Peştera lui Platon
(Alegoria revoluţiei)
Imaginaţivă un film după această nuvelă.
Arcâştiga desigur premiul Oscar!
I.
După ce fiecare dintre noi ne-am îndeplinit planul zilnic, săparea unei lungimi de galerie egală cu înălţimea noastră aşezată orizontal, ne-am îmbăiat în apa rece a pârâiaşului subteran, captată în bazinul amenajat la capătul galeriei 36, apoi ne-am adunat în casa lui Licias.
Am turnat undelemn în candele şi ne-am aşezat la masă.
Tocmai primisem raţiile zilnice şi ne întrebam – pentru a câta oară – de unde provin măslinele, grâul, fasolea şi peştele, când Zeus, pedepsindu-ne pentru fărădelegile noastre, ne-a îngropat în trupul Geei?
L-am chemat în camera alăturată pe Melikes, tatăl lui Licias, rugându-l să ne împărtăşească punctul său de vedere asupra provenienţei alimentelor. Bătrânul, aproape orb după o viaţă întreagă petrecută în beznă, cu faţa crăpată ca rocile prin care ne săpăm galeriile, vine condus de nepoţelul Andicos, băiatul lui Kiriakis, fratele mai mare al lui Licias.
- Povesteşte-ne încă o dată, te rugăm din tot sufletul, cum am ajuns aici? Ce ştii de la părinţii tăi, care trăiau la lumina lui Helios şi a Selenei şi navigau pe mare? Ce a determinat urgia zeilor?
- Dacă nu aş pipăi pereţii umezi, dacă nu aş auzi glasurile voastre tinere, dacă nu m-ar purta nepoţelul de mână ca pe o jucărie stricată, aş crede că suntem în împărăţia lui Hades şi a Persefonei. Oare suntem morţi cu toţii?
- Nu tată, deşi suntem pierduţi, încă trăim.
- Credeam că am devenit umbrele pe care vi le arată pe zidul amfiteatrului stăpânii voştri.
- Să fie adevărat ce susţin ei? – întrebă Kostas neliniştit.
- E vreun paznic aproape ori vreo iscoadă vândută lor dintre ai noştri?
- Nu, vorbeşte liniştit.
- După 26 de ani de război peloponeziac, Atena era asediată. Marinarii noştri demoralizaţi, care asigurau transportul alimentelor pe mare, la adăpostul zidurilor Pireului, dormeau pe ţărm, când flota ligii duşmane, condusă de regele spartan Lysandru, ne-a atacat prin surprindere. Văzând atâta neglijenţă, protectoarea noastră, zeiţa Athena, ne-a părăsit. Nemuritorii se plictisiseră de măcel şi au hotărât să ne pedepsească. Părinţii mei au fost aduşi aici, în mina Laurion, ca prizonieri de război, de atunci n-au mai văzut lumina zilei nici ei şi nici urmaşii lor. Voi sunteţi a doua generaţie subpământeană, iar copiii voştri, a treia.
- Şi-n tot acest timp nu s-a produs o revoltă? – întrebă Andreas.
- Ba da, la scurt timp după ce au fost închişi în mină, bunicii voştri s-au răsculat. Era greu de luptat pe spaţii înguste şi la lumina torţelor, iar armata ligii, blocând galeria de acces, a recurs la înfometarea răsculaţilor. Când aceştia şi-au pierdut vigoarea, au fost uşor de măcelărit. Apoi, învingătorii au urmat un plan pentru distrugerea voinţei ostaticilor. Au afirmat că zeii, scârbiţi de orgoliul şi puterea atenienilor în lumea greacă, au hotărât prăpădul. Cum s-a petrecut scufundarea polis-urilor în adâncul pământului, nimeni dintre ai noştri nu ştie. Ca să ne liniştească, învingătorii ne-au acordat mai multă libertate aparentă, ne-au lăsat să ne reorganizăm viaţa cetăţenească, au aprobat întâi să ne instaurăm o conducere oligarhică, după model spartan, apoi, văzându-ne cuminţiţi, ne-au lăsat să urmăm calea democraţiei.
Generaţia mea, prima născută în mină, a reinstaurat sfatul celor 500 şi adunarea poporului. Ne-am construit pieţe, locuinţe minuscule, magazine, băi, biblioteci – în care se găsesc numai cărţi scrise înaintea războiului peloponesiac. Singurele oprelişti rămase în vigoare sunt următoarele: să nu ne abatem pe galeria de transport a minereului de plumb argintifer spre celelalte oraşe subterane – aşa ne spun ei – şi să nu escaladăm zidul din spatele amfiteatrului, unde se afirmă că ar sălăşlui zeii.
Profesorii ligii ne învaţă că polis-urile subterane s-au specializat, unele cresc peşti în lacuri subterane, altele plante, la lumina miilor de torţe sau a algelor fosforescente, altele animale.
După o perioadă strictă de supraveghere, în care toţi oamenii cu personalitate şi iniţiativă au fost lichidaţi, viaţa şi-a reluat cursul normal. Am început să ne căsătorim, să avem copii; trădătorii şi negustorii s-au îmbogăţit, dar cultura piere pe zi ce trece. Am devenit animale în cuşcă. Slabi, palizi, îndobitociţi de muncă, ne înecăm în viaţa fără speranţă.
Spune-mi, Melikes, cum arată marea? – se frământă Georgias.
Într-o zi de sărbătoare, citiţi la bibliotecă, ODISEEA lui Homer, o să vedeţi că marea este ca o femeie frumoasă îmbrăcată în mii de voaluri transparente. Noi, trăind la lumina făcliilor, nu ne-o putem imagina. Ea oferă plăceri neasemuite, dar ascunde tot atâtea pericole: seninătăţi de vis, stânci ascuţite, limpezimi abisale, răcoare divină şi vârtejuri fatale. Valul te poate înălţa sau pierde. Plutind pe corabie, te simţi asemenea zeilor. Şi ce privelişti fantastice ţi se arată: nimfe, gorgone, sirene, monştri nesăţioşi Scylla şi Charybdis, insule înfloritoare, Scheria – ţara feacilor, Aeea lui Circe, Creta şi Ciprul în apropierea căreia s-a născut Afrodita.
Toată viaţa am vrut să călătoresc şi iată-mă închis într-o peşteră! – ţipă Kostas.
Dacă nu există decât această lume chtoniană, de ce nu ne lasă să vizităm alte polis-uri? – întrebă Andreas.
Pentru că suntem prizonieri!
Dar ne lasă, în aparenţă, să ne organizăm şi să ne conducem singuri? – interveni Licias.
Cât vor dura toate astea? – răbufni Kiriakis.
Doar zeii pot şti.
Şi noi ce trebuie să facem?
Voi, care ardeţi ca flacările torţelor, l-aţi cititi pe Hesiod?
Da, Melikes.
Atunci urmăriţi-mă cu atenţie! Vieţile zeilor să vă fie pilde. Când Geea născu pe Titani şi Ciclopi, Uranus – tatăl mârşav – îi închise în grotele trupului soţiei. Ea este maica noastră, de la care ne tragem puterea şi înţelepciunea. Zeiţa îşi îndemnă fii divini la răzbunare. Mezinul Cronos izbăvi mârşăvia.
La rândul său, devenit regele zeilor, Cronos îşi înghiţii copiii plămădiţi cu Rhea. Tot maica noastră, Pământul, o povăţui pe soţia îngrozită să-şi ascundă ultimul vlăstar, pe Zeus, în peştera muntelui Aigos, oferindu-i, în schimb, tatălui criminal, o piatră înfăşată în scutece, pe care acesta o înghiţi degrabă.
Rugaţi-vă Geei să vă ajute!
Andreas închise ochii, Maria, soţia lui Licias, începu să plângă. Kostas se ridică brusc şi părăsi încăperea. Nici nu bătu la uşă când o deschise spre stradă, lovindu-l pe Aristide care trecea întâmplător prin dreptul ei:
Ce faci dobitocule! Ai uitat bunele maniere?
Kostas nu-i răspunse, îndreptându-se grăbit spre locuinţa sa, de pe galeria nr. 7.
II.
Văduva Eleni, mama lui Kostas, fierbea o ciorbă de fasole. Demetrios, fostul ei soţ, murise într-o surpare a galeriei nr. 13. De atunci, candela din nişa dormitorului rămăsese mereu aprinsă.
