Într-o noapte cu stele multe, multe, şi o lună ca o muchie de cuţit, stau pe terasa răcoroasă a restaurantului La Viletta cu Mircea Diaconu, cunoscut actor de teatru şi film, directorul Teatrului Nottara din Bucureşti, şi cu colegul său, actorul Constantin Cotimanis. Suntem la nici două ore după terminarea spectacolului cu piesa Operele Complete ale lui WLMSHSPR, spectacol urmărit cu interes şi, în final, deplină satisfacţie estetică de aproape două sute de români. Interviul este mai mult o discuţie amicală, cu câte un pahar de bere în faţă – deci nu o să dau decit spicuiri din ea.

NS: Cu ce este diferit acest turneu? MD: Este o experienţa dublă… triplă, chiar. E o călătorie, e o aventură şi mai este şi un test – pentru noi. Încercăm să înţelegem ce ar fi nevoie de făcut, ca să atragem publicul românesc din Diaspora. Trebuie să pregătim spectacole prin care să putem cuceri acest public virtual, care numără nu mai puţin de zece milioane de români. Ne interesează pe noi, ca teatru. Nu reprezentăm pe nimeni, nici ministerul Culturii, nici pe cel de Externe. Nu am avut nici o legătura cu ei - decât pentru a obţine vizele de călătorie… Ne interesează major – am început deja în Europa – românii din afara graniţelor. Noi nu deranjăm pe nimeni, noi încercăm să atingem acea populaţie de origine romaneasca care nu şi-a uitat încă limba. Cum spunea şi soţia mea, Diana Lupescu… Zicea: „Dumnezeule, suntem de atâta vreme afară şi vorbim numai româneşte, ne întâlnim numai cu români, jucăm în limba română… Parcă nici n-am plecat, parcă suntem acasă!” Aşa am ajuns şi aici, ceea ce înseamnă că, dincolo de plăcerea de a călători, comună tuturor, am avut experienţa fabuloasă de a ne întâlni cu publicul de aici, cu gusturile lui... Acest public este, desigur, diferit de cel din ţară şi trebuie să îl înţelegem aşa cum este, dacă vrem să-l cucerim. Trebuie să gândim alte spectacole, special pregătite să treacă Oceanul, ceea ce înseamnă clar că vom mai veni. Asta o spune direc-torul Teatrului Nottara, adică… aşa. Pe lângă asta, o spune actorul Diaconu, care a avut o imensă bucurie, imensă, întâlnindu-se cu voi. Chiar dacă vin oameni puţini la spectacolele noastre. Chiar şi în seara aceasta – probabil au fost destul de puţini care au ştiut despre acest spectacol şi despre turneul nostru. Comunicarea nu este fericită, comunicarea în diaspora nu este funcţională încă. Sperăm că, venind mult mai des, noi Teatrul Nottara adică, vom crea o stare de aşteptare. NS: Ar fi multe de spus despre comunicarea în comunitate, dar mai bine mă abţin… CC: Noi am întâlnit chestia asta şi în alte locuri. Sunt forţe necunoscute care se împotrivesc unui dialog sincer între românii din comunitate. Ne întristează când întâlnim astfel de situaţii. Chiar, pun pariu că aveţi două biserici româneşti în Vancouver. NS: Nu pune pariu, că pierzi. Avem patru (se râde). Şi vreo două pe hârtie… MD: Pe hârtie? NS: Adică, fără preoţi… Să revenim la comunicarea între români. Noi încercăm să realizăm aceasta tocmai prin intermediul culturii. MD: Sper că prezenţa noastră, a artiştilor români din ţară, să ajute în acest sens. CC: Este vorba de comunicare, în primul rând. Toate relele pornesc de la lipsa ei. Dacă oamenii vorbesc unii cu ceilalţi, deschis, nu se poate să nu se ajungă la înţelegere. Dincolo de orgoliile personale, de interese meschine, până la urmă fiecare din noi doreşte numai bine ţării. Aşa şi noi, am venit aici să ne întâlnim cu românii. Acum au fost mai puţini, rândul viitor vor fi mai mulţi, sunt sigur de asta. NS: Cred că formula la care s-a ajuns la Teatrul Nottara este una pe care scrie „succes”. Trupe mici de actori, trei, patru, cinci maximum – unii jucând in travesti. Am întâlnit-o în Moştenirea lui Cadâr, o vedem acum în Operele com-plete… MD: Da, am încercat să ne adaptăm acestor