Quote:

"Când zicem cu credinţă: Hristos a înviat! afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!"
)Pr. Dumitru Stăniloae)

Pessah & Hagadah

În Tradiţia iudaică exista obiceiul )menţinut până în prezent) ca Miercuri seară să aibă loc un Dineu ritualic în familie cu cei dragi în jurul mesei numită în ebraică Serdar, care se traduce prin ordine. Copii ocupă un rol aparte, lor li se spune o poveste specială numită Hagadah. Este ritualul sărbătorii Pesach )ce înseamnă "trecere") - adică Paştele evreilor, ce consemna trecerea de la opresiunea politică egipteană la libertate. Evenimentele trecerii evreilor prin Marea Roşie sunt relatate în Pentateuh, în cartea Iesirea )Exodul). Conform tradiţiei Iudaice, Paştele era "sărbătoarea azimilor". Toate resturile de pâine dospită erau aruncate afară din case şi doar matzo, pâinea nedospită )azimă) era mâncată la cina Paştelui. Israeliţii, sub conducerea lui Moise, fugind din Egipt au luat azimi, pentru că nu mai aveau timp să prepare pîine dospită părăsind în grabă Egiptul )Exod 12:34,39). Aşadar, Paştele a fost amintirea plecării Israeliţilor din Egipt. Conform tradiţiei amintite, se bea apă sărată în amintirea lacrimilor vărsate în robie, se consumau ierburi amare, evocând gustul sclaviei, se mânca pâine nedospită în amintirea grabei cu care au fugit de sub Faraon, pătrunjel - simbol al primăverii şi speranţei, ouă fierte şi carne de miel - simbol al sacrificiului, şi un fel de cozonac din mere, nuci şi vin, amintind de mortarul din care i-au construit lui Faron clădiri.

Totul are o semnificaţie aparte, pornind de la masa Seder şi elementele decorative ale platourilor, care sugerează elemente din acea trecere prin Marea Rosie şi scăparea de robia egipteană. Interesantă este tema cifrei patru¹ - care preînchipuie universalitatea Mîntuirii ce va fi adusă prin Crucea Golgotei la toate neamurile. În timpul Hagadahului exista obiceiul ca la masa de Paşti să se bea patru pahare cu vin, să se pună patru întrebări şi existau patru tipologii de copii implicat în povestire care se identifică cu patru atitudini ale omului faţă de Dumnezeu legat de această eliberare de sub robia egipteană. Unul este copilul înţelept. El este hrănit cu o credinţă profundă şi pune întrebări mereu. Este zugrăvit ca un războinic pentru că el atacă mereu alte frontiere spirituale ale ale acestei cunoaşteri prin cercetare şi scrutare. Altul este copilul care nu ştie să pună întrebări, dar dacă i se pun întrebări cheie, mintea i se deschide către Dumnezeu. Este cel care prin elemente cheie ale destinului, întâmplări, ajunge să cunoască această putere eliberatoare a lui Dumnezeu. Altul este cel care este copilul simplu, inocent, care îL cunoaşte pe Dumnezeu prin emoţiile sale simple şi curate. Este zugrăvit ca un ţăran care işi cultivă ogorul inimii printr-o simplitate a unei atitudini deschise Inima lui este o oglindă în care Dumnezeu se reflectă. Copilul rău este un cel care nu vrea să ştie deloc de această poveste. Întrebarea lui este: la ce bun am scăpat din robia egipteană dacă acum am ajuns în "robia" lui Dumnezeu. Este un cârtitor, un cinic şi doreşte să devină propiul său Dumnezeu.

Tipologia lor corespunde cu patru tipologii în care se poate încadra relaţia copiilor cu paternitatea Divină. Sufletul nostru de-a lungul peleinajului prin această lume are probabil trări din toate cele patru tipologii descrise. Relaţia noastră cu Dumnezeu nu poate fi uniformă de-a lungul vieţii, ci mereu sunt schimbări şi variaţiuni de care putem fi sau nu conştienţi. Din păcate sau din fericire, în viaţa interioară nu există stagnare, fie progresăm fie regresăm. Elementul cheie în această participare la această naraţiune iniţiatică către libertatea spirituală este să fim capabili să ne definim şi să recunoaştem sinceri cu fiecare repetiţie a aceleiaşi poveşti, atitudinea noastră interioară. Să fim atenţi la copilul pe care îl purtăm în noi, sufletul, şi care poate să crească armonios doar printr-o relaţie strînsă cu Însuşi Creatorul, Dumnezeu. În acest sens, spovedania care a fost într-un fel vulgarizată şi percepută ca o relaţie formală cu "taica popa" din An în Paşti, ci devine o dinamică şi o deschidere de perspectivă a sufletului către Dumnezeu, în vedera atingerii planului pentru care fiecare suflet a fost trimis pentru un timp pe pământ. Eşecul nostru nu constă doar în ceea ce am comis negativ, ci şi în ceea ce am omis să împlinim pozitiv în destinul sufletului nostru tînjind asimptotic către un orizont absolut. Ascultînd şi reascultînd această naraţiune despre Dumnezeu ce a intrat cu trup în istorie în persoana Domnului Iisus Hristos, ne identificăm cu această o spirală ce se poate apropia şi depărta de Centru... Deşi Povestea este mereu aceiaşi, noi suntem mereu într-o perpetuă schimbare. Şi ca o trecere, cu cît sufletul nostru este mai dispus să asculte cu o atitudine deschisă asemeni unui inimi de copil, cu atât mai mult efectul Povestirii devine tot mai palpabil şi facscinant în lăuntrurile noastre, eliberîndu-se din tot mai multe soiuri de captivităţi şi întunecimi.