Kostas o salută şi se trânti pe pat, acoperindu-şi faţa cu palmele. Nu mai putea suporta incertitudinea, trebuia să afle adevărul. Dar cum să pătrundă pe galeria interzisă, păzită de hopliţi înarmaţi cu săbii, scuturi şi suliţe? Lipit cu faţa de trupul rece al Geei, i se păru că pereţii camerei se apopiau încet fără să-l strivească, împingându-l, ca pe o pană de despicat piatra sau lemnul, afară din locuinţă. Fugi până la intersecţia cu galeria interzisă. Privi lung în urma carelor încărcate cu minereu, trase de cai orbi, care se îndepărtau spre lumea necunoscută. Atunci înţelese ce avea de făcut. Întorcându-se acasă fluierând, o sărută pe Eleni pe frunte.
Unde ai fugit, fiule?
La întâlnire cu zeii!
Glumeşti.
Nu mamă, voi urma pildele marilor Cronos şi Zeus.!
Ce vorbeşti? Vino să mănânci. Povesteşte-mi ce te frământă.
Mai târziu, acum mă grăbesc la gimnaziu.
Mergând spre şcoală, pe galeria 25, Kostas se întâlni cu Andreas, Licias şi Maria. Făcliile, montate în suporţi fixaţi în stâncă, pâlpâiau mai puternic la trecerea fetei. Umbrele trupului ei se unduiau pe roca dură. Chipul Mariei sclipea ca aurul în vâlvătaia flăcării. „Mângâierile ei trebuie să fie răcoroase şi blânde ca ca valurile mării” – îşi spuse Kostas. „Părinţii noştri au hotărât să ne căsătorească. Nici nu puteau face o alegere mai potrivită.” Îşi aminti prima lor întâlnire, când se fâstâcise penibil. Ştia că o soţie nu trebuie să fie iubită ci să-ţi ofere copii, dar tristeţea ochilor ei căprui, albeaţa pielii, zvelteţea făpturii, îl copleşiră. O privea uimit, ea îi susţinea privirea, ochii lor se contopeau, lucrurile îşi pierdeau conturul şi ei deveneau o singură fiinţă.
Pălăvrăgind vrute şi nevrute, ajunseră la amfiteatru.
Să ne aşezăm în apropierea zidului sacru, trebuie să arunc o privire pe deasupra lui – propuse Kostas.
Nu face asta, vei fi omorât! – ochii Mariei sclipiră întunecaţi.
Trebuie să încerc. Pietrele ieşite din perete îmi vor fi trepte. În colţul acela întunecat, vezi? Am noroc, nu arde nici o torţă.
Ştii bine că în timpul lecţiei nu ai voie să întorci capul! – ripostează Licias.
Geea mă va ajuta. Amintiţi-vă cuvintele lui Melikes.
Ai grijă de tine! – murmură Maria.
Sala se umplu de tineri şi după trei lovituri de gong, lecţia începu. O lumină puternică, venită din spatele zidului, evidenţia pe feţele pietenilor, fiecare fir din barbă. Numai cuptoarele lui Hefaistos, ori fulgerele lui Zeus, puteau crea această vâlvătaie suprafirească.
Pe peretele din faţa spectatorilor apărură umbrele.
Nu întoarceţi capul! – răsună glasul oratorului.
Ceea ce vedeţi pe ecran este însuşi spiritul. În peregrinările sale nesfârşite schimbă multe trupuri efemere. Priviţi-l, o umbră fără consistenţă, proiectată de însuşi Hades. Pentru ca sufletele voastre să nu fie chinuite în Infern, trebuie să duceţi în această existenţă subpământeană, o viaţă cumpătată, să fiţi supuşi, ascultători, să nu vă revoltaţi împotriva noastră – doar zeii au hotărât să fim învingători! Numai la porunca lor, Parcele pot despleti pânza destinelor. Să nu umblaţi cu gânduri ascunse, să nu minţiţi, să vă ajutaţi între voi la muncile grele, să înfăptuiţi pururi binele! Dacă păcătuiţi, iată ce vă aşteaptă! Sufletul reîncarnat va fi supus caznelor fizice.
Pe ecran apăru o umbră îngenunchiată. Umbrele a doi soldaţi îi legară mâinile cu lanţuri grele. Umbra unui călău începu să biciuiască victima. Răcnete teribile zguduiră sala.
Paznicii amfiteatrului urmăreau plictisiţi spectacolul. În acest timp, Kostas se târâ de-a lungul zidului spre colţul întunecat al sălii. Căţărându-se precaut pe pietrele proeminente, privi interiorul incintei interzise. Un foc imens, din buşteni de brad, ardea în mijlocul încăperii. În spatele flăcărilor, oglinzi imense, de bronz şlefuit, reflectau lumina spre ecranul de calcar al amfiteatrului. În faţa focului, pe o masă de piatră, actori improvizaţi jucau scena menită să îngrozească spectaorii. Soldaţii biciuiau fără violenţă un bărbat gol care râdea, iar alături de scenă, câţiva hopliţi beau vin.
„Ticăloşilor!” – îşi zise Kostas coborând de pe zid. Se târâ fără primejdie, de-a buşilea, înapoi spre locul său, spectatorii fiind blocaţi de zbieretele umbrei biciuite, pe care o priveau hipnotizaţi.
- Din Hades, cei pedepsiţi se vor întoarce printre noi, într-o nouă viaţă, sub formă de boi, cai, măgari, catâri sau alte animale de poară! – îşi încheie oratorul expunerea.
Elevii părăseau fără grabă sala, în timp ce prietenii lui Kostas îl aşteptau nerăbdători să li se destăinuie.
Să ne îndepărtăm, aveţi răbdare.
Cotind pe galeria de ocol din jurul amfiteatrului, asigurându-se că nu sunt supravegheaţi, Kostas începu să vorbească:
Nu există nici un lăcaş sacru în spatele zidului. Lumina provine de la un foc imens de lemne putrezite, care au susţinut odată galeriile, iar sufletele de pe ecran sunt umbrele unor actori care interpretează scenete în faţa focului. O farsă pentru copii. Soldaţi beţi joacă rolul preoţilor, în timp ce sufletele noastre se zbat în ignoranţă şi nedumerire.
Vai nouă! Minciuna se târăşte din beznă pe trupurile noastre şi se caţără pe picioare, pe piepturi, ajunge la gât. Ne sufocăm! Luaţi-i degetele noduroase încleştate pe beregată! Vai! – ţipară în cor Andreas şi Licias.
Atunci, poate că cerul şi marea există! – îndrăzni Maria.
Probabil.
Ce ai de gând?
Am să vă explic altădată. Acum, vă rog, lăsaţi-mă singur cu Maria, avem de discutat probleme importante pentru viitorul nostru.
Bine, aşteptăm nerăbdători să aflăm planul tău. La revedere.
Mă veţi ajuta?
Desigur.
Geea să ne aibă în pază!
Maria, dă-mi mâna. Am visat marea. Săpam pe galeria nouă şi la un moment dat, piatra lovită cu târnăcopul sună a gol. După puţin efort, roca s-a prăbuşit. Am ieşit afară la lumina lui Helios. Eram pe ţărm, la câţiva paşi, începea marea. Valurile se rostogoleau ca nişte şobolani prin mină – albi şi albaştri – transparenţi! Departe, pluteau corăbii; cerul era galben sau roz. Delfinii săreau deasupra valurilor, stăteau o clipă suspendaţi în aer, apoi se prăvăleau în apă, ca nişte stânci.
Vai Kostas, mă faci să plâng.
Aminteşte-ţi cuvintele lui Melikes despre Cronos şi Zeus. Cine i-a instigat la revoltă?
Geea.
Tot Geea mă povăţuieşte acum şi pe mine.
Nu, Kostas, au să te omoare!
Ai încredere în mine. Întâi va trebui să devansăm data căsătoriei şi să avem un copil. Faptul că vei fi lângă mine şi că voi avea un urmaş, mă va fortifica. Nu-mi va fi teamă de moarte. Peste o săptămână facem nunta. Mergem să-i anunţăm pe ai tăi.
III.
Făclia lumina nostalgic ghirlanda de măslin fixată în rocă, deasupra uşii. Eleni şi Kostas, îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu mantii de lână, părăseau locuinţa. Vecinul Mitrofan îi conducea cu torţa aprinsă. În faţa casei miresei îi aşteptau Melikes, Licias şi Kirikis.