noi cerinţe ale pieţii. Nu este încă momentul unor puneri în scenă imense, cu un mare număr de actori şi personal. Poate doar la Bucureşti. Formula pe care o aplicăm astăzi, indiferent de piesă şi gen, special destinată pub-licului românesc – pentru că nu se poate altfel! - este absolut ideală. Este motivul fundamental pentru care noi vom trece oricând, cu plăcere, oceanul, sau doar frontiera. Să ne căutăm publicul vorbitor de limbă română. NS: Cum este privit actorul român în ţară? MD: Ne apropiem din nou de momentul pre-decembrist. Pe atunci actorul român era un fel de revoluţionar. Era singurul care mai îndrăznea, prin aluzii şi situaţii, să critice starea de fapt. Actorul nu este numai un revoluţionar, ci şi un… cum sa spun?…un foc în jurul căruia oamenii se adună să îşi spună, şi mai ales, să îşi asculte păsurile. În ţară, tineretul a început să vină la teatru, ceea ce ne bucură enorm. Sălile sunt pline de tineri. La noi, la Nottara, şi nu este un caz special – dar poate este, şi ne mândrim cu aceasta – sălile sunt pline de tineri, spectacol de spectacol. CC: Fenomenul acesta nu a început să se manifeste de prea mult timp. A început de când „fenomenul străzii” şi-a pierdut din intensitate. De când politica a încetat să mai fie o piesă jucată pe stradă, de când politicienii au încetat să mai fie actorii jucând această piesă. Şi-au terminat repertoriile… NS: Cred că actorul ar trebui să joace rolul pe care l-a jucat dintotdeauna, de la Nenea Iancu încoace. Cred că voi puteţi ajuta foarte mult să aibă loc acea renaştere morală pe care o aşteptăm cu toţii. Veniţi cu comedii bune, cu critici pozitive… Râsul îl face pe om mai bun! CC: Numai atunci când nu este ironic, sau sarcastic. Dar da, ai dreptate. Terapia prin râs. Ce zici, Mircea? MD: Ce spune Nick nu-i nou, dar e bine că a spus-o. Vom avea în vedere şi această idee. Ţi-am spus, suntem în căutare de idei bune. NS: Cum e cu filmul? CC: Cum e cu filmul? Îl las pe Director să spună, el se pricepe mai bine… MD: E groaznic. Cumplit. Nişte creaturi care au pus mâna pe industria filmului şi la a căror voinţă joacă totul. Toţi banii de la Guvern se duc la ei, iar ei îi cheltuiesc pe prostii. Iau banii bugetari, dar nimeni nu are voie să spună nimic… Îi cheltuiesc după cum vor muşchii lor, dar nu dau socoteală ni-mă-nui. Acum nu mai exista cenzura, vezi Doamne! Ies tot felul de prostii vulgare, fără idei, fără estetică… Filme care nu se vând, cinematografele nu le vor, publicul nu le vrea. Banii se duc, dar nu se întorc. Nu relansează industria. Cercul nu se închide – bani aruncaţi pe gârlă… NS: Văd că am atins un punct dureros… Cum de nu sunt investitori privaţi? MD: Cum or să fie? Privaţii văd ce mafie este acolo, nu vor să rişte. Pe urmă, investitorii în industria cinematografică nu sunt consideraţi investitori. Nu au nici un fel de facilităţi de la guvern, nici o reducere de taxe… E mai bine să investeşti în haine de mâna a doua… Unii, foarte puţini, mai fac câte un film pentru vreo amantă cu ifose de actriţă, cadou adică… Iese ceva de groază, nici cal nici mă-gar… NS: O struţo-cămilă (râdem cu toţii). MD: Şi totul se opreşte aici. Mă rog, cred că m-am încins (bea berea din pahar). NS: Eu am văzut două filme făcute după ce am plecat. Ambele bune. Mă refer la Stejarul lui Pintilie şi la Asfalt Tangou, în care a jucat Mircea… CC: Şi eu am jucat. Ia uite, Dom’le, nimeni nu mă recunoaşte! MD: (se adresează lui CC): Iar începem? Acolo aveai păr… Cine este de vină că te-ai ras în cap, cum vrei să te recuno-ască lumea?