Mă întâlnesc zilele trecute cu o bună prietenă și începem a ne povesti una, alta, din pățaniile care ne mai făcură umbră la vremurile astea atât de fierbinți. Printre altele, mă plâng și eu că orice-aș face nu prea reușesc să fiu ”diplomată” cu ceilalți și nu-mi trebuie prea mult să spun ce gândesc. Baiul mare este că după aceea regret că n-am ținut limba în spatele dinților. Prietena mea mă privește zâmbind pe sub gene și îmi spune drept încurajare:
...Nu-şi mai amintea exact cum ajunsese în faţa acelei burţi imense deasupra căreia se arăta un chip inexpresiv, plin de pete maronii pe care străjuiau doi ochi verzi bulbucaţi ce priveau mai mult în lături. „E şi ea gravidă! ce bine!”, şi-a zis în sinea ei şi-a început să–şi spună povestea fără să găsească vreo vină cuiva, cerând doar să i se înapoieze ceea ce-i aparţinea, fiind carne din carnea ei şi suflet din sufletul ei, ceea ce adusese în lume în ciuda tuturor piedicilor şi a tuturor ostilităţilor îndurate.
În cercul nostru de prieteni i se spune „Lunatica”. E o ciudată căreia niciodată nu poți ști ce-i trece prin cap. De altfel, vorbește foarte puțin și atunci o face ca și cum ar avea drept partener de discuții o entitate din altă lume. Nu poți decât să taci și să o asculți.
Printre jaluzelele verticale de culoarea mierii pătrundea o lumină anemică de la becul din stradă. În fotoliul de lângă fereastră, Dany moţăie străduindu-se din răsputeri să nu-l ia somnul. A pierdut şi noţiunea timpului de când stă aşa, ca o momâie, în aşteptare. Deodată, liniştea e sfâşiată de sunetul strident al soneriei telefonului. Din fericire, Gina era la serviciu, altfel, ar fi apucat-o nervii. De fiecare dată când auzea soneria, holba ochii şi-l lua pe Dany la rost:
Comentarii