Încăperea devenise o amforă plină de vocile musafirilor. Mesele se alintau împodobite cu crenguţe de portocal. Maria îi întâmpină, după datină, cu voalul tras peste faţă. Tatăl ei, ajutat de Licias, sacrifică o găină şi după ce-i scurse sângele pe prag, o arse pe focul pregătit în mijlocul încăperii, împrăştiind duhurile rele.
Mirii se aşezară pe canapeaua centrală. Li se serviră prăjituri de susan, simbolul fertilităţii. Când invitaţii fură serviţi cu fripturi de berbec şi porc, apăru şi băiatul cu pâinea, care le ură după datină:
Luaţi mirilor, aţi scăpat de necazuri, vă aşteaptă fericirea!
Melikes, cherchelit, ură noii familii să aibă copii care să vadă lumina soarelui şi marea. Se făcu linişte. Tinerii aplaudară şi începură să danseze în ritmul chitarei strunită de Pandelis. Mişcările trupurilor, lente la început ca planarea vulturilor, începură să se precipite ca un galop de cai pe câmpie, ori ca o ploaie de primăvară. În ritmul nebun şi liber, începură să chiuie, apoi să cânte despre soare şi iubire. Înfierbântaţi, rupseră corzile chitarei şi izbucniră în plâns. După ce se stinse ultimul suspin, invitaţii oferiră daruri tinerilor căsătoriţi: un pătuţ pentru copil, amfore, vase de lut, haine din in şi lână.
La sfârşitul petrecerii, prietenii alcătuiră convoiul nupţial care urma să însoţească mireasa la noul ei domiciliu. Se aliniară pe două rânduri şi porniră chiuind, cu sărbătoriţii în frunte, spre casa lui Kostas.
În faţa grotei mirelui, Eleni aşeză pe capul miresei un paner cu smochine. Ajunsă în casă, Maria îşi ridică vălul. Convoiul rămase pe galerie intonând epithalamul şi apoi himeneul. În locuinţă, Eleni pregătea prăjiturile, iar mirii se retraseră în camera nupţială. Se dezbrăcară tăcuţi, la lumina candelelor pale, trupurile lor aruncau pe stâncă umbre fantastice. Pielea Mariei avea strălucirea şi răcoarea apelor mării, un vârtej colosal cuprinse cuplul îmbrăţişat şi-l trase în adânc. Nimeni nu mai întoarse clepsidra şi timpul muri.
Ce-ţi mai doreşti, Kostas?
Un copil.
Reveniră îmbrăcaţi în bucătărie. Prietenii îi aşteptau cu paharele pline cu vin.
Dragostea voastră să dureze veşnic!
IV.
Zilele următoare Kostas munci posac. Prietenii nu reuşiră să-i descreţească fruntea. În pauza de masă, izolat într-un ungher, mesteca inconştient smochine uscate, fără să le simtă gustul. Doar munca îl elibera din chinga gândurilor. După ce încingea bine roca, la un foc de lemne, o stropea din belşug cu apă rece şi aceasta crăpa detunând. Dalta introdusă în fisurile create, lovită sălbatic cu ciocanul, arunca până departe bucăţile sparte.
Pe măsură ce zilele treceau anonime, întorcându-se la muncă, eroul nostru îşi găsea soţia tot mai îngrijorată. La vreo două luni după nuntă, Maria izbucni în plâns.
Ce s-a întâmplat?
Nu pot să-ţi mai ascund. Râd şi plâng. Vom avea un copil, dar tu mă vei părăsi.
Kostats o sărută luminîndu-se la faţă:
Mamă, vino să afli vestea cea mare!
Eleni apăru în fugă din bucătărie:
Mă bucur pentru voi. Îi doresc micuţului care se va naşte, să trăiască într-o lume mai bună şi mai frumoasă!
Mamă, scum pot să-mi îndeplinesc misiunea pentru care sunt hărăzit. Mâine, după serviviu, n-am să mă întorc acasă. Voi începe marea aventură. Să nu credeţi nimic din ce vi se va spune. Voi simula că m-am aruncat în puţul părăsit. Îmi voi lăsa tunica în apropiere şi alături de ea o plăcuţă de ardezie care să confirme sinuciderea.
Kostas, nu pleca, aşteaptă să se nască odrasla noastră.
Trebuie, cu orice preţ.
Te implor!
Mă voi întoarce.
Eleni îşi şterse o lacrimă:
Maria, nu ne putem împotrivi destinului. Să ne mândrim cu Kostas al nostru. Mergi sănătos, fiule! Ne vom ruga zeilor să te ajute. Acum, vă las singuri.
Soţii şi-au petrecut ultimele ore, îmbrăţişaţi. Visau cu ochii deschişi. Maria îşi închipuia viitorul fiu crescând vânjos şi semănând tot mai mult cu tatăl său plecat pentru totdeauna. Kostas îşi imagina familia zbenguindu-se în mare.
Într-un târziu, bărbatul rosti:
Mamă, dă-mi binecuvântarea ta.
Mergi sănătos fiule, află adevărul şi întoarce-te ca să-ţi eliberezi poporul!
Îl sărută pe frunte.
Nu mă conduceţi, ar părea suspect.
Kostas îşi sărută mama şi soţia, apoi plecă să privească înapoi. Lanţul amintirilor scumpe îi îngreunau paşii. În urma lui, Maria încremenise cu mâinile pe piept, iar Eleni îngenunchiase. Stătură multă vreme nemişcate, încorsetate de teamă, apoi, brusc, se îmbrăţişară plângând.
Kostas apăru pe galeria 89, la locul de muncă, transfigurat.
Ce s-a întâmplat? – îl întrebară colegii.
O minune, voi fi tată!
Felicitări! Sperăm să ne inviţi la ceremonia confirmării şi integrării sale în familie. Să fie într-un ceas bun!
Vă mulţumesc, până atunci avem multe de făcut. Pentru mine a sosit clipa să-mi îndeplinesc datoria faţă de voi. Mă ajutaţi?
Din toată inima.
Iată planul meu. În pauza de masă, când paznicii şi iscoada Ianis se vor îndepărta ca să mânânce, noi ne vom aşeza într-un loc ferit. Ne vom întoarce nestingheriţi la locul de muncă, eu mă întind în car, iar voi mă veţi acoperi cu minereul de plumb argintifer, sau cu bolovani, apoi reveniţi la masă. Trupul Geei mă va ocroti şi voi pleca în marea călătorie.
Simplu şi perfect.
Paznicii vor observa lipsa mea, le veţi spune că am plecat pe galeria 13 să-mi fac nevoile. Au să trimită pe cineva să mă caute. Să meargă la puţul părăsit. Am lăsat adineaori acolo o tunică şi o tăbliţă prin care îmi anunţ sinuciderea. Eleni şi Maria sunt prevenite.
Bravo Kostas! Dar dacă te vor strivi bolovani, ori te vor descoperi în car? Ce se va întâmpla la descăracarea minereului?
Nu ştiu, n-am altă soluţie. Zeii au să mă ajute.
Hei! Ce şuşotiţi acolo? Treceţi la muncă! – îi zoriră paznicii.
Tinerii se năpustiră cu dălţile şi ciocanele ca să desprindă bucăţile de rocă.
Ce va apucat? Aţi organizat o întrecere? Nu vă ştiam atât de harnici.
Ne place munca, vom câştiga mai bine.
Căruţaşul trase carul aproape, muncitorii începură încărcatul aşezând un prim start cât mai uniform.
Destul. Pauză de masă.
Paznicii şi Ianis se retraseră mult pe galerie. Andreas rămase de pază, iar Licias şi Giorgias îl acoperiră pe Kostas întins în căruţă. Apoi reveniră la masă.
Reluând lucrul cu elan, umplură repede carul.
Destul! - îi opri căruţaşul spartan. Apoi înhămă calul orb şi porni la drum. Tinerii priviră lung în urma lui, până dispăru pe galerie.
Aţi înmărmurit? Înapoi la lucru. Unde e Kostas?
Îşi face nevoile, ca tot omul.
De ce întârzie? Licias, adu-l imediat.
Când paznicii începură se se neliniştească, iar Pandelis şi Giorgias loveau piatra încruntaţi, apăru în fugă Licias, purtând pe braţe tunica lui Kostas. Deschise gura cu o mimică îngrozită, înghiţi aer, se înecă, bâlbâi ceva nedesluşit.
