Septembrie - Soseşte Circul: vin Alegerile - Nick Sava

Septembrie - Soseşte Circul: vin Alegerile - Nick Sava

Vrând nevrând, mă trezesc ca proasta-n târg vorbind iarăşi despre lucruri la care nu mă pricep. Mai precis - despre Biserica Ortodoxă Română. Dacă ar fi biata mama p-acilea, m-ar întreba: altceva mai bun nu ai de făcut? Probabil da, măicuţă - dar uite că trebuie să scriu un editorial, că nimeni altul nu s-a oferit să o facă, şi subiectele „grase" au secat odată cu seceta de peste vară. Nici inundaţiile toamnei nu au îndreptat situaţia. Iar celălalt subiect (idioţeniile „prostănacului") nu merită să bată capul nimănui...

Vrând nevrând, mă trezesc ca proasta-n târg vorbind iarăşi despre lucruri la care nu mă pricep. Mai precis - despre Biserica Ortodoxă Română. Dacă ar fi biata mama p-acilea, m-ar întreba: altceva mai bun nu ai de făcut? Probabil da, măicuţă - dar uite că trebuie să scriu un editorial, că nimeni altul nu s-a oferit să o facă, şi subiectele „grase" au secat odată cu seceta de peste vară. Nici inundaţiile toamnei nu au îndreptat situaţia. Iar celălalt subiect (idioţeniile „prostănacului") nu merită să bată capul nimănui...

În schimb, alegerea noului Prea-Fericit, da! E prima dată în istoria multimilenară a bisericii ortodoxe româneşti (dacă vreţi, BOR, deşi intialele au apărut mult mai de curând...) când asistăm în direct, la ora de maximă audienţă, la alegerea unui Patriarh. Şi, oricât de multă grijă ar avea actorii, tot se văd jambierele (ba chiar şi epoleţii) de sub sutanele puse în cap, ca fustele prin mahalale. Şi ţurloaiele se văd cam vinete, de câte şuturi şi-au tras pe sub mese...


Desigur, subiectul rămâne extrem de delicat. E suficient să pomeneşti numele unui popă - că a răstignit o măicuţă pe cruce, că a siluit o copilă în altar, că a fost torţionar sau informator... că imediat capeţi o etichetă cât afişul electoral al mai noului „nebun" (Iliescu) că ai fi „duşmanul bisericii". Şi ştim cu toţi ce fac „duşmanii"! (ei, mai nou, nu-şi prea ţin gura...). Nici a o da pe spirit de glumă nu ajută prea mult: dovedeşte doar „lipsă de respect". Şi asta numai şi numai pentru că fiecare popă (fie el demonist, fie siluitor, fie torţionar...) este „trup al Bisericii"! Nu mă întrebaţi de unde li se trage. Poate chestia e veche de milenii (poporul a prins-o magistral în expresia „corb la corb nu-şi scoate ochii"), dar comuniştii au întărit... tradiţia (era să scriu „năravul"). Că şi în epoca de amintire (încă săpăm, poate vom afla dacă a fost „de tristă" sau nu), orice critică la adresa „relizărilor" vreunui pârlit de activist era interpretată trădare de ţară, ură faţă de valorile realizate, vânzare unor forţe străine... Deci, conform aceluiaşi năr... (ptiu, Satana!) tradiţii, despre Biserică (citeşte: popă) numai de bine! Desigur, nu toţi popii sunt sfinţi (nici nu s-ar putea, în fond Calendarul nu are decât 365 de zile...), dar să lăsăm pe Altul să îi judece. Între timp, noi să facem ce spune el (popa, sau alt popă), şi nu ce face el (popa, sau alt popă).

Deci, vă rog să mă credeţi că nu m-a cumpărat nimeni. Nu urăsc pe nimeni, nu dispreţuiesc pe nimeni - cu atât mai puţin BOR, respectată de mai bine de 95% din populaţia română (care, ştim cu toţii, nu prea respectă multe lucruri). De fapt, ţin să am cât mai puţine lucruri în comun cu BOR. Aşa că, subliniez, scriu cu litere groase dacă vreţi, nu scriu despre BOR! Pur şi simplu scriu despre alegerea noului Patriarh.