Dineul pascal, metaforă a transsubstanţierii umanului

Domnul Iisus Hristos a mâncat ultimul Paşte împreună cu cei doisprezece apostoli ai Săi. Pâinea folosită de Domnul nostru pentru instituirea Eucharistiei a fost pâine dospită )"lahmo" în Siriană şi "artos" în Greacă). De aici Bisericile Ortodoxe folosesc pâine dospită pentru Sfânta Eucharistie din primele zile.Hristos a luat pâinea, şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o zicând: "Acesta este trupul meu care se dă pentru voi. Să faceţi lucrul aceasta în amintirea Mea" )Luca 22:19). El a luat paharul spunând: "Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi" )Luca 22:20).. Acesta a fost sfârşitul Paştelui Iudaic şi totodată începutul Paştelui Creştin. Când "mielul lui Dumnezeu care a luat păcatele lumii" )Ioan 1:29) a fost sacrificat, noul Paşte a fost instalat. )Exod 12:34, 39). Paştele vechi a fost pomenirea acestei plecări a Israeliţilor din Egipt, dar cel nou a deschis o perspectivă uluitoare, plecarea omului din robia morţii şi păcatului. "Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine. Eu sunt Pâinea Vieţii. Părinţii voştri au mâncat "mană" în pustie, şi au murit. Pâinea, care se coboară din cer, este de aşa fel ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară )Ioan 6:47-50) . Sacrificiul etern al Domnului nostru a marcat sfârşitul jertfei sângeroase. Tema dineului initiatic este o temă fundamentală a experienţei pascale. De la simbolismul Hagadahului iudaic- repovestirea simbolica a Exodului )ieşirea evreilor din captivitatea egipteană) şi ajungând la hermeneutica duhovnicească a Jertfei Pascale a Mîntuitorului nostru, dineul are un loc aparte în acest traseu iniţiatic al omului către nemurire. Jertfa Golgotei se mai numeşte noaptea bobului de grîu, în care Hristos, bobul vieţii, se îngroapă în pământ în noaptea pascală, primind amărăciunea păcatelor noastre pentru ca a treia zi să răsară triumfător. "...Adevăr, adevăr vă spun că, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare, aduce mult rod... )Ioan 12,24)" Grăuntele dumnezeiesc se îngroapă în pământul păcatelor fiecărui suflet în această Noapte Pascală, pentru ca apoi să prindă spic de Viaţă veşnică în orice suflet ce va crede.

Există o chemare cosmică a întregii umanităţi la Mîntuire în aceast simbolim al Ospăţului divin. Iisus Hristos, Domnul vieţii se jerfteşte pentru ca omul să nu mai moară şi aibă viaţă din belşug. El cheamă pe toţi copii săi, indiferent de origine, culoare, poziţie socială la acestă Cină de Taină. "Un om a dat o cină mare şi a poftit pe mulţi" )Luca 14, 16) să vină şi să deguste din bucuria sa". Când cineva doreşte să exprime o mare bucurie, adeseori cel mai obişnuit mod este acela al banchetului, adică a fi co-mesean cu cei dragi şi a le oferi să mănânce bucate gustoase. Şi apoi a povesti. Există mereu într-un banchet reuşit o poveste frumoasă care te face să visezi, să atingi orizontul unde existenţa biologică se întretaie cu existenţa spirituală. Întotdeauna, dintr-un banchet nu lipsesc cuvintele, povestirile, marturisirile, care transformă acel prilej nu doar într-o bucurie senzuală a pântecelui, ci într-o adevărată agapă spirituală. Cum spune un psiholog brazilian: "Un dineu este un ritual magic. Scopul său este acela de a implini visul alchimistului. Universala transsubstanţiere a lucrurilor".

