şi cum să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii când vezi în jur atâta ipocrizie? atâta laşitate? atâta nepăsare? când ştii că ei doar pe asta se bazează şi mint cu neruşinare...

 încerci să spui în stânga, în dreapta dar te izbeşti de acelaşi zid de care pentru o vreme ai avut impresia că ai scăpat. nici vorbă! azi ai avut confirmarea că nimic din ce ţi se pare a se fi petrecut, nu-i adevărat. că o vreme au lucrat din umbră. că masa amorfă pe care ai crezut-o ieşită din letargie s-a întors de fapt pe partea cealaltă...

 cândva, când te luptai cu morile de vânt, tânără şi imbecilă fiind încă mai credeai în dreptatea unui sistem care te crease şi te educase să-i fii slugă credincioasă, să crezi orbeşte în ceea ce-ţi spune, să speri că, dacă tu faci sacrificii, copilului tău îi va fi mult mai bine...

 trădări peste trădări, de unde nici nu te-ai fi aşteptat. până şi din partea celui căruia i-ai încredinţat visele şi i-ai pus inima între palme. ai văzut că-i slab în faţa vieţii şi te-ai minţit singură că-i o criză de moment. până la urmă, săracul, a dat bir cu fugiţii. era obişnuit să i se poarte lui de grijă. nicidecum să fie braţ şi suflet, scut pentru fiinţa venită, chipurile, să-i întregească viaţa. a vrut să şteargă orice urmă scuturându-se ca de-un vis urât şi aruncând povara în grădina altora. şi, ca orice ticălos ce părăseşte primul corabia, a decis să-i dea şi-o gaură spre a se scufunda, astfel, să dispară fără urmă. ar fi fost ca şi cum n-ar fi existat. ştia în ticăloşia lui că nimeni şi nimic n-ar fi zdruncinat echilibrul căminului care vremelnic îl adăpostise la fel de mult ca dezlipirea şi separarea a ceea ce dumnezeu lăsase unit pentru totdeauna.

în naivitatea ta ai crezut, în primă instanţă, că-i doar un exerciţiu de dresaj. i-ar fi reuşit. ai fi suportat oricât, doar gândind că într-o bună zi lucrurile se vor aşeza. dar n-a glumit, n-a exersat. a fost cât se poate de decis. pentru prima şi ultima dată în viaţa lui, a ştiut ce vrea şi-a mers până la capăt. capătul răzbunării. n-a uitat, într-un moment de extaz să te sune şi să-ţi spună rânjind: „am să te fac să-ţi muşti mîinile, să te dai cu capul de toţi pereţii”.  vorbe de om prost, delir,  ţi-ai spus, şi nu l-ai luat în serios. omul spune tot ce-i trece prin cap când vrea să dea spectacol de forţă şi lumini în faţa unei gâsculiţe proaspăt cucerite. şi-ai tot crezut că-i glumă până ce-ai văzut că timpul trece, că nu mai exista nicio cale de acces, că se izolaseră şi se blindaseră în cavoul lor de casă ca într-o cazemată, în vreme de război.

şi tu, naiva, nu mai dormeai nopţile şi te simţea aidoma musculiţei aceleia verzulii, prinsă-n plasa păinjenului pe care cândva, într-un amurg sângeriu,  o priviseşi cu spaimă amestecată cu o morbidă curiozitate. priveai tâmp plasa cu irizări aurii în care mica vietate se zbătea în timp ce burdihanul mişcător cu picioruşe lungi şi subţiri se îndrepta pas cu pas către ea, sigur fiind de suculenta-i cină. cum să împaci rigiditatea principiilor tale cu realitatea? de undeva de sus, poate un ochi la fel de nepăsător îţi privea zbaterea lăsându-ţi libertatea de-a alege. şi-ai ales, cum era şi de aşteptat, de la o naivă incurabilă ce erai-calea legală şi corectă.