Ce s-a întâmplat?
S-a sinucis. Am găsit lângă puţul părăsit haina sa şi tăbliţa aceasta de ardezie.
Hoplitul apropie torţa. „Cetăţeni, nu mai pot îndura starea de prizonier. Prefer moarte. Poate la reîncarnare voi avea norocul, ajutat de profetul lui Lachesis, să aleg din fusul de foc al Necesităţii, o soartă mai bună. Clotho îmi va ţese noua urzeală, iar Atropos îi va stabili durata. Sper ca înaintea revenirii în lume să nu beau din apa uitării, pentru a-mi reaminti şi povesti tuturor chinurile noastre din peşteră. Asemenea lucruri nu trebuie să se mai repete. Aveţi grijă de mama, soţia şi copilul meu. Vă rog să nu mă plângeţi!”
Licias, transmite mesajul familiei sale. Voi treceţi la muncă.
V.
La fiecare zdruncinătură, bolovanii ascuţiţi îl răneau pe Kostas. Drumul i se părea o veşnicie, pă măsură cu trupul întreg devenea o rană. La un moment dat nu mai simţi durerea, carnea i se tumefiase.
Carul se opri brusc. Calul fu dezlegat şi câţiva oameni balansau tot mai puternic adăpostul provizoriu al lui Kostas, până îl răsturnară. Omul se rostogoli, împreună cu pietrele, pe o pantă abruptă. Rămase nemişcat la poale. Încercă să deschidă ochii, lumina puternică îl orbi. Auzi paşi apropiindu-se şi vârful unei suliţi i se sprijini în piept.
Ridică-te!
Privi printre gene. Un hoplit stătea în faţa lui. Privind în sus, desluşi departe, în fundal, un spaţiu albastru, transparent şi diafan – cerul. Soldatul se întoarse strigând:
Simonis! Cheamă-l pe comandantul gărzii, un prizonier încearcă să evadeze!.
Comandantul Biala sosi imediat, însoţit de doi ostaşi:
Lăsaţi-l!
Mercenarii îl priviră surprinşi.
E dorinţa lui Meletos, proprietarul minei.
Apoi, întorcându-se spre Kostas:
Eşti liber să pleci unde vrei. Nu te va împedica nimeni.
Kostas îşi reveni cu greu din uimire. I se părea că Poseidon se năpustise asupra lui cu tridentul, iar Athena îl apărase cu scutul. Geea şopti ceva la urechea atacatorului şi acesta se linişti subit.
Încet, încet se deprinse cu lumina. Se afla la baza unei coline alcătuită din roci sterile scoase din mină. Dincolo de acest deşert, începea minunea. O mulţime de ierburi, tufişuri şi copaci verzi, ale căror frunze fremătătoare sărutau aerul, acoperea orizontul. Un drumeag de pământ bătătorit urca rampa. Sui încet, masându-şi mădularele anchilozate de poziţia incomodă oferită de căruţă. Ridicându-şi privirile, descoperi zeci de păsări măsurând adâncimea cerului. Nimic nu le putea egala frumuseţea planării. „Iată libertatea şi desăvârşirea” – îşi spuse. De pe culmea colinei sterpe, se afundă în vegetaţie. Fluturi, albine şi multe insecte necunoscute zburătăceau sau se târau prin iarbă. Zumzete blânde îi copleşeau urechile. Ţipătul unei păsări de pradă îi aminti dureros de cei rămaşi îm peşteră. „Ah, dacă ar vedea şi Maria toate astea!”
Îngenunchiat, pipăi iarba, gustă frunzele, dezmierdă florile şi pământul reavăn. Miresmele proaspete îl ameţiră. Se întinse pe spate, în iarbă. Urmări multă vreme zborul unui pescăruş, pe care îl cunoaştea dintr-o carte cu poze răsfoită în copilărie, deasupra culmilor înverzite. „Trebuie să fie aproape marea!” Sări în picioare şi urcă dealul în fugă. De pe culme, văzu pentru prima dată în viaţă, valurile alergându-se – herghelii în galop înaintând în linii nesfârşite, pierzându-se în spume. Şi iată triremele învingând furia mării prin iscusinţa şi forţa vâslaşilor. Cât de bine descrisese Homer, în ODISEEA, toate astea!
Se aşeză pe o stâncă inspirând pternic aerul sărat. Pe pajiştea din apropiere păştea o turmă de oi. Ciobănaşul îl privea curios.
Unde duce drumul ăsta?
La Atena.
Cum, Atena există?
Băiatul deschise gura speriat, înghiţi aer şi se îndreptă în goană. Kostas coborâ panta şi urcă gâfâind colina următoare. În faţa lui se desfăşura panorama Atenei. Casele albe – ca nişte scoici risipite pe plajă, ori ca nişte mărgele pierdute în noroi – acopereau deluşoarele. „Ba sunt o pulbere de stele aruncate de Zeus pe pământ.”
Porni spre oraş. De pe drumurile laterale apărură oameni şi căruţe. Nu ştia ce să facă pentru a nu le atrage atenţia. Picioarele îi tremurau. La periferie, se amestecă prin mulţime, nereuşind totuşi şă-şi ascundă hainele murdare de pământ şi sânge. Se opri la o fântână. Îşi scutură tunica, se spălă pe mâni şi pe faţă. Rătăcind pe străduţe întortocheate, nimeri deodată într-o cale largă.
Cum se numeşte drumul ăsta? – întrebă un drumeţ
Trepiedele.
Şi cartierul?
Cerameicos.
Poposi într-o agoră aglomerată. Negustorii îşi înşirau mărfurile pe tarabe de lemn sau pe rogojini întinse pe sol: amfore, vase de lut, coşuri cu fructe – măsline, lămâi, portocale, struguri -, unelte, legume şi zarzavaturi – fasole, mazăre, bob, linte -, păsări şi animale vii, carne de oaie, mult peşte şi câte şi mai câte. Olarii îşi practicau meseria în faţa trecătorilor. Vacarmul târguielilor îl obosi. Se retrase într-un colţ mai liniştit. Un bătrân moţăia pe treptele casei sale.
Vin prima oară la Atena, sunt din Halicarnas, spuneţi-mi de ce s-a construit aici o piaţă atât de mare?
Bătrânul îl privi dispreţuitor:
Aici se ţin adunările poporului. Dar ia spune, de ce ai tunica ruptă şi pătată cu sânge?
Kostas înghiţi în sec. Deşi avea răspunsul pregătit, i se părea îngrozitor să mintă:
Corabia noastră a fost atacată de piraţi lângă insula Melos. Părinţii mei au fost ucişi. Eu am sărit în mare şi am înotat până la ţărm. Nu am avut bani să-mi cumpăr alte haine şi nici timp să le curăţ pe acestea. Am plecat cu prima corabie spre Atena. În urma şocului, mi-am pierdut memoria. Nu-mi amintesc despre Atena decât ce am învăţat la lyceu, istoria ei până la războiul peloponeziac. Spuneţi-mi, vă rog, ce s-a întâmplşat după aceea?
N-am mai auzit de multă vreme despre răufăcătorii mării. Când ziceai că s-a întâmplat?
Ieri.
Cum de n-au ajuns până acum veştile? De ce nu anunţi un strateg?
Nu-mi amintesc aproape nimic, nu mă pot concentra.
Bătrânul reflectă puţin şi răspunse:
În sfârşit. După ce Lysandru s-a încoronat rege atenian, a dispus uciderea a cinci mii de prizonieri ca să ne bage frica în oase. Apoi a instaurat regimul oligarhic al celor 30 de tirani, după model spartan. Liniştea n-a durat mult şi au reînceput războaiele dintre polis-urile noastre. Tebanii i-au învins pe spartani la Leuctra şi Mantineea, noi am încercat să profită de rivalitatea lor, dar am fost înfrânţi. S-a ridicat însă Filip al II-lea, regele Macedoniei, care a învins oştile noastre aliate. În această decădere şi umiliţă ne-am dobândit conştiinţa naţională. Se pare că vom avea un viitor măreţ.
Ce spui? Şi-n mina Laurion cine mai lucrează?
Învinşii din aceste războaie .
Am auzit că după războiul peloponeziac au fost acolo închişi zece mii de atenieni.
O! Aceia au murit de mult.
A cui e mina?
Cum, nu ştii? A lui Meletos, unul dintre atenienii cei mai bogaţi.
Atenian?
