ȘOCUL

 

DR. PĂUN CORNELIA

 

 

 

Un şuierat prelung, sfâşietor, ca un bocet disperat  pătrunde adânc sufletele celor aflaţi pe aripile bulevardului din centrul Bucureştiului. Fiecare părticică a corpului  tresare. Fiori reci parcurg succesiv, fiecare centimetru al coloanei vertebrale. Dacă erai fericit, liniştit , visător, totul s-a spulberat într-o secundă... Este însă ceva obişnuit pentru locuitorii din apropierea arterelor principale ale Bucureştiului. La aproximativ cincisprezece minute te învăluie  o astfel de explozie sonoră. O maşină de pompieri, o salvare sau o maşină a Poliţiei... Intensitatea sunetului face să vibreze orice părticică a corpului omenesc. Poate datorită îmbinării incredibile a sunetelor dureroase, ascuţite, care te pătrund instantaneu sau a vaietului care te înfioară, prevestind ceva rău ? Sunetele sunt mai  intense în puterea nopţii. Noaptea trece foarte rar câte-o maşină. Dar sigur câteva maşini cu şuieratul înfiorător te vor scoate brusc din dulcea împărăţie a visurilor, spre a te conduce în cea a coşmarurilor reale. 

            Apelul telefonului mobil a părut extrem de armonios, deși era începutul unei întâmplări înfiorătoare și cât se poate de adevărată.

- Carmen, tu eşti ? mă întrebă persoana cu mobilul.

- Da !  răspunsei eu prompt .

- Sunt Isabela ! Am găsit o casă de cumpărat ! De  fapt, un apartament într-o casă ! grăi femeia .

- Nu este cumva vreo excrocherie ? am întrebat-o neîncrezătoare. Mare minune ar fi să fie totul în regulă ! Mi-a spus un notar că nu a mai văzut vânzare corectă în ultimii ani ! Excrocii mai săraci vor să încaseze numai avansul, dar să rămână în casă. Îți spun fără jenă că nu au unde să se ducă, adică nu vor să-ți vândă nimic. Mafioții imobiliari însă  îți iau banii pe toată casa și nu-ți dau nimic. Și n-ai nicio șansă să-i mai recuperezi !

 - Sper să fie bine !  Tu, unde eşti ? mă întrebă Isabela.

- La Universitate ! i-am răspuns. Am terminat acum orele.

- Urcă-te într-un 16 şi îţi spun eu unde să cobori !  Al meu soţ are multe cursuri cu studenţii în acest semestru şi nu poate veni acum. Eu vreau să văd astăzi casa. Te rog, vino cu mine !

- Bine ! acceptai eu, fără discuţii.

         Şi nu regretai deloc. Traseul tramvaiului este un spațiu, în care se împletesc în mod straniu, istoriile ultimelor două secole, încremenite haotic într-un colaj misterios.

         Plimbarea cu tramvaiul 16 este o călătorie cu luntrea pe Archeon, şoferul fiind o tristă călăuză. Drumul îţi oferă cele mai inedite experienţe.

          De abia parcurgi o sută de metri şi intri într-o altă lume, un fel de Valea Plângerii atemporală. O împărăţie cenuşie, ca o pânză pictată în nuanţe de gri, creație a unui artist deprimat. De la trotuarul înveşmântat în nuanţe  întunecate  la cenuşiul albăstrui al cerului... Apar clădiri construite la început de secol, aflate în paragină, fără geamuri sau ferestre, cu pereţi scorojiţi, din care ţi se dezvăluie fără pudoare cărămida stacojie, trecută prin negura vremurilor, rămăşiţe de ziduri. Distruse... ca după vreun cataclism sau vreun atac armat ! Par imagini din Beirut, din timpul războiului ! Printre ele şi câteva construcţii noi : coloşi de sticlă, de un albastru intens, pur şi metal argintiu, ce adăpostesc vreo două bănci şi sediul unei corporaţii ! Apare chiar scheletul înfiorător al unei noi construcţii. Dar senzaţia este similară cu vederea unui schelet uman . Şi din loc în loc, terenuri năpădite de buruieni înalte, filiforme ...  Printre ele, apare gingaș, câte-o spirală ascendentă de frunze alternante, decupate în forme interesante, care nu se simplifică decât reducându-se din ce în ce mai mult spre vârful plantei, unde sfârşesc prin a deveni sepalele caliciului, aliniate în cerc. Este o întoarcere spre începutul lor şi în acelaşi timp un nou început, cel al florii fermecate. Căci orice floare îţi dezvăluie privirii, dacă o studiezi cu atenţie, miracolul ei. Chiar dacă este o simplă buruiană...

