Printre jaluzelele verticale de culoarea mierii pătrundea o lumină anemică de la becul din stradă. În fotoliul de lângă fereastră, Dany moţăie străduindu-se din răsputeri să nu-l ia somnul. A pierdut şi noţiunea timpului de când stă aşa, ca o momâie, în aşteptare. Deodată, liniştea e sfâşiată de sunetul strident al soneriei telefonului. Din fericire, Gina era la serviciu, altfel, ar fi apucat-o nervii. De fiecare dată când auzea soneria, holba ochii şi-l lua pe Dany la rost:
”S-a întors în țară mai mult pe jos, și la trecerea Nistrului, la podul de la Atachi, au fost opriți de soldații ruși și întrebați cine sunt și ce vor. N-au crezut că sunt evrei din România, deoarece în propaganda sovietică făcută de scriitorul evreu Ilya Ehrenburg se spunea că toți evreii au fost omorâți de germani și de români.”
(Ion Cernat, Evreii din comuna Vama, județul Suceava, România)
Soarele-n asfinţit e roşu. Soarele-şi varsă mareea de roşu prin fereastra imensă a sufrageriei. În colţul camerei, Lina, învăluită în lumina sângerie a asfinţitului, stă cu privirea ţintă către candela aprinsă. Inertă precum Sfinxul, se roagă Lina dumnezeului ei.
Sunt femei care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Pesemne că aşa le-a fost scris: să fie victime ale destinului și să poarte o cruce care nu le aparţine. Aşa, de pildă, Marlen...
Zilele trecute primesc un telefon de la o cunoştinţă comună:
- Ştii, a murit Andrei, băiatul Marlenei...Și-a izbucnit în plâns.
Am amuţit. Se învârtea toată casa cu mine şi nu reuşeam să mă agăţ de nimic. „Până la urma, l-a pierdut definitiv”, am gândit. „Şi Marlen”?
Comentarii