Da, face negoţ cu argintul extras din minereul scos din mină, din care se confecţionează printre altele şi monezile. Proprietarul are o armată proprie de mercenari spartani, foarte puternică
Kostas se îndreptă abătut, fără să mulţumească şi să salute.
Stai! – îl strigă bătrânul – Ia un ciorchine de strugure.
Mulţumesc.
Bietul tânăr – se gândi bătrânul – Minte, e sclav fugit din mină, de aceea nu poartă sigilul la gât. Sărmaul nu-i cu mintea întreagă.
Coborând colina Pnyx, care adăpostea agora, ajunse la poalele stâncii Acropole. Marmura edificiilor strălucea pe fondul albastru al cerului. Trupul lui Kostas deveni imponderabi, urca fără efort treptele spre marea poartă a Propileelor. Trecu pe sub coloanele dorice, din marmură albă, fixate în socluri din calcare cenuşii – trunchiuri zvelte ale copacilor unei păduri împietrite -; străbătu vestibulul străjuit de coloane ionice şi pătrunse în incinta sacră. Îşi îndreptă umerii, mergea pe vârfurile picoarelor, devenise o coloană vie. Se opri în faţa statuii imense, în bronz, a Athenei Promachos, reprezentată de Fidias în postură luptătoare, cu lancea în mână şi coiful de aur pe cap. „Fecioară atotputenică! Întoarce-ţi chipul spre robii tăi din măruntaiele pământului, eliberează-i, redă-le bucuria şi setea de viaţă. Îndură-te de noi!”
În spatele statui, observă pe frontonul Partenonului, basorelieful reprezentând naşterea zeiţei din capul lui Zeus. „Raţiunea, iată ce ne lipseşte în acestă lume absurdă.” Kostas înconjură edificiul, absorbit de măreţia basoreliefurilor sculptate pe metopele frizei dorice: luptele zeilor cu Gigcanţii, ale atenienilor cu amazoanele, ale lapiţilor cu centaurii, ale troienilor cu aheii. Fiori de gheaţă îi cuprinseră şira spinării. Scenele exaltau cruzimea, forţa fizică, sălbăticia. Deşi nereprezentate, simbolurile morţii, zeul Ares şi Eriniile se simţeau pretutindeni. Războiul peloponeziac cu consecinţele sale pentru prizonieii închişi în mină îi reveneau în minte. Se aşeză pe spaţiul pavat cu dale de piatră, copleşit de viziuni sumbre. Un atenian de-al lor i-a scos în afara istoriei. Cum e cu putinţă? Se ridică agitat, urmări friza ionică din jurul domosului. Spectacolul fascinant al Panatheneelor îi readuse încrederea şi curajul. Idealul paşnic al prizonierilor subpământeni i se desfăşura înaintea ochilor, urmărind frizele, căzut în reverie. Marea procesiune era deschisă de fecioare mândre, purtând, pe braţele lor pline, peplosul brodat, care urma să îmbrace statuia de cult a zeiţei din Erechteion. Urmau preoţii, modeşti şi cucernici, magistraţii solemni – arhonţii, strategii, grupul celor 11 responsabili cu ordinea publică -, reprezentanţii metecilor, cetăţenii veseli şi liberi, ciobanii şi văcarii mânând turmele de oi, boi şi vaci, menite să sature la ospăţ, întregul oraş.
Se simţea împăcat şi calm, curăţat de păcate, doritor de petrecere. Dansând, pătrunse în naos. Din imensiatea ei suprafirească, Athena, din aur şi fildeş, îl săgetă cu privirea. Căzu în genunchi: ”Zeiţă invincibilă, dă-mi puterea să-mi eliberez poporul. Te voi slăvi până la moarte. Voi deveni preotul tău!”
Se târâ până la ieşire strivit de puterea nemuritorilor. În curte, cercetă Erechteionul cu nenumăratele lui sanctuare, locul în care fulgerul lui Zeus îl pedepsi pe Erechteus, inventatorul carului de luptă şi fondatorul legendar al Panatheneelor. Cariatidele porticului îi tăiară respiraţia. Fecioarele aveau zvelteţea Mariei, sub ia de piatră se ghicea freamătul vieţii. Şi le închipui părăsindu-şi locurile şi pornind să danseze printre măslini.
Se hotărâ să se întoarcă imediat la ai săi. Ieşind din incinta sacră, trecu pe lângă templul zeiţei Nike, ceea ce i se păru de bun augur. „Victoria noastră se apropie. Cu toate forţele, înainte!”
„Dar ce-i asta! Soarele dispare în pământ şi se întunecă? Pătrundem iar în trupul Geei? Nu, cerul rămâne deasupra capului meu, răsar stelele. Casele, străzile, copacii se desluşesc tot mai greu. Cum voi mai recunoaşte drumul spre mină?”
Coborî la poalele colinei Acropole. Trupul său, imponderabil în incinta sacră, redevenea material. Oboseala acumulată îl cuprinse ca un nisip mişcător, ca o mlaştină. Se lungi pe pământul cald. Privi stelele: „Ce departe sunt. Ce suflete le locuiesc? Care va fi astrul meu?” De după stâncă, un incendiu cosmic cotropi lumea. Răsărea Selena, mama lui Apollo, adormi fericit. Dimineaţa, razele soarelui îl treziră devreme, înţepâdu-i pleoapele. Iarba plângea cu rouă, se sculă grăbit şi porni hotărât spre mină.
VI.
Oraşul începea să se trezească. Uşile caselor scârţâiau, deschizându-se spre străzile înguste, femeile somnambule aruncau apa murdară, din amfore direct sub picioarele trecătorilor, sau în canale, pe străzile principale.
Kostats mergea aproape alergând. În piaţa Cerameicos încremeni. O patrulă se apropia implacabilă, traversând piaţa. „S-a zis cu mine!” Închise ochii. Mii de suliţe îi străpungeau pieptul, săbiile îi ciopârţeau braţele, picioarele. Ciudat, nu simţea nici o durere. Deschise ochii, patrula se îndepărtase. „Nu m-au văzut? Imposibil. De ce m-au lăsat în pace?”
Terorizat de această întrebare, părăsi oraşul. De pe ultima colină salută cetatea cu o fluturare de mână. „Ne vom întoarce cu toţii, ţi-o jur, Atenă!”
De pe culmea următoare privi marea. Sub voalul luminii, valurile palpitau ca faldurile veşmintelor cariatidelor Erechteionului. Inspiră adânc aerul cu miros de alge şi coborâ panta. În zona stearpă din jurul minei nu se zărea nici un soldat. Se odihni o clipă întins pe pământ, reînnoindu-şi prin acest contact răcăros, ca şi Anteu, puterile: „Ce uşor ne-am lăsat păcăliţi. Ajunge!” Sări în picioare, pătrunse fără torţă în galeria de coastă. Bezna îl învălui deplin. Mergea cu mâinile întinse, pipăind cu piciorul drumul. „Înaintez ca un orb, aşa cum am trăit întreaga viaţă. Cine se face vinovat de crima comisă împotriva noastră? Atenienii liberi de ce ne-au părăsit?”
La fiecare pas, de pe asperităţile pereţilor şi din mocirla vetrei, imagini contorsionate ţâşneau pe retină: primele aminiri – jocurile cu umbre proiectate pe pereţi de mâinile copiilor, întruchipând iepuri ciulindu-şi urechile, câini lătrând, beţivi certându-se-; pereţii umezi ai galeriilor, de care se rezema în momentele de oboseală; ochii înroşiţi de fumul făcliilor impregnate cu ulei şi seu; alergările pe pista circulră a palestrei; surpările de galerie provcate de spiritele malefice, aducând uneori moartea muncitorilor, printre care şi a tatălui său; orele de lyceu; închipuiri ale imaginii soarelui.
Ajunse la o intersecţi pe care nu o identificase pe când fusese ascuns sub bolovani, în căruţă: „Ar trebui să urmez drumul principal, dar calea lăturalnică ar putea să-mi rezerve surprize. Trebuie s-o cercetez.”
Porni precaut, atras de flăcările unei torţe văzute în depărtare. Ciuli urechile. Se apropie târâş, drumul cotea spre altarul incintei sacre din spatele zidului amfiteatrului. Iată masa actorilor, scena, scrumul lemnelor arse. Lângă pereţi, câţiva hopliţi dormeau duşi. Se retrase tiptil spre galeria principală.