          Observ că tramvaiul îmi oferă o ocazie, pe care nu aş avea-o ca simplu trecător, prin acest traseu. Ca un veşnic căutător al frumosului, pot admira însă printre mormanele de moloz şi ziduri, delicateţea detaliilor dantelate, aflate deasupra arcadelor eliptice. Mă las fermecată de misterul statuilor reci de marmură albă, ce tronează cu superioritate pe zidurile firave ale clădirilor, făcând abstracţie de restul peisajului. Ca pieton, cred însă, că n-aş admira prea liniştită sabia de piatră şi gata de luptă a vajnicului soldat roman, ce străjuieşte deasupra intrării unei clădiri din faţa mea, arborat de ziduri, care se mai susţin ca printr-o minune, căci ar putea zbura oricând deasupra mea. M-ar cutremura minunatul cap al nemuritoarei Venus, suspendat în arcada unui balcoan, căci oricând m-ar putea arunca, pe mine, ca simplu muritor, pe alte tărâmuri, din împărăţia misterioasă a umbrelor cenuşii... Mai stranii oare decât drumul pe care-l parcurg ?

        Parc-aş fi într-un tunel al timpului, în care am fost proiectată instantaneu, în Bucureştiul începutului de secol, fiind conştientă totuşi de prezent. Mă gândesc că, pentru amatorii de senzaţii tari din Occident ar fi ceva inedit. Dar pentru noi, care avem parte de astfel de lucruri permanent, un așa experiment pare ceva obişnuit, neglijabil.

        Un mic parc se dezvăluie şi în mijlocul lui, un foc cu flăcări portocalii-roşiatice, străjuit de figuri stranii: un Jean Valjean al timpurilor noastre, al acestor locuri şi câteva personaje mizere, zdrenţuroase, cu figuri marcate de o ură diabolică, desprinse parcă din romanele lui Dickens...Cu care nu ai vrea să te întâlneşti vreodată face-to-face.

        Extrem de puţine case sunt totuşi renovate. Acelea în care şi-a făcut sălaş vreun partid, vreo asociaţie... Construcţiile preluate de firme sunt cele mai șocante, prin combinaţia total nepotrivită a amestecului de modern, cu elemente antice, arhitecturale.

        Ochii îmi zboară încântaţi spre arhitectura fascinantă a clădirii din faţă. Încerc să savurez fiecare detaliu... Privirea mea parcurge cu nesaţ acest neant al paradisului intersecţiilor dintre gingaşele arcuri eliptice, cu minunatele trasee parabolice, al delicatelor coloane hiperbolice pe care tronează din loc în loc sfere perfecte. Irisul meu devine originea sistemului de referinţă, faţă de care poţi calcula orice rază sau lungime de arc, orice suprafaţă. Clipa devine originea sistemul de referinţă temporal, momentul în care întorci clepsidra şi firele de nisip fin şi auriu încep timide să se strecoare. În această lume a infinitului, nu poposeşti însă prea mult... Te  trezește la realitate anunţul sec, glacial, montat pe peretele din faţă : “Magazin social”. În stânga, domneşte însă un  mic castel de un verde primăvăratec, ce te încântă. Raza privirii urmăreşte din nou însetată, fiecare detaliu, fiecare rotunjire a minunatelor capiteluri  din marmură. Starea de feerie dispare rapid. Căci privirea cade pe panoplia rigidă, fixată pe faţada clădirii, în dreapta, la doi metri de sol : “Magazin - ARME ŞI MUNIŢII” !