… CC: Cel mai mare şofer din film! NS: Unicul. (râdem) MD: Să revenim la cele două filme. Au fost făcute cu bani franţuzeşti, de aceea au iest bune. Sa fiu bine înţeles, nu spun că nu se fac filme în ţară. Se fac, zeci. Vin tot felul de investitori din America, din Australia, de peste tot. E ieftin să facă filme la noi, peisajul e fantastic, actorii buni… Lucrează cei din spatele camerei ca demenţii… Se fac filme, dar nu româneşti. CC: Eu am jucat în zece filme americane, dar într-un singur film românesc. E drept, cele americane sunt de mina a şaptea… Nici nu cred ca vor vedea Marele Ecran. Se fac tot felul de prostii, filme de groaza, de aventuri… chiar şi sexi… MD: Da, din păcate cei ce vin să facă filme la noi vin să facă bani, nu artă. Iar filmul românesc, din pacate, nu se întâmplă – din nişte orgolii personale, corupţie… Nişte tipi cu pile, agresivi, controlează finanţarea; tipi care s-au obişnuit cu acest stil, o să râdeţi, nu o să mă credeţi, pe timpul dictaturii. Acel mediu a facilitat apariţia şi dezvoltarea acestui tip de gândac imoral. Societatea de azi a permis su-pravieţuirea lui… NS: Ca şi în administraţie, în politică MD: Da, da. Tot ei sunt în frunte, fără ruşine, fără scrupule. Printre ei, „marele” Nicolaescu… dar mai bine nu dau nume. NS: Pentru că aţi pomenit numele lui, mi-am amintit de un aspect pe care aş vrea să mi-l lămuriţi, dacă se poate. Vedeţi, noi am început să proiectăm filme la Centru, am dat mai ales filme de-ale lui Nicolaescu până acum. Nu am obţinut acordul nimănui de a le proiecta şi ne este teamă să nu venim în conflict cu legea. Trebuie să plătim ceva, cuiva? MD: Eu zic că nu. Dacă îl daţi o singură dată – pentru popularizare, pentru culturalizare, chiar ca promovare a artiştilor români, a unei capodopere… CC: Da, se poate proiecta. Dacă rulaţi un spectacol în regim permanent, să zicem câteva seri la rând, cu scopul să faceţi ceva bani, atunci trebuie să plătiţi celor în drept, desigur. Dar aici ajungem într-o zonă cam cenuşie. Cine are copyright pe filmele româneşti? Statul român? Direcţia Generală de Cinematografie? Buftea? Regizorul? Actorii?… NS: Am încercat să contactez Oficiul Drepturilor de Autori din Bucureşti, să aflu ce spune legea română. Am trimis câteva me-saje, nu am primit nici un răspuns deocamdată. CC: Stil românesc de muncă (râsete. Ni se alătură Milu – Emil Hossu , dar văzând ce se întâmplă, îşi ia tălpăşiţa. Mircea strigă după el: „Stai, unde fugi?”, dar Milu se pierde în mulţimea de petrecăreţi.) NS: Dacă vrem să organizăm gale de spectacole cu scop de profit, trebuie să plătim cuiva, cumva… CC: Dacă aflaţi cui. (îmi face cu ochiul) MD: Atâta timp cât scopul este, aşa cum am menţionat, doar unul de culturalizare, de promovare a artei româneşti, nu trebuie să vă faceţi probleme. CC: Ascultă la el, se pricepe. Este director de teatru! MD: Se poate chiar percepe o taxă la intrare, sau accepta donaţii. Dacă banii respectivi se folosesc pentru a acoperi cheltuielile de prezentare; să zicem salariul personalului, chiria sălii, costul de procurare a filmului, aparatajul. Este exact ce se întâmplă cu Cinemateca din ţară, ei nu trebuie să plătească nimic. Ei nu au programe zilnice, nu rulează filmele cu scopul de a face bani, ci de a populariza anumiţi artişiti din lumea filmului, nu neaparat români. NS: E bine că aţi amintit acest lucru. Este posibil ca şi noi să începem acest stil de activitate. Să vedem filme de Felini, Renoir, Mann, Kurosawa, Tarkovsky… MD: Eu ştiu mai bine legea românească, nu o ştiu pe cea americană, sau canadiană. Nu cred să aveţi nici o problemă, dar e bine să vă interesaţi. NS: Asa o să facem. Cred că este timpul să ne oprim aici, ni s-au terminat berile. Pot să anunţ, deci, cititorii, că vă vom vedea din nou, şi nu peste multă vreme… MD: Da, definitiv. Deja se conturează o serie de turnee. O să avem griji, emoţii, o să muncim în draci, dar sunt sigur că aceste turnee se pot face rit-mic! Publicul să se obişnuiască cu noi, să ştie la ce intervale ne pot reîntâlni. Bineînţeles cu trupe mici, cu piese special destinate acestor turnee.

a consemnat Nick SAVA