...nu-şi mai amintea exact cum ajunsese în faţa acelei burţi imense deasupra căreia se arăta un chip inexpresiv, plin de pete maronii pe care străjuiau doi ochi bulbucaţi ce cătau mai mult în lături. „e şi ea gravidă ! ce bine!” şi-a zis iute, în sinea ei, şi-a început să–şi spună povestea fără să găsească vreo vină cuiva, cerând doar să i se înapoieze ceea ce-i aparţinea fiind carne din carnea ei şi suflet din sufletul ei, ceea ce adusese în lume în ciuda tuturor piedicilor şi-a tuturor ostilităţilor îndurate.

ochii bulbucaţi s-au făcut şi mai mari. imenşi. parcă lipsiţi de suflet şi culoare, ochi de peşte mort, plutitor de zile-n şir pe apa dunării nămoloase. „ajunge! au urlat ochii ieşiţi din orbite ce se mişcau nervos la stânga şi la dreapta ca ai unui cameleon. ajunge! trezeşte-te! e suficient cât mi-ai spus! idioato! da, daaa! eşti idioată rău! unde crezi că te afli? pe ce lume trăieşti? te crezi în epoca de piatră? ce-i aia, drep-ta-te? trăim în epoca de aur şi dreptatea e un cuvânt tabu.”

s-a oprit brusc. peste chipul gălbejit a trecut un fel de iluminare ca o revelaţie . două mânuţe mici au început să se agite prin faţa burţii uriaşe: „stai aşa! ia, spune-mi ai bani?” şi tu, cu ochii ţintă pe burta imensă, de parcă te aşteptai să explodeze în orice moment, ai dat, siderată, din cap, nevenindu-ţi a crede că eşti parte a dialogului absurd din acea încăpere cu portretul imens cu chip bovin ce te privea în scîrbă de pe peretele din spatele gânganiei borţoase. a pătruns dincolo de sufletul tău, a făcut o grimasă de parcă-ar fi-nghiţit un şobolan mort şi te-a privit scârbită ca pe un zero, ca pe un nimic ce erai. tu,  o insectă trăitoare în epoca de aur pe care orice copită te-ar putea strivi oricând. „ia-ţi gândul! cu mutra asta a ta imbecilă n-ai să fii în stare să-ţi plăteşti un avocat, şi n-ai să fii în stare să minţi, să inventezi cele mai oribile lucruri despre duşmanii tăi de moarte.” „eu..eu”...ai gângăvit rătăcită-n pădurea de liane a gândurilor...”tuuu... gura! ştiu ce spun. dacă n-ar fi asta- şi împunse cu degetul în burtoi-mîine m-aş sinucide. a fugit, ticălosul! s-a ascuns de răspundere. toţi fug! toţi sunt nişte laşi! diferenţa e că al meu este aici, la adăpost, nu mi-l poate lua nimeni.” şi-a privit cu un alt fel de iluminare pe chip către burta imensă de parcă ar fi rămas doar ea şi burta ei în încăperea rece şi neprimitoare...

şi pe tine te-a apucat mila. mila ta imbecilă de tot ce mişcă. ţi se părea că răul ei e mult mai mare decat răul tău, că ea n-avea nici măcar acest drept de-a cere cuiva să i facă dreptate. ea fiind aceea care o împărţea celorlalţi.

c-o voce stinsă, încărcată de duioşie, pe care nici n-ai fi bănuit-o, venită  ca dintr-o altă lume, ţi-a spus rar şi apăsat : „n-ai nicio şan-să fa-tă dra-gă! ni-ci-o şan-să!!! tu pricepi, ce-ţi spun? de unde atâta dreptate şi pentru tine? răzbesc doar cei ce-şi pot plăti cu bani grei ceea ce tu numeşti dreptate.” apoi rece, protocolar, te-a străpuns cu privirea: „vă rog să părăsiţi încăperea, tovarăşa, am probleme mult mai importante decât „să fac dreptate” tuturor idioţilor.”

...cu timpul ai realizat că nu te-a minţit nicio iotă. că adevărul căzuse dur şi rece de pe buzele ei îngroşate şi lăbărţate de maternitatea în devenire.

... timpul le-a aşezat. anii au trecut ştergând din memorie întreaga suferinţă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. numai rănile din suflet poartă mari cicatrice, sângerânde arar.

...şi astăzi...iar... când ai rostit cuvântul „dreptate”, cineva a sărit ca ars urlând la tine: „tu în ce ţară trăieşti ? de pe ce lume vii? unde crezi că trăieşti?” te-ai tras precum melcul în cochilia ta, uimită şi resemnată de-atâtea întrebări fără răspuns, purtând pe chip şi-n suflet blazarea mortului viu.