           Privesc atunci mirată spre călătorii din tramvai, sincronizaţi perfect cu împărăţia cenuşie de afară. Cu hainele lor, cu gândurile lor...Toţi privesc în gol. Plutesc cu toţii în imensul ocean al gândurilor personale, al problemele zilnice, de parcă totul în jur este ceva obişnuit, ceva normal. Exteriorul nu-i mai interesează de mult ...   

           Printre ziduri demolate, într-un început de stradă tip arc parabolic deformat , figuri mizere, zdrenţăroase, cu feţe întunecate...

           Te gândeşti fără să vrei la Dante, călătorind printr-unul din cercurile infernului. Unul pe care nu l-a descoperit însă. Un Infern pământean...

           O fetiţă jucăuşă atrage în fuga ei un câine fioros, ca un Cerber. Lătratul său cheamă o haită din apropiere. Câinii o înconjoară  şi sar la fetiţă, arătându-şi colţii lucitori. O acoperă cu labele lor nervoase. Şi atunci, din curbă, un bărbat aruncă după ei cu un băţ. Ţipă la ei şi-i goneşte... 

           În faţa lor tronează pios o biserică. Şi aceeaşi stranie comuniune între noul distinsei cupole renovate recent, al intrării laterale proaspăt zugravite şi vechimea zidurilor dinspre bulevard, decojite haotic,  străpunse violent de moderna ţeavă a centralei termice, recent instalate şi pe care apare o tăblie, cu specificaţia „MONUMENT ISTORIC”.

           Gândul îmi fuge nostalgic la sărmanii bătrâni, care locuiesc în vechile case, încă întregi, în care se află probabil cărţi de valoare şi obiecte de artă inestimabile, la fel ca elementele de arhitectură ce le ornează la exterior, la spaima pe care o trăiesc aceşti oameni zilnic, neputincioşi în faţa pericolelor.  Căci grupul lui Jean Valjean din părculeţ părea pus pe fapte mari. Planifica acţiuni de anvergură...   

                 Am ajuns în zona casei de vânzare înainte cu jumătate de oră. Ne-am gândit atunci să căutăm casa, după indiciile pe care le dăduse agentul imobiliar: vechimea clădirii, tipul construcţiei, aspect. Presupunând că informaţiile date corespundeau realităţii...

                  Două case imense corespundeau descrierii. Le-am studiat însă de la distanţă. Mai ales că, la una din ele, o persoană aflată la fereastra din mansardă, ne urmărea cu privirea, după o perdea dantelată, deasă şi îngălbenită de vreme. Nu am reuşit să-i desluşim figura. Bănuirăm că este o persoană în vârstă.

                 Isabela era gânditoare. Gândurile îi zburau involuntar la ziua anterioară. Ce mult îşi dorea ca totul să fie real ! Să poată cumpăra apartamentul. Se gândi visătoare, la tot ce se întâmplase.

...............................................................................................

               Paul o aştepta la uşa spitalului. O văzu pe Isabela ieşind în grabă şi o întâmpină cu glasul emoţionat de ştire :

-          Stai să-ţi dau o veste trăznet ! Am găsit casă de cumpărat !

              Isabela nu spuse nimic şi îl privi fără să reacţioneze, absentă.

-           Isabela , tu mă auzi ? Am găsit casă ! repetă Paul.

              Ca trezită din somn, Isabela îi răspunse în sfârşit :

-          Casă ? Ai găsit casă de cumpărat ? Dar ne permitem ? întrebă ea.

-          Da ! Are un preţ bun ! spuse vesel Paul.

-          Şi unde s-o fi aflând ? întrebă Isabela neîncrezătoare .

-          Aici, aproape la câteva străzi. Am vorbit cu agentul imobiliar și a spus că luni, putem să mergem, să o vedem. Știu numai numele străzii.

-          Hai să ne uităm acum ! spuse Isabela nerăbdătoare. Sigur ne dăm noi seama care este !

-          Bine ! acceptă Paul . Mergem acum, dacă vrei !

       Străbătură câteva străzi, Traversară bulevardul și intrară pe o străduță.