S-ar putea ca articolul să apară după Alegere, deci consideraţiile să nu mai fie de actualitate. De ce le scriu, totuşi? Că nici Prea Fericiţii nu sunt nemuritori - şi alegeri vor mai fi. Cunoscând lipsa de reformă în sânul BOR, m-ar mira dacă aceste consideraţii nu se vor potrivi şi acelor situaţii viitoare... Oricum, de data asta avem doi candidaţi. Era să avem doar unul - ca pe vremea împuşcatului! Desigur, a vorbi despre „democraţie" în sânul bisericii (sau a partidului unic) e o aberaţie. Capul este cel ce trebuie să fie! Îl aleg Ei. Uneori, când are puterea cu el, se alege singur. Alteori, ca pe răposatul patriarh, îl aleg Sinodul şi „organe ale puterii de partid şi de stat". Acum, aparent, doar Sinodul (pune cineva pariu că nu sunt şi ceva „organe" implicate?). Totuşi, la un moment dat totul devenise ca un joc de copii. Era suficient ca cineva să amintească un nume (un „alt" nume - ca Teofan, Nicolae...) ca respectivul să refuze, cât mai public, înalta cinste de a fi, chiar şi numai, candidat. Şi când să spunem (noi, cei necunoscători, adesea „duşmani" ai BOR) că asistăm la o cacialma (culmea ar fi fost ca „unicul" să iasă pe locul doi - dar ce este imposibil în uimitoarea şi de neînţeles?), iată că bătrânul prea-sfânt din Cluj a ridicat toiagul. Sau glasul? Şi a zis (după ce zisese de mai multe ori, public, contrariul): „Biserica mă cheamă! Candidez!" (sau cam aşa ceva...)

Cine l-a chemat pe Bartolomeu? Mulţi. Jdemii de telegrame. De la feţe bisericeşti pâna la laici „credincioşi". Mai degrabă de la cei ce ar putea fi consideraţi (vorbe de hulă, duşmănoase!) drept Noua Dreaptă. Adică, foştii, actualii şi viitorii legionari, cei cu dragoste de Rege, Ţară şi Dumnezeu (printre altele - neamintind de bani). Cei ce ameninţă cu încăierări de stradă, ca la parada gay-lor (sau la meciurile Stelei). Ba chiar şi nea Gigi, şeful lor, a ieşit public să ne dea semn din mintoşenia lui, susţinând candidatura prea-sfântului de Cluj.

Pe ce se bazează ei (trebuie să ne bazăm pe ceva, vorba moromeţilor...) ? Pe „trecutul de luptă" al prea-sfântului - alături de cei în cămăşi verzi, împotriva celor lipsiţi de apărare. (O paranteză. De ce i se găsea vină răposatului că a ars o sinagogă în împrejurări similare, dacă vlădica de Cluj este considerat erou al neamului? E drept, unii „de dreapta" vorbesc desre Teoctist ca despre „regretatul"...) Cine vrea să citeasca biografia romanţată a prea-sfântului, o poate face pe web. Eu spun doar ce spun duşmanii: „după acest „trecut de luptă", tânărul Bartolomeu s-a pitit în umbra Patriarhiei, unde a crescut ca un făt-frumos şi alte lighioane de basm, din zi în zi... (ierarhic), până când „cineva" (nu spui cine, probabil persoană importantă) şi-a zis că viitorul prea-sfânt are calităţi ce trebuie folosite. Aşa a ajuns Bartolomeu torţionar în închisori comuniste - de nu l-au uitat foştii „colegi" nici astăzi! Am zice că sunt iarăşi bârfe ordinare - dacă prea-sfântul nu ar fi recunoscut „olografic" acest trecut mai puţin istoric (inclusiv turnătoria ordinară a „camaradului" Teoctist). Şi după ce a încercat fără succes să „destabilizeze" (iarăşi un cuvânt drag „cuiva"), acel „cineva" l-a pus din nou (nu la răcoare, ci) în umbra Patriarhiei, care i-a priit, crescând în continuare (ierarhic) ca în basme.

Până cînd acel „cineva" (sau altul; semn că „revoluţia" a adus multe schimbări, dar nu şi înlocuirea sutelor de „cineva") şi-a zis: „la vremi noi, tot noi!" şi l-a „ales" prea sfânt al Ardealului. Ei, asta a fost singura sincopă (publică, dar justificată de mulţi!): exista un prea sfânt al Ardealului - dar la Sibiu, nu la Cluj. Aşa că prea-sfântul a mai făcut o treabă plăcută: a rupt Ardealul (creştin ortodox) în două. Păi cum, după tot istoricul lui de luptă de jumătate de veac, să rămână fără „coledzii"? Şi iată-l pe Bartolomeu, cunoscut şi ca Valeriu Anania, devenind „propusul" ortodoxiei conservatoare.
Desigur, cine şi-ar fi dorit un simulacru de „alegere", chiar dacă şi-l doresc pe Daniel, prea-sfântul de Moldova? Despre domnia sa se ştiu mult mai puţine lucruri (poate, semn că „cineva" se sofisticase în deceniile de luptă de clasă...) - pot fi citite, tot romanţat şi tot pe web. Doar că, tânăr absolvent şi doctorand, devenit „specialist în Noul Testament" în urma unei teze, plecase prin Apus să-i înveţe şi pe ăia oarece. Desigur, nevoia apusenilor era mare, aşa se explică uşurinţa cu care viitorul prea sfânt (al Moldovei) a obţinut viză. Un inginer, chiar un candidat la Premiul Nobel, ar fi întâmpinat mult mai multe greutăţi! De acolo s-a întors tocmai bine să sară şi el în... umbra Patriarhiei, acolo unde se creşte ca-n poveşti - aşa că nu după multă vreme îl regăsim vlădică. Apoi locţiitor, apoi candidat...

