Zilele trecute, ascultând un disc cu muzică clasică mi-am amintit de începutul vieții mele de dascăl la țară și de cel care mi-a fost Maestru în ale vieții: ”Ciocârlan”. De ce l-am botezat eu ”Ciocârlan”, când pe el îl chema Andrei? Pentru că avea, nu avea ce face, cânta. Dom’le, n- am mai auzit aşa ceva! Ca un rapsod... așa am gândit eu, la început, dar nu era chiar așa.
Mă întâlnesc zilele trecute cu o bună prietenă și începem a ne povesti una, alta, din pățaniile care ne mai făcură umbră la vremurile astea atât de fierbinți. Printre altele, mă plâng și eu că orice-aș face nu prea reușesc să fiu ”diplomată” cu ceilalți și nu-mi trebuie prea mult să spun ce gândesc. Baiul mare este că după aceea regret că n-am ținut limba în spatele dinților. Prietena mea mă privește zâmbind pe sub gene și îmi spune drept încurajare:
...Nu-şi mai amintea exact cum ajunsese în faţa acelei burţi imense deasupra căreia se arăta un chip inexpresiv, plin de pete maronii pe care străjuiau doi ochi verzi bulbucaţi ce priveau mai mult în lături. „E şi ea gravidă! ce bine!”, şi-a zis în sinea ei şi-a început să–şi spună povestea fără să găsească vreo vină cuiva, cerând doar să i se înapoieze ceea ce-i aparţinea, fiind carne din carnea ei şi suflet din sufletul ei, ceea ce adusese în lume în ciuda tuturor piedicilor şi a tuturor ostilităţilor îndurate.
În cercul nostru de prieteni i se spune „Lunatica”. E o ciudată căreia niciodată nu poți ști ce-i trece prin cap. De altfel, vorbește foarte puțin și atunci o face ca și cum ar avea drept partener de discuții o entitate din altă lume. Nu poți decât să taci și să o asculți.
Comentarii