-          Uite o casă mai veche ! Aceasta o fi oare ? Dar, nu este prea mare ?  La parter și primul etaj nu locuiește nimeni. Uite însă la mansardă, o bătrână ne privește ? spuse Paul .                                            

       Se uitară amândoi curioși spre fereastră, studiind în același timp, cu atenție clădirea. La parter, termopanele proaspăt montate contrastau puternic cu restul clădirii. Parterul era zugrăvit recent, dar etajele erau cu tencuială scorojită, într-o stare puternică de degradare. Dacă priveai mansarda, nu-ți trebuia multă imaginație să o vezi spulberată de orice mișcare, produsă în apropiere. Pur și simplu te speria !  Aveai senzația că în clipa următoare îți va cădea în cap !                                                        Bătrâna fugi speriată de la fereastră.                                   

                            - Hai să mai vedem și alte case. Poate o ghicim pe a noastră ! spuse Isabela. Doar n-o fi tocmai aceasta !                

         După ce străbătură străduța, tot casa cea veche se apropia mai mult ca descriere, de prezentarea făcută de agentul imobiliar.

-          Lasă că aflăm luni care este , spuse Paul. Să avem și noi puțină răbdare !

-          Bine, acceptă și Isabela.

………………………………………………………………………………………………

        Agentul imobiliar ne sună însă şi apăru imediat cu autoturismul său la locul de întâlnire. Am plecat împreună spre casă. În faţa casei, ne aştepta o femeie de peste cincizeci de ani, corpolentă, cu ten măsliniu şi un păr lung, lins, vopsit negru-albăstrui. O însoțea un tânăr grăsuţ, cu   trăsături ce marcau evident retard intelectual.

         Femeia se prezentă cu tupeu, ca doctor stomatolog într-o comună din jurul Bucureştiului, unde zicea că şi locuiește, împreună cu fiul său. Aşa ni se mai risipiră și nouă puțin îndoielile apărute în gândurile noastre, la vederea feţei întunecate.

- Avem o vilă în construcţie ! spuse femeia. Iar acesta este fiul meu. Şi el a terminat medicina, la particular, spuse vorbăreaţa doamnă. Cât a fost student, i-am cumpărat apartamentul acesta din casă, pe care acum vreau să-l vând.

            Am intrat în curte. Exteriorul clădirii arăta destul de bine pentru trecerea ei prin negura vremurilor.

- Ar fi fost mai bine dacă era situat la stradă ! exclamă Isabela.

                 În curte, bucăţi de trotuar spart şi gunoi expandat din interiorul pubelei.

Am urcat pe rând, cu toții, pe o scară îngustă, în spirală, până la etajul întâi al casei. O uşă de termopan, proaspăt montată ne apăru în faţa ochilor. Agentul imobiliar o deschise.

               Apartamentul era relativ mic, faţă de spaţiile cu care eram obişnuiți şi în care locuiserăm până atunci. Dar erau în casele părinților. Interiorul vechi era completat cu termopane, gresie şi faianţă nouă, instalaţii sanitare moderne. Preţul era însă acceptabil.

- Apartamentul era dorit de vecina de deasupra. Dar noi nu vrem să-l vindem ei. Să nu vorbiți cu ea ! Este cam nebună, ne spuse doamna cea întunecată.

- Şi cu notarul, cum facem ?  întrebă Isabela.

- Puteţi să-l alegeţi d-voastră. Noi avem însă notarii noştri. Și avocați, și relații... Putem la ei să facem actele. Dacă vreți, bineînțeles !                                                                                                                    - Nu , nu  !  Mai bine alegem noi notarul ! spuse Isabela, gândind că aşa vor fi mai siguri de corectitudinea tranzacţiei ce o vor efectua. Mulți cunoscuți îi povestiseră că pățiseră numai necazuri cu notarii. Chiar o prietenă notar îi povestise situații ale altor notari care încheiaseră acte false .

            La plecare, doamna rubicondă le oferi darnică, câte un CD de muzică populară.                                                                                                                                    – Acesta este CD-ul cu înregistrările mele. Eu sunt foarte pasionată de muzica populară. Am cântat şi la un post de televiziune, ne spuse joviala femeie.

....................................................................................................................