Reluându-şi drumul, ajunse la locurile cunoscute şi iluminate cu făclii. Iată galeria 26 care duce la frontul în săpare şi galeria 7 care ajunge acasă. „Ce fac mama şi Maria?” datoria cetăţenească îl determină să se îndrepte spre colegii de muncă. Pe măsură ce se apropia, începu să audă loviturile înfundate ale dălţilor. Doi hopliţi stăteau tolăniţi lângă căruţa care aştepta să fie încărcată. Auzindu-i paşii, soldaţii se ridicară în picioare:
Stai! Cine eşti?
Kostas!
La acest răspuns, dălţile şi ciocanele îşi încetară activitatea. Andreas, Georgias şi Licias veniră în fugă.
Înapoi la lucru! – îi opriră hopliţii.
De unde vii? Dacă nu eşti stafie, treci la lucru.
Uneltele îşi reluară ritmul cârtitor, îngreunând receptarea şoaptelor.
Lumina şi marea există?
Da.
Să convocam adunarea poporului.
Toată lumea trebuie să cunoască adevărul.
După ce încărcară carul, încheindu-şi programul, tinerii se răspândiră pentru a aduna cetăţenii să se prezinte la eclesia. Obosit, Kostas se retrase acasă. Eleni şi Maria se agitau inutil prin bucătărie, ştergând de praf ba un vas, ba o cană, modificând poziţia unei amfore, netezind cuta unei pături sau a unei tunici. Între aceste scurte momente active, preţ de mai multe întoarceri ale clepsidrei, rămâneau inerte pe canapea, cu privirile pierdute în gol. Deşi nu-şi vorbeau, erau conştiente că amândouă vedeau, derulându-li-se prin memorie, ca la un spectatcol de teatru, plecarea lui Kostas, ultimele sale cuvinte, ultimul zâmbet, ultima sărutare. Nici nu observară că uşa se deschise şi omul mult aşteptat pătrunse în încăpere.
Bine v-am găsit!
Kostas! Să fie adevărat?
Eleni sări în picioare, răsturnă pe masă o cupă cu apă, în elanul nestăvilit de a-şi îmbrăţişa fiul. Maria se ciupea de braţ, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Te-ai întors, dragul meu?
Zeii m-au ajutat. Atena există şi este ca voi de frumoasă!
Vai ce îngrijorate am fost. Cum ai scăpat de soldaţi?
La ieşirea din mină, descărcând carul, m-au descoperit pe dată. Spre surprinderea mea, sub pretextul că aceasta este hotărârea proprietarilor minei, hopliţii m-au elibarat imediat. M-am plimbat liber prin Atena şi m-am întors fără peripeţii.
Murim de curiozitate, povesteşte-ne...
După ce garda m-a lăsat în pace, trecându-mi spaima, am urcat coasta unei coline. Beţia vegetaţiei, culorile, miresmele, muzica naturii, mi-au înălţat sufletul până la sfera stelelor fixe. Unde se află Maria să vadă lumea reală? M-am întrebat. Unde sunt copiii, femeile şi bărbaţii noştri? Apoi, am văzut marea! În neodihna valurilor ei am regăsit tot zbuciumul nostru.
Mergând mai departe, am ajuns la Atena. Am urcat pe Acropole. Oamenii care au construit templele, sus pe stâncă, au fost mai aproape de zei. Au materializat spiritul, frumuseţea eternă. Întregul popor subteran trebuie să vadă măreţia realizărilor noastre. Am convocat adunarea poporului penru a hotărâ ieşirea noastră la lumină.
Întâi să mănânci, fiule. Ai înfăptuit o minune! Păcat că noi, femeile, nu putem participa la adunarea voastră.
Ai dreptate, mamă.
Poftim, dragul meu, turtă de mei şi un pahar cu vin. L-am păstrat de la nuntă.
Mulţumesc, dacă aş fi putut să-l beau pe Acropole.
După prânz, Kostas plecă la adunare. Amfiteatrul era arhiplin. Paznicii stăteau cocoţaţi pe zidul incintei interzise. De pe scena improvizată, Kosta îşi începu discursul:
Cetăţeni! Am simulat sinuciderea ca să înşel vigilenţa paznicilor. Am părăsit mina, ajutat de prietenii mei care m-au îngropat în căruţa care transportă minereul. M-am trezit pe un loc arid, la lumina soarelui. Am deschis ochii, i-am închis repede orbit, credeam că mă aflu în Hades. Apoi, am văzut cerul, păsările, fluturii, florile. Profesorii, plătiţi de stăpânii noştri, ne-au minţit. Oraşul Atena există! Am fost pe Acropole. Templele, sculpturile, teatrele, ştiinţa, filosofia, legile noastre au umanizat lumea greacă. Trăim într-o societate civilizată. Barbarii ne iau drept exemplu. Gândirea noastră a aşezat omul în centrul universului. Am depăşit comportamentul instinctual, violenţa nejustificată, prejudecăţile. Raţiunea este marea cucerire greacă. Spiritul atenian, întruchipat în piatră de Fidias, va domina veacurile.
Treziţi-vă! M-am închinat zeiţelor Athena şi Nike pentru salvarea noastră. Să le dovedim că merităm să trăim liberi. Spartanii au fost învinşi. Se naşte o nouă lume greacă. Ea are nevoie de noi. Să ne întoarcem acasă în Atena!
Mercenarii spartani, care ne păzesc, m-au lăsat să văd toate astea. Proprietarul minei, un atenian, vrea să ne piardă. Dacă murim acum, sau peste zece ani, nu are importanţă. Propun să pornim imediat spre lumină!
Când m-am întors, la gura minei nu erau soldaţi.
Să nu ne pripim! – interveni Markos, magistratul cel mai bogat dintre prizonieri. Ai adus vreo dovadă că lumea solară există? Ai fost singur, cum o să te credem?
Nu mă credeţi pe cuvânt? Vreţi să dormiţi în continuare?
Arată-ne măcar o frunză, o insectă, o scoică.
Nici nu mi-a închipuit că trebuie să vă aduc o dovadă.
Vrei să ne duci la moarte1 Ai fost plătit ca să ne răzvrăteşti. Ei ne vor aşteapta pe galeria interzisă şi o să ne măcelărească!
Dacă vreţi să vă convingeţi de adevărul spuselor mele, priviţi peste zid, în interiorul incintei sacre.
Aşa este! – strigară tinerii repezindu-se spre zid. Hopliţii îndreptară suliţele spre piepturile lor.
Vedeţi? – îşi admonestă Kostas cetăţenii - Le e teamă că veţi descoperi adevărul. Eu am văzut ce se ascunde acolo. Nici urmă de zei. Sufletele eterne nu sunt decât umbrele actorilor jucând teatru în faţa focului. O farsă ieftină pentru copii.
Opriţi-vă! – răcni Markos – Nu trebuie să ne vărsăm sângele prosteşte.
După ce se făcu linişe, oratorul continuă:
Să votăm propunerea lui Kostas. Mai reflectăm o zi două, sau ne repezim acum, nebuneşte, pe galeria interzisă?
Subordonaţii magistraţilor, răspunzători de ordinea publică, aduseră cele două urnele în care fiecare cetăţean urma să arunce o pietricică. Numărând, după votare, pietricelele adunate în fiecare vas, prudenţii câştigară cu 10 procente.
Kostas şi tinerii erau consternaţi. Frica cetăţenilor le anihilă voinţa. Se adunară în casa liderului lor, discutând în jurul paharelor cu vin.
Explică-ne, Kostas – începu Licias – ce simbolizează lumina lui Helios?
Cunoaşterea, înţelepciunea, puterea spiritului, sentimentul că înţelegi lumea în care trăieşti, şi te simţi în ea ca acasă.
Şi marea? – întrebă Giorgias.
Uitarea, abandonarea în veşnia trecere, împăcarea cu ideea morţii şi cu reîncarnarea, împăcaea cu legănarea.
Cum îţi explici faptul că soldaţii te-au lăsat să părăseşti mina? – se nedumeri Andreas.
S-a petrecut ceva mai presus de fire. Nu înţeleg de ce hopliţii nu m-au ucis. Le era atât de uşor să o facă. Poate vor şi ei să ieşim de aici.
Mâine, la eclesia, îi vom convinge pe toţi oamenii, de bună credinţă, să ne urmeze.
Dacă bogaţii nu vor să plece, treaba lor, n-au decât să rămână. Pe noi, care ştim adevărul, numic nu ne mai poate reţine.
