Lumina mai putea fi înfăşurată

pe buricele degetelor,

soarele cu dinţii răriţi mai încîlcea perdelele,

dimineţile mai aveau palme moi,

palme pufoase

cu ţărînă sub unghii

aerul mai cădea în firimituri colorate

în lacurile calde din robinete,

neoanele îşi mai rujau buzele

în sîngele meu neformat,

iar rîsul crocant al lunii

cădea din cerul depigmentat

din pijamaua ruptă a cerului

cădea pînă la căpătîiul meu

de cinci-şase ori pe zi cădea

şi-avea un aşa gust de vară,

de vară caramelizată,

şi-avea o aşa consistenţă

de geruri închise iarna în sobe

şi-atît de istovitor se rostogolea

pînă-n miezul oaselor minţii,

pînă-n miezul pliat ca stofa subţire

peste remorci de uitare

eram din cînd în cînd o durere,

o licărire alunecînd spre stomac,

eram de scutece arătare,

păpuşă încuiată între gratiile patului,

păpuşă cu unghiuţe sidefii

înfipte în halatul asistentelor

eram încă omuleţul îngropat

în trupul imens al unei mame

căreia, pe pereţii saloanelor,

în ploi torenţiale îi transpira tristeţea...

Ioana Nicolaie