            După trei zile, Isabela mă sună din nou :       

 - Bună ! Mâine îmi cumpăr casa ! Am plătit deja avansul ! Şi am încheiat precontractul, îmi spuse ea grăbită .                                                                                                                        - - E totul în regulă ? o întrebai. Vezi că pericolul să fiţi excrocaţi este foarte mare !                                                                                                                            - Da, am văzut și eu la televizor un pastor din Cluj, care a luat bani de la oameni  pentru apartamente noi şi nu a construit nimic. Şi nici nu a păţit nimic, spuse Isabela. La fel şi în Braşov, un fost judecător a întocmit riguros contracte, prin care păgubiţii dădeau banii, dar el nu era obligat să le dea nimic în schimb, continuă Isabela.                                                            

      - Am văzut şi eu nişte cazuri din Bucureşti. La ştiri spuneau că sunt vinovaţi cumpărătorii. Că trebuiau să se intereseze. Oamenii spuneau în interviu însă că s-au interesat... Ai avut grijă cu notarul ? am întrebat-o .                                                                  - Păi noi suntem cei care am găsit-o pe doamna notar, mi-a răspuns. 

- Un coleg de la facultate, mi-a povestit cum el, cu un prieten, și-au făcut firmă de imobiliare, imediat după revoluție și le-au luat la toți cei care au apelat la ei casele. Oamenii au avut încredere și și-au dat actele pentru a-și vinde proprietățile. Nici măcar nu le trecea prin cap că ar putea fi excrocați ! Numai în filme mai văzuseră așa ceva ! i-am povestit Isabelei.

- Și acum, bănuiesc că, al tău coleg este foarte bogat, îmi spuse Isabela.

- Nicidecum ! Prietenul a fugit cu toți banii câștigați, iar colegul meu a rămas cu   datorii de plătit, am lămurit-o eu imediat.

………………………………………………………………………………………

                Paul și Isabela se întorseseră să viziteze casa. A doua zi trebuiau încheiate actele de vânzare–cumpărare.

-          Isabela, trebuie să vorbim și cu vecinii, să vedem care este situația. Cu singura vecină pe care am văzut-o, nu putem discuta. Și proprietarii  ne-au sfătuit să nu vorbim cu ea. Să vedem ce este cu ceilalți. Că de câte ori ne-am învârtit pe aici, nu am văzut nicio persoană, cu excepția vecinei ciudate de deasupra. Nu-i cam straniu ? spuse Paul.                                                                                                                          Intrară Intrară pe ușa din față, în corpul de la stradă. Urcară scările la primul etaj și apăru o ușă metalică, proaspăt montată. O ușă identică cu cea de la apartamentul prezentat lor, de agentul imobiliar. Bucăți din foliile albastre care o ambalaseră  la transport erau prezente pe suprafața ușii, la fel ca la cealaltă. Bătură la ușă, sunară, dar nimeni nu le răspunse. La etaj, stupoare ! O ușă identică. Sunară, bătură la ușă. Din nou, niciun rezultat. Paul și Isabela erau atât de șocați, încât nu rostiră niciun cuvânt. Nici măcar părerile nu și le spuseră, așa cum făceau ei de obicei. Poate  pentru că își doreau atât de mult o casa a lor... Și până acum găsiseră numai excroci. Mama lui Paul a încercat de când era el student, să-i cumpere o garsonieră în București. Și nu reușise. Găsise fie persoane particulare, fie agenții, ce doreau numai să excrocheze. “Oare cum reușesc unii totuși,  să-și cumpere  în mod real, o casă sau un apartament ?” se întreba mereu Paul. “Probabil trebuie să o iei de la persoane cunoscute sau să ai cunoștințe serioase la agențiile imobiliare” , se gândea el. Unii au mai  reușit să facă tranzacții într-adevăr. Dar cât de mulți sunt cei care au luat țeapă ! Un coleg mai în vârstă de la facultate îi spuse că o fostă colegă, căsătorită cu un angajat la o televiziune au fost păcăliți și nu au putut rezolva nimic. Chiar vecina lor, directoare la un liceu a fost excrocată. A cumpărat apartament într-un complex rezidențial și a plătit o sumă mare din bani. Când a văzut că nu are șanse să se mute vreodată în apartament, a vrut să-și rezolve problema prin judecată. Dar tot demersul a fost inutil pentru că, contractul era atât de bine întocmit de avocații societății care vindea imobilul, încât aceștia, prin acte nu erau obligați să dea nimic, deși primiseră banii pe apartament. Pe o stradă de lângă Universitatea unde lucra Paul, locuia o bătrână într-o casă pe care o vânduse succesiv, din 1990 la douăsprezece persoane. Și excrocheria s-a aflat doar la al doisprezecelea cumpărător, acesta fiind singurul care a vrut să se mute în casă. Era din provincie. Restul cumpăraseră casa numai cu scopul de a investi niște bani. Povestea i-a istorisit-o chiar portarul de la Universitate. I-a arătat și casa cu pricina. Ultimul cumpărător chiar a intentat proces, pentru că avea nevoie de locuință. Rămăsese și fără bani, și fără casă dar nu a câștigat. Situația era prea complicată. Bătrâna își explica simplu, la judecată,  excrocheria :                                                                                             - Maică, am vrut și eu să trăiesc mai bine. Ca banii de pensie nu prea îmi ajungeau.                                  

