fără titlu

fără titlu

 

Ce minunată ființă e omul! Are marele dar, pe care niciun alt animal nu-l are de a-și sabota singur propria fericire, de-a căuta cu lumânarea orice mică imperfecțiune din viața lui și de a-și pune, apoi, cenușă în cap de parcă ar veni sfârșitul lumii. E ca atunci când intri într-un muzeu și în loc să vezi tablourile îți sare în ochi taman un loc gol de pe perete. Îmi povestea cineva, stabilit de foarte mulți ani într-o mare metropolă de peste ocean (aflată în topuri serioase pentru curățenia și siguranța cetățeanului) că și-a chemat sora în vizită. În loc să se bucure de darul primit, sărmana de ea, vâna pe străzi orice bucată mică de hârtie, orice mic gunoi și spunea triumfător de fiecare dată: ”Yeh! Uite ce mizerie și la voi!”Bietul om s-a sufocat în cele trei luni în care surioara lui n-a văzut și n-a auzit nimic în afară de cele câteva hârtiuțe aduse de vânt de cine știe unde. Ea a plecat cu satisfacția că  n-a fost cine știe ce de capul acelei călătorii (care costase câteva mii de dolari). Despre bietul diasporean ce să zic? S-a lecuit de neamuri o vreme.

Ei, cam așa se întâmplă cu mulți dintre noi - dacă nu ne lipsește ceva, inventăm, că deh! știm și noi cum arată o viață perfectă și ne condamnăm singuri la suferință tânjind după ceea ce credem că ne lipsește. Nu vă lăsați înșelați de stereotipiile psihologilor de ocazie care numesc prostia nemărginită  cu pompoasa denumire ”ambiție sănătoasă”. O mică povestioară poate să dea imaginea mai clară a acestei ”suferințe”:

 

Se spune că, într-o zi mohorâtă de toamnă (exact ca cea de azi), ajunge la poștă o scrisoare foarte specială adresată lui Dumnezeu. Angajatul de la poștă însărcinat cu trierea scrisorilor, rămâne o clipă în cumpănă. Învățat să-și facă munca cu discernământ și dedicație, caută să vadă măcar expeditorul.

Pe plic scria la expeditor:

John

Căsuța verde fără număr, strada fără nume

Cocioaba dinspre sud.

 

Intrigat, omul de la poștă deschide scrisoarea și citește

 

Dargă Dumnezeu,

 

n-am știut niciodată dacă exiști cu adevărat sau nu, dar dacă exiști, scrisoarea mea va ajunge la tine cumva. Îți scriu pentru că am mari probleme și nu mai găsesc nicio soluție. Sunt șomer și nu-mi găsesc de lucru, în curând voi fi dat afară din căsuța în care locuiesc cu cei patru copii cărora de multă vreme nu le-am mai putut oferi o supă caldă. Dar cel mai grav este că fiul meu cel mic, Bill,  este foarte bolnav, are febră mare și-mi trebuie urgent un antibiotic. Îmi este rușine să-ți cer, dar am nevoie urgent de 5 dolari. Și pentru că sunt disperat nu mai știu ce să fac.

John

 

Copleșit de tristețe, angajatul de la poștă se caută în buzunar să vadă dacă are 5 dolari la el.  Adună piesă cu piesă în monede și face 3 dolari și cincizeci de cenți. De unde să scoată restul până la 5 dolari? Cu scrisoarea în mână, umblă din birou în birou și capătă de la fiecare cât poate să-i dea. La final, îi mai trebuiau 50 de cenți. S-a gândit în fel și chip, n-avea cum să mai caute cei cincizeci de cenți, copilul era grav bolnav, așa că vâră cei 4 dolari și cincizeci de cenți într-o scrisoare și-o trimite lui John.

A doua zi vine la poștă o altă scrisoare.

 

Dragă Dumnezeu,

Știam eu că nu mă puteai dezamăgi. Nu știu cum a ajuns scrisoarea mea la tine, dar cum am primit banii, am luat antibioticul și micuțul Bill e acum în afara oricărui pericol Îți mulțumesc pentru bunătatea ta și nu te voi uita niciodată, iar dacă mă ajuți să-mi găsesc un serviciu, n-o să-ți mai cer bani niciodată.

John

 

P.S. Profit de ocazie să-ți spun ceva. Știu că nu sunt eu în măsură să-i dau sfaturi lui Dumnezeu, dar dacă mai trimiți vreodată bani cuiva, nu-i trimite prin poștă, pentru că mie mi-au fost șterpeliți 50 de cenți.