vadă” , el are și marele talent al punerii în pagină, al compoziției. Privindu-i lucrările, ai certitudinea că au ieșit din mâna unui temerar vizionar. Peisajul orașelor i-a obsedat pe mulți maeștri, însă puțini au fost aceia care au surprins strălucirea, licărirea, farmecul pietrelor îmbătrânite ale zidurilor învăluite de tenebre. Poate Lalanne, Buhot, De Rochebrune sau Delaunay au mai făcut să strălucească temeliile castelelor, umbrele falezelor, freamătul nervos al mulțimii și să impresioneze privitorul în aceeași măsură. Dar niciunul dintre ei n-a avut în așa grad știința desenului și exactitatea compoziției, grațiozitatea și subtilitatea liniilor așa cum le-a avut Meryon. Planșele lui sunt sobre puternice, clare, de o rară puritate; specialiștii care le-au examinat cu lupa au rămas uimiți de exactitatea liniilor gravate de parcă acul ar fi fost ținut perpendicular pe placa de aramă. Din marea învălmășeală pariziană, acest hoinar solitar a lăsat posterității acel Paris care a străbătut veacurile prin monumentalitatea lui, prin catedralele lui, prin uriașele himere de piatră, prin ogivele, coloanele, hornurile, prin toată această impunătoare geografie arhitecturală. Este Parisul Veacului al XIX-lea sub lumina solemnă a soarelui, un Paris etern, aparent static precum peisajul din Melancolia lui Durer, dar un Paris guvernat de propriile legi și fenomene care nu sunt din această lume. Meryon este asemeni marilor profeți care au lăsat posterității esența devenirii lumii în care au trăit. Prin opera sa amintește de un alt mare profet al trecutului, Giovanni Battista Piranesi, cel care a surprins măreția legendarei Rome aflată într-o stare de decrepitudine care avea să renască din ruinele proprii. Dar Piranesi a rămas italian pătimaș în arta sa, specialist în decoruri, om de teatru și poet care și-a drapat laturile edificiilor cu petele negre ale acvafortei, iar ruinele le-a împodobit cu ghirlande de flori. Peisajele citadine ale lui Meryon dau impresia de veșnicie prin stabilitatea și concentrația simbolurilor și blazoanelor ce străpung aerul rarefiat de deasupra marei citadele. Paris este, într-adevăr, Paris în opera lui Charles Meryon.
Comentarii