                                                                              Paul și Isabela  își cam luaseră gândul că își vor putea cumpăra vreodată propriul apartament. Și iată că totuși acum, se pare că a apărut ocazia unei tranzacții reușite. Paul a căutat din nou anunțuri imobiliare, forțat de situația existentă la căminul studenţesc în care locuiau, unde începuse renovarea completă. Asistenții și lectorii tineri, din provincie, erau cazați împreună cu studenții. Erau mulțumiți, pentru că plăteau mai puțin decât erau chiriile obișnuite și în plus se simțeau încă studenți. Acum, trebuiau însă să-și găsească urgent unde să se mute. Odată cu criza financiară toate căminele studențești și ale liceelor primiseră fonduri uriașe pentru renovare. Și toate bineînțeles au fost închise. “Așa că, această ocazie”, gândi Paul,  apărea la momentul potrivit.                                                                                                                                                       Isabela și Paul coborâră și apoi merseră în corpul al doilea, unde se afla apartamentul lor.                                

- Dacă nu vă supărați, știți cumva situația cu imobilul vecin ? întrebă politicoasă Isabela. Urmează să cumpărăm un apartament din spate. Am plătit și avansul,  spuse ea voioasă, neputând să-și ascundă bucuria.                                                                                              – Eu  lucrez de mulți ani în școala aceasta – îi spuse una dintre femei. Imobilul a fost în litigiu și a fost câștigat în instanță de un bătrân, care se pare că a fost proprietar înainte. Chiriașa a deschis și ea proces, dar se știe că a pierdut. Moșul avea două fete. Prima a luat partea din față. Cealaltă nu știu ce a făcut. Ceea ce știu că nu este în regulă, este faptul că moșul trăiește iar ele l-au declarat mort, pentru a face actele pe numele lor. În realitate, pe un apartament din casă, parcă pe cel din spate, există uzufruct. Pe bătrân l-au internat  într-un  azil  din  apropierea  Bucureștiului.

       Paul și Isabela se gândiră imediat că era vorba de apartamentul lor .

-  Pe al nostru s-a făcut uzufructul  !  glăsuiră ei deodată.

- Spune-ți, vă rog, proprietarul este cel căruia i-a fost naționalizată casa ? întrebă curioasă Isabela.

- A, nu ! îi răspunse femeia mai în vârstă. Proprietarul a fost mare securist la viața lui ! Când comuniștii au preluat puterea avea numai patru clase primare. Era un simplu tâmplar. Dar regimul avea nevoie de oameni ca el. Bărbatul i-a ajutat să pedepsească dușmanii de clasă,. Drept răsplată a fost făcut rapid colonel. Pentru serviciile sale, a primit în proprietate această casă, după ce a fost naționalizată. Nu oricine primea o casă atât de mare  !  Despre adevăratul ei proprietar nu se mai știe nimic. Mai mult ca sigur a murit…

-          Dar copii, nu a avut ? Poate că revendică ei casa , întrebă Paul.

