”Melancolia este fericirea de a fi trist.” (V. Hugo)

”Ce fel de fericire e aceea de a fi trist? Jumătate fericire, jumătate tristețe, așa cum Minotaurul era jumătate animal și jumătate om. De aceea soarele melancoliei nu putea fi decât negru. Flacăra ei, o umbră. Victoria ei, o înfrângere. Și scopul ei, un nou elan. Ne putem opune zădărniciei numai continuându-ne drumul. Sau poate nu sunt adevărate decât frumusețile care dor? În centrul melancoliei, la fel ca în centrul labirintului, se află un monstrru care devoră și devine la rândul lui victimă.

Cei care ne-au vorbit despre labirint ne-au vorbit toți, despre centrul său enigmatic. Acest centru, zic ei, trebuie să existe pentru a da tuturor meandrelor un sens și un scop. Altminteri, rătăcirea prin labirint e absurdă. Așadar, într-acolo am dorit să pornim. Acolo unde stă înfiptă securea dublă în pământ. Unde totul trebuie să fie rotund și totul trebuie să fie posibil. Și dragostea și moartea. Acolo vom omorî Minotaurul sau vom fi omorâți. Altceva nu mai e nimic de sperat? Ba da, să ne întoarcem. Să ne întoarcem și să pornim încă o dată spre ceea ce-am crezut câștigat și pierdut. Centrul labirintului nu e decât o Fata Morgana. Ne apropiem și apropierea ne-mbată, dar iată că exact în clipa când brațul ridică securea și vrea să lovească descoperim că locul e gol. Unde e atunci Minotaurul? Unde e centrul enigmei? El e mult mai departe. Nicăieri. Pentru că numai dacă va fi nicăieri, el va fi pretutindeni Altfel, ce vom face dacă există un punct dincolo de care nu se mai află nimic? Acolo era scopul? Nu, orice scop dincolo de care nu mai e nimic de atins devine un eșec. Singura speranță, pe toți zeii, e să nu ajungem la capătul acestor coridoare încâlcite. Singura speranță e drumul continuu sau răspântia care ne îndepărtează de moarte. Ne repezim spre nicăieri nebunește, înălțând un cântec pentru fiecare eșec parțial ce ne apără de singurul eșec de care ar trebui cu adevărat să ne temem. Nu se mai vede nimic? Cu atât mai bine, înseamnă că nu e nici un pericol. Deocamdată ținta e încă departe. Mai putem spera prin urmare că n-o vom atinge. Cu toate că ”niciodată” nu e decât o minciună frumoasă. Într-o zi vom ajunge acolo și, în taină, noi știm că labirintul are totuși un centru, unde Minotaurul cu ochiul său rece și fosforescent ne așteaptă. Undeva, securea ridicată nu va mai cădea în gol, va cădea pe inima noastră. Dar până atunci mai avem poate timp să sperăm, încă mai putem visa că vom merge așa totdeauna, fără să ajungem la capăt, încă mai putem crede că labirintul e fără centru și fără sfârșit. Să cânte muzica, să înceapă dansul. Chi vuol esser lieto sia, di doman non c e certezza...”

(Octavian Paler, Reverii vulnerabile)