Să bem pentru viitorul nostru!
Noroc! Pe mâine, fraţilor!
*
* *
Simultan cu întâlnirea tinereilor, în casa lui Meletos se adunaseră magistraţii, comercianţii, funcţionarii, spionii.
Ce părereai, Markos, despre dezvăluirile lui Kostas? – întrebă iscoada Ianis - Ce au hotărât stăpânii noştri, doar i-ai informat?
Omul acesta cinstit agită spiritele. Nu-l putem cumpăra, dar îl vom opri altfel. Nu putem renunţa la avantajele noastre atât de greu câştigate. Mai ales că, de acum înainte, ne vom petrece vacanţele în palatul lui Meletos, la Atena.
Ce spui?
Ni s-a oferit o recompensă importantă pentru supunerea noastră. Şi tocmai acum nenorocitul ăsta vrea să strice totul. Îl vom anihila.
Cum anume?
Foarte simplu. Plătim un sicofant să-l denunţe pentru hulirea zeilor. Doar ei ne-au îngropat aici. Îl vom condamna la moarte!
Tinerii sunt cu el, cum vom obţine majoritatea voturilor?
Am eu grijă de asta.
Prea bine, înţeleptule. Ce ne-am face fără tine?
Zeii te-au hărăzit cu toate darurile. Să ne trăieşti, Markos! Să nu ne laşi!
Fiţi liniştiţi. Pe mâine!
*
* *
A doua zi, o gardă numeroasă de hopiţi participa la repartizarea lucrătorilor în echipe. Biala, comandantul, strigă 500 de tineri pe care-i trimise la reamenajarea galeriei 46, cea mai şubredă şi cea mai veche din mină. Restul cetăţenilor rămaseră în zone de lucru mai apropiate de amfiteatru.
Pe drum, Licias îi spues elui Pandelis:
Am impresia că ni se întinde o cursă.
Stăpâniţi de această presimţire, tinerii munciră îndârjiţi pentru a se putea întoarce în timp util la adunare.
Ce-i hărnicia asta? Până ieri trebuia să vă îndemn cu biciul. V-a lovit strechea?
Nu, vrem să participăm la eclesia.
Aveţi tot timpul.
După ce ultimul stâlp de susţinere subred a fost înlocuit, băieţii se încolonară fără să aştepte ordinul şi porniră cu urale spre amfiteatru. Atunci se prăbuşi, înaintea lor, o porţiune de galerie, baricadându-le trecerea.
Nu este întâmplător! – gemu Licias.
Bestiile!
Ce facem?
La treabă! – preluă comanda Licias – Trebuie să degajăm ieşirea cât mai repede. Kostas ne aşteaptă.
Oamenii îndepărtau cu mâinile goale pietrele prăvălite, degetele sângerau. Până reuşiră să creeze un culoar îngust de trecere, clepsidra a trebuit întoarsă de zece ori, adunarea poporului se terminase.
*
* *
Din cei aproape treizeci de mii de bărbaţi, femei, copii, închişi în mina Laurion, după războiul peloponeziac, în momentul acestei relatări au mai supravieţuit vreo zece mii. Cetăţenii cu drept de vot, adunaţi în amfiteatru, erau vreo trei mii.
Organizatorii sacrificară un berbec şi traseră, cu sângele acestuia, un cerc imens în jurul sălii. Adunarea era purificată, dezbaterile puteau începe.
Markos, negru de furie, se ridică din prezidiu şi spuse:
Adunarea de astăzi se transformă în judecată. Ianis a depus o plângere împotriva pârâtului Kosta. Să dăm citire acuzaţiei.
Cetăţeni! – începu Ianis tulburat – Omul acesta huleşte zeii. Susţine că nemuritorii mint, că nu suntem definitiv îngropaţi în trupul Geei, că soarele şi marea există. Pârâtul ne zdruncină credinţa, ne dezbină, ne duce la pierzanie. Să nu-l urmăm!
Kostas, ai cuvântul. Trebuie să te aperi.
Cetăţeni! Nu zeii mint ci paznicii noştri. Tocmai Athena şi Geea mi-au arătat calea spre adevăr.
Dovedeşte că oraşul Atena există.
Am văzut cetatea şi minunile ei: Partenonul, Erechteionul, Propileele. Am stat de vorbă cu cetăţeni liberi. Am dormit la poalele colinei acropole. Am văzut marea, triremele înfruntând furia valurilor, pescăruşii, florile.
Vrem probe.
Buna mea credinţă nu vă ajung? Nu vreţi să deveniţi păsări şi să străbateţi înălţimile cerului? Lângă noi frumuseţea, adevărul şi libertatea există!
Suntem prizonieri nu ne putem revolta împotriva zeilor. Ei ne-au surghiunit, numai ei ne pot elibera.
Ne-am purificat prin sufernţă.
Minţi! Nu ai părăsit mina. Ai stat ascuns în subteran iar acum inciţi la răzmeriţă. Nu zeii ne cheamă ci orgoliul tău. Soldaţii ne vor măcelări până la ultimul.
Prefer moartea în schimbul vieţii de şobolan!
Mai ai şi alte argumente în apărarea ta?
Am spus adevărul. Unde sunt tinerii care vor să trăiască liberi?
Nu ştim. Treaba lor. Poate că nu vor să te spijine. Supunem la vot fapta ta.
Organizatorii aduseră urnele. Loviturile pietricelelor aruncate de cetăţeni sunau la fel în ambele amfore, dar unele atestau vinovaţia, altele îi aduceau libertatea. Laşii au învins cu 50 de voturi, iar tinerii blocaţi pe galeria 46 erau 500. Arhontele Markos îşi jucă rolul în continuare:
Cetăţeni! După atestarea vinovăţiei, să votăm pedeapsa care i se cuvine inculpatului: moartea sau exilul. În situaţia noastră, ultima variantă nu e posibilă. Poate totuşi să-l izolăm pe acest hulitor, închizându-l în templul subteran până când zeii îl vor ierta.
Pietricelele loveau iarăşi urnele: viaţă, moarte, viaţă, moarte. A câştigat moartea.
Situaţia fiind excepţională, sentinţa se execută imadiat1 – conchise Moarkos - care îţi este ultima dorinţă?
Să-mi văd mama şi soţia.
Imposibil. O ultimă formalitate. Ce pedeapsă ţi-ai fi atribuit singur?
Neavând pritaneu în subteran, nu pot cere să fiu hrănit acolo, ca erou al neamului, aşa cum a cerut Socrate la procesul său şi atunci îi rog pe cei care mi-au votat moartea, să vină şi să mă privească o clipă în faţă.
Luaţi-l! – ordonă Markos – Executaţi sentinţa!
Ordonanţele celor 11 magistraţi îl înconjurară pe Kostas.
Urmează-ne.
Grupul îl conduse pe condamnat la galeria 13, săpată prin nisip şi pietriş, susţinută în lemn pentru evitarea prăbuşirii. Câteva grinzi, la tavan, erau sprijinite pe suporţi şi legate cu funii de cânepă, putând fi smulse cu uşurinţă. Kostas fu aşezat sub ele...
Hierofantul murmură cuvintele sacre pentru iertarea păcatelor, înduplecându-i astfel pe Hades şi Persefona să primească sufletul condamnatului. Îi aşezară o monedă în gură, drept vamă barcagiului Caron, când l-o trece Styxul. Apoi bârnele fură smulse şi o masă imensă de pietriş şi nisip se prăbuşi huruind.
- Mor şi voi fi liber! – se auzi înainte ca pământul să-l acopere pe Kostats în întregime.
VII.
Oaspeţii lui Meletes petreceau în vila acesuia din Atena. Întinşi pe canapele acoperite cu pături din păr de cămilă, sau blănuri de leopard, aduse din Nubia, se ospătau cu fripturi de berbec şi beau vin de Rodos. Curtezanele întreţineau discuţia despre dragoste, iar dansatoarele se unduiau în ritmul flautului şi lirei.
Comandantul gărzii ceru să fie introdus la proprietarul minei.
Ce s-a întâmplat?
Kostas a fost condamnat la moarte şi executat.
Retrageţi hopliţii din mină, nenorociţii ăia n-or s-o părăsească niciodată. Lăsaţi doar cinci soldaţi la suprafaţă.