Pentru a participa la un banchet, trebuie să te sacrifici să uiţi de grijile care te împiedică să te bucuri şi să participi cît mai intens la acel banchet. Care este povestea pe care o repovestim noi, creştinii, în fiecare an? Dumnezeu a făcu o cină mare cu Însuşi propriul Său trup şi sânge. El vrea să ne dea o masă, El este Cel care oferă şi se oferă pe sine. Dumnezeu vrea să-L mîncăm, pentru că şi El vrea să ne mănânce moartea şi păcatul care ne roade fiinţa. Dumnezu îşi asumă generos "ca un boier" păcatele şi disfuncţiile condiţiei noastre umane, găzduindu-le generos pe cruce şi vindecînd defininitiv tot acest patern greşit al morţii si păcatului încuibat dintr-o eroare cîndva, demult, în fiinţa omenească. Cu propria sa rană, vindecă rănile omului, cu propria Patimă despătimeşte destinul omului. Să ne întrebăm aşezaţi cu familiile noastre, în jurul acestei mese de Paşti, unde a ajuns sufletul nostru în relaţia sa cu Cel care este Sursa adevărată a libertăţii plenare, Iisus Hristos.

Iisus Hristos, tensiune ascendentă a implinirii noastre plenare

Un psiholog canadian contemporan afirma: "Adevărata fericire a omului constă în tensiunea existentă zilnic între verbul a fi şi verbul a deveni, şi care este întreţinută de puterea de a visa." Cu alte cuvinte, omul are şansa de a fi fericit pe măsură ce prezentul verbului a fi este ancorat între realitate şi visare, asigurând omului dreptul la Devenire. Când omul încetează să mai viseze şi nu mai capabil să creeze noi viziuni care să-i hrănească sufletul într-un concentrationar regim nefericit al verbului a fi pentru că devenirea sa, zborul i-a fost amputat şi devine nefericit. Cât timp însă omul este însă capabil să menţină o anumită stare de visare şi speranţă în realizerea lor, el devine, se îmbogăţeşte, creşte permanent. Se lasă supus trecerii prin timp, dar imgogăţindu-se permanent sufleteşte. Nu atât ţinta în sine este importantă, ci faptul că are mereu o putere ce pleacă din miezul sufletului şi tinde asimptotic către Absolut. Omul aflat pe cale către Absolut devine fericit, căci împlineşte adevăratul sens cu care fost creat originar. A trăi veşnic. Pe măsură ce omul menţine activ prin poezia visării aceasta tensiune între a fi şi a deveni, tot mai mult substanţa prezentului său se transfigurează în conturul viitorului, adică se transsubstantiază. Aşadar este ceea ce Constantin Brâncuşi a spus despre opera sa: "Eu nu am dorit să creez păsări, ci zboruri!" Este ceea ce poetul Horderlin marturiseşte: "Poetic locuieşte omul pe acest pământ!" Este ceea ce un psiholog sud american, Rubem Alvez, susţine în teza sa: "Omul devine tot mai mult ceea ce el crede despre sine că este". Dacă crezi în Dumnezeu, devii ceea ce trăieşti din credinţa ta.

Despre acestă devenire este vorba în viaţa unui creştin. Trăieşte în timp, foloşeşte trupul şi lumea materială, dar toate sunt prin prisma acestei dobândiri de fiinţă lăuntrică prin experienţa simţirii lui Dumnezeu în cotidianul aparent banal. Devine un semn al devenirii pentru istorie. Deşi se mişcă în timp şi istorie, dobândeşte ceaa ce este Dincolo de orizontul vizibil material. Hristos vine pe pământ tocmai ca omul să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug. Dacă păcatul a însemnat moartea sufletească şi trupească a omului, patima este o lipsă de devenire şi de orizont duhovnicesc. Totul se continuă prin această dimensiune agapică a Ospăţului Vieţii la care Hristos a chemat omul să deguste bucatele vieţii, indiferent dacă ne-am pregătit din primul ceas sau am ajuns în al unsprezecelea ceas. Important este să ne deschidem sufletele cu bucurii de copil către această perspectivă voioasă şi să începem doar să degustăm Dineul Dummnezeiesc oferit şi să ciulim cu uimire urechile fiinţei noastre...

Atenţie, vorbeşte Împăratul..."Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte Viaţă dăruindu-le"

Pr. Nicu LIUŢĂ
)Vancouver, Paştile Domnului, 2006)

Quote:

^1. Să nu uităm că acestă temă a cifrei patru a trecut mai departe. Avem patru Evanghelii creştine aprobate oficial, apoi sunt patru îngeri apocaliptici ai Eufratului în Apocalipsa lui Ioan, cele patru puncte ale închinării semnului Sfintei Crucii. Să nu uităm în Faptele Apostolilor viziunea lui Petru, cu pânza în patru colţuri, simbolizând universalitatea mântuirii la care au fost chemate toate neamurile prin Iisus Hristos.