El este speranţa celor „de stânga" (e cam exagerată afirmaţia; dar dacă unii sunt „de dreapta", cum să-i numim pe ăştia?). A celor care vor o... anumită, ăh... reformă, în sânul BOR. Sigur, „reformă" este un cuvânt tot atât de nepotrivit ca şi „de stânga". Cum poate o biserică tradiţionalistă, cu o vechime de 2000 de ani, să se reformeze? Se reformează papistaşii, ba chiar şi tot felul de „reformaţi" (devenind din protestanţi, neo), dar nu ortodocşii! Totuşi, în lumea noastră, sună bine cuvântul „ecumenism". La atâta „opium" oferit de religie de-a lungul vremurilor, ce mai contează încă unul? Mai ales că o singură, Mare Biserică a lui Hristos e promisă creştinilor chiar în Cartea Sfântă. Sigur, ea va anunţa că sfârşitul e pe-aproape; dar dacă e prorocit, se va întâmpla. Cândva. Nu acum, oh, NU ACUM! Rolul lui Daniel, ca şi al lui Bartolomeu, ca şi al răposatului (regretat sau nu), este acelaşi: pitirea în continuare a dosarelor celor din Sinod!

Deci, cei ce văd negru (mai ceva ca pe satana) auzind cuvântul „ecumenică", care pun acestă mişcare alături de alte tot felul de mişcări New Age, pot fi liniştiţi. Cei ce ştiu, chiar sunt. Nu e nevoie de „legionarul", de „torţionarul" de Bartolomeu ca să apere sfânta noastră BOR - o va face Daniel. Ca de atâtea ori în istoria noastră mai veche sau mai nouă, semnalizăm că o luăm într-o direcţie sau alta - doar pentu a ne ţine cu dinţii, cu unghiile, de drumul nostru tradiţional. Nu, Daniel nu va aduce nici o reformă! Nu că nu ar fi nevoie (nu în dogmă, nu în rituri, nu în ortodoxism - ci în organizarea BOR), dar, ca şi în politică, nici în BOR nimeni nu are chef de reforme. În fond, se ţin de 17 ani, de 65, de... cine mai ştie de cât timp, cu dinţii, cu unghiile de vechile lor tradiţii, care or fi alea. Şi pentru asta a făcut pact cu Puterea Laică, aceasta să îi dea Primat şi să nu se amestece.

Iar despre ecumenism, să fim serioşi. Să se unească cu Vaticanul? Hai-da-de! Dar Ghenadios, patriarhul Constantinopolului, a preferat căderea sub turci decât unirea cu Roma! Cu turcii te mai înţelegi - cu Papa, niciodată! Sau ecumenism cu tot felul de „protestanţi" mai vechi sau mai neo, care cer revenirea la biserica lui Hristos - aşa cum a lasat-o El ucenicilor? Totul e să rezişti suficient timp până ce şi aceştia vor aduna oarece tradiţii, de vor avea loc tot felul de schisme în sânul bisericilor lor: reformă la reformă la reformă - până când vom ajunge să vorbim de neo-neo-protestanţi...

Acum, indiferent de rezultatul alegerilor, vom putea urmări evenimentele repetându-se şi în viaţa politică. Acel „cineva" nu doarme, el face jocul peste tot - iar imaginaţia nu îi este deosebit de bogată. În fond, de ce ar schimba o reţetă, atâta timp cât ea dă rezultate? Deci, am văzut în viaţa politică „oferta": la un rău, un şi mai mare rău. Vadim - să-l alegem pe Iliescu. Năstase - să-l alegem pe Băsescu. Gigi, poate -, să-l alegem din nou pe Băsescu. O vedem acum şi în Biserică: un torţionar ca să acceptăm un (bănuit) securist. Şi uite aşa, cât timp mai ţinem un ochi aruncat spre ţară, nu avem timp să ne plictisim. Vorba prietenului Liviu Antonesei (şi a altora): trăim în România şi asta ne mănâncă tot timpul...

Nick Sava