Meletos îşi informă oaspeţii:
După războiul peloponeziac au fost închişi, în mina Laurion, mulţi atenieni împreună cu familiile lor. Mina aparţinea bunicului meu, de origine spartană. El a inventat, pentru ca ostaticii să se împace cu soarta şi să muncească cu spor, că zeii au îngropat lumea în trupul Geei. Lăsându-i să se organizeze singuri, amăgindu-i cu un crâmpei de libertate iluzorie, oamenii lucrau fără constrângere. Credeţi-mă, sunt mai productivi decât sclavii.
Moştenind mina astfel organizată, tatăl meu n-a avut nici un fel de probleme. Când am preluat conducerea, ca tânăr educat şi sensibil, mi-am dat seama că situaţia se potriveşte de minune ipotezei lansate de Platon, prin gura lui Socrate, în REPUBLICA. Am hotărât să-l verific pe marele filosof.
Generaţia actuală de prizonieri născându-se în mină, am decis că, dacă unul din ei evadează, să fie lăsat liber ca să vadă realitatea şi apoi să se întoarcă nestingherit la ai săi. Acum s-a petrecut acest fapt. Ce credeţi, cum a fost primit de poporul său?
Ca un erou, desigur. Acum vor ieşi cu toţii la suprafaţă.
Nicidecum. L-au condamnat la moarte.
Imposibil. De ce?
Revoltă împotriva zeilor! Oamenii cred că lumea a devenit exclusiv subterană. Ideea genială a bunicului meu şi banii tatălui meu, cu care le-am corupt conducătorii, s-au completat magistral. De acum nu mai trebuie să-i păzim. Au devenit animale inconştiente, s-au îndobitocit. Să bem în sănătatea boilor!
Un hohot enorm zgâlţâi sala de petrecere.
*
* *
Deschizând drumul prin galeria surpată, tinerii se întoarseră în fugă la amfiteatru. Sala pustie nu prevestea nimic bun şi plecară la locuinţa lui Kostas. Eleni şi Maria îşi smulgeau părul şi îşi presărau ţărână pe cap:
L-au omorât1 Copilul său se va naşte orfan!
Nu se poate!
O delgaţie plecă grăbită la arhonţi pentru a solicita convocarea, în ziua următoare, a adunării poporului.
Timpul rămas se scurgea într-o linişte mormântală. Torţele au fost stinse în semn de doliu.
A doua zi, eclesia începu exploziv. Licias vorbi primul:
- Ruşine cetăţeni! Aţi ucis mesagerul libertăţii noastre. Oare s-a stins în voi dorinţa de viaţă? Iată, paznicii s-au retras.Acum ne putem convinge cine a avut dreptate. Să privim în incinta interzisă.
Cetăţenii se urcară pe zidul care-i obsedase atâta vreme. Nici urmă de soldaţi. Totul era precum le descrise martirul: masa de poatră, grămada lemnelor pe jumătate arse, oglinzile de bronz.
V-aţi convins? Cine l-a acuzat pe Kostas?
Ianis.
Cine l-a îndemnat şi plătit? Cine apus la cale înscenarea?
Markos.
Ce pedeapsă merită aceşti provocatori mincinoşi+
Să rămână singuri în mină. Noi vom ieşi cu toţii la lumină! – se auzi un glas din mulţime.
Aşa este! – strigară tinerii- să-i zidim de vii pe galeria execuţiilor. Pe mormântul lui Kostat!
Nu sunt vinovat! – strigă Markos – A fost voinţa poporului.
Noi nu am fost prezenţi! – strigară tinerii – De ce nu aţi amânat esclesia? Cine a surpat galeria împiedicându-ne întoarcerea?
Se făcu linişte.
Cetăţeni! – continuă Licias – Supun la vot întemniţarea acuzaţilor în galeria 13 sau elibarerea lor.
Toate pietricelele fură aruncare în urna care atesta vinovăţia. Markos leşină, Ianis rosti plângând:
El m-a plătit, eu doar am executat.
Tinerii îi luară pe sus şi-i depuseră pe galeria 13, pe mormântul eroului, apoi zidiră galeria. Terminând treaba se întoarseră la adunare.
Andreas luă cuvântul:
Oameni buni, să mergem la casele noastre, să ne luăm familiile, amintirile triste şi să pornim apoi spre libertate. Ne întâlnim pe galeria interzisă după o scurgere a clepsidrei.
Peştera se cutremură de urale, iar nisipul începu să se cearnă din pereţi. Oamenii se împrăştiară în fugă spre caasele lor, nimic nu-i mai putea opri.
*
* *
La timpul stabilit, poporul subteran se adună pe galeria interzisă. Tinerii se încolonară în frunte, purtând drept arme: dălţile, ciocanele, răngile şi topoarele. Urmau femeile şi copiii, iar la sfârşit, bătrânii.
Coloana compactă avansa încet. O parte din tineri blocară galeria laterală, apoi, după ce s-a depăşit întersecţia au devenit arriergardă.
Drumul se desfăşura în tăcere. La un moment dat, în depărtare, parcă o cană cu lapte se revărsase pe galerie. Pe măsură ce avansau, începeau să distingă conturul pereţilor. Aşa ceva nu mai văzuseră niciodată.
Lumina aceasta nu vine de la torţe! – strigă Licias.
Poate de la o faclă zeiască! – presupuse Giorgias.
Se opriră.
Ce poate fi? Să mai înaintăm! – hotărâ Licias.
Lumina devenea tot mai intensă, oamenii clipeau des, înaintau privind printre gene. Deodată, gura galeriei se întunecă. Un lanţ de hopliţi înarmaţi bara ieşirea.
Tinerii se sfătuiră.
Amintiţi-vă curajul lui Kostas. Atacăm orbeşte! Înainte!
Primele rânduri se repeziră răcnind înspăimântător. Aruncară spre duşmani torţele aprinse. Apoi, nu mai văzură nimic şi se opriră. Următoarele rânduri îi călcară în picioare. Nu muri imeni. Până se dezmeticiră, hopliţii dispărură.
Puteau uşor să ne omoare – rosti Licias.
De ce n-au făcut-o? – întrebă Andreas.
Nici Kostas nu a putut înţelege de ce a fost lăsat lber – medită Pandelis.
Oamenii ieşiră sfioşi la lumină. Stătură o vreme îngenunchiaţi, până îşi recăpătară vederea. Un deşert mohorât li se desfăşura înaintea ochilor. Mai departe începea opera nemuritorilor. Porniră în patru labe, cu braţele întinse, pipăind iarba catifelată, florile.
Au! – ţipa câte o femeie, înţepându-se.
Priviţi fluturii – zise Maria.
Şi păsările, sunt sufletul lui Kostas – adăugă Eleni.
Copleşiţi de oboseală şi emoţie, se culcară cu toţii în iarbă. Ascultau uimiţi zumzetul albinelor, ciripitul păsărilor. De bucurie, începură să plângă.
În sfârşit, urcară dealul. De pe culme, priviră marea.
Ce-i asta? – întrebă micuţul Andicos.
Apa sufletelor noastre libere – îi explică bunicul Melikes.
Iată hopliţii! – strigă Licias .
Pe colina alăturată se desfăşurau gărzile minei. Un convoi de dregători, oaspeţii lui Meletos, urca alături de soldaţi. Comandantul Biala întrebă:
Atacăm?
Meletos îl opri cu mâna.
Copiii subteranei săreau într-un picior, se hârjoneau; femeile îşi despletiseră părul şi începură dansul. Ochii lor erau albaştri ca marea. Maria strigă:
Unde eşti Kostas?
Ecoul îi răspunse de deasupra valurilor.
Acolo e soţul meu! – rosti văduva şi porni în fugă spre plajă.
Toţi o urmară cântând.
Ce fac aceşti oameni? – îl întrebară oamenii lui Meletos.
Se bucură de libertate. Nu-i mai credeam în stare. Merită să trăiască. Începând de astăzi, vor fi liberi. Platon a avut numai până la un punct dreptate. Să ne întoarcem.
Oamenii peşterii năvăliră în mare. Apa îi cuprinse până la glezne, până la brâu, până la piept. Dansau în mare. Lumina Selenei şi a stelelor le transfigurau sufletele. Helios i-a descoperit dimineaţa dormind goi, pe plajă. Nici un chip nu trăda oboseala, feţele zâmbeau, trupurile se legănau în somn. Oare ce visează aceşti oameni?
Lucian Gruia
Comentarii