-          Eeee…Cu ei este poveste veche. Proprietarul a avut un fiu la care ţinea foarte mult. Când acesta era la facultate s-a îndrăgostit de o colegă, fiica unui preot şi a vrut să se căsătorească. Părinții însă s-au împotrivit vehement  !  Spuneau să-și aleagă o fată din popor, dacă vrea să aibă viitorul asigurat. Așa poate reușeau să-și salveze și casa. Fetele muncitorilor și ale țăranilor  erau înscrise la facultate imediat. Chiar fără să fie absolvente de liceu. Făceau înloc Facultatea Muncitorească. Fiica preotului, degeaba era inteligentă și învăța foarte bine. Pentru cei ca ea existau foarte puține locuri la facultate. Concurenții erau  câte zece pe un loc. Și chiar dacă absolvea facultatea, tot greu ar fi dus-o. Tânărul însă nu a ascultat. O iubea prea mult pe Alina. S-au căsătorit fără să aştepte consimţământul părinţilor. Şi atunci în prima seară , după ce şi-a anunţat părinţii de căsătorie, s-a întâmplat ceva teribil. Noaptea, în timp ce tinerii îndrăgostiţi dormeau, au fost uciși  în somn, cu multe lovituri de ciocan... De atunci se spune că, casa este bântuită de stafii. Se aud permanent strigăte înfiorătoare, disperate în noapte…                                                                                                    - Ce tragedie ! exclamară uimiți Paul și Isabela. Mulțumim mult de tot pentru informaţii ! spuseră în cor Paul și Isabela. 

“Ce ciudat ! “ gândi Paul. “De ce povestirea a fost un șoc pentru el ? Un șoc care parcă l-ar fi scos dintr-o amnezie. De ce avea sentimentul că ceea ce i se povestise cunoștea demult ? Poate pentru că și el pățise același lucru ?  Părinții s-au opus căsătoriei cu Isabela . Ar fi vrut-o de noră pe fata unui securist , vecin de bloc. Dar nu era atât de frumoasă și inteligentă ca Isabela. În plus, atunci înainte de 1989, fata securistului nu mai studiase nimic după opt clase. Și nici nu avea șanse să mai facă școală vreodată. După revoluție însă, securistul i-a aranjat fetei liceul la seral și chiar diploma de facultate, una particulară, deschisă într-o garsonieră, de către unul dintre cei cu care colabora la Securitate. Apoi, securistul ieși la pensie și se înscăună ca și alți foști colegi de-ai lui, ca președinte al asociației de proprietari. O ducea mai bine ca pe vremea comunismului  ! Se credea proprietar pe tot blocul ! Și jecmănea fără scrupule, pe toți proprietarii ! Fără a avea curaj vreunul să comenteze ceva ! Îi mai și amenința înainte, că doar asta făcuse toată viața.”

-  Dacă aud pe vreunul că zice ceva de mine, îl dau în judecată !   Și oamenii nici nu încercau măcar să spună ceva. Știau toți ce se întâmplă la procese. Totul s-ar fi plătit din banii lor, ai asociației ! Și avocatul, și șpaga ! Câștigul cel mai mare al securistului a fost însă cu repararea liftului. A cerut o sumă fantastică, din care se putea cumpăra un elicopter. După ce a strâns suma, fiica sa a fost angajată imediat la Procuratură. Iar la lift s-au vopsit doar ușile. Instalația și cablurile au rămas tot cele vechi.   

       Paul se gândi că, poate cu relațiile securistului n-ar fi dus-o acum atât de rău la facultate. Șeful de catedră actual era făcut profesor universitar de către comuniști, din simplu muncitor. Când a fost el student, era cel mai slab profesor din Universitate. Avea însă activitate intensă ca turnător la Securitate Și ca urmare, acum, numai el a rămas dintre cei vechi. Cei mai buni din punct de vedere profesional au plecat pe alte tărâmuri mai bune -  sau au emigrat în străinătate sau au decedat, de bătrânețe ... Șeful de catedră și-a angajat la universitate fiica, ginerele, pe cei doi fii ai săi și soția. Cu fiul cel mare, Andrei, Paul a fost coleg. Era printre ultimii din an. De abia lua examenele, la restanțe. Dar dacă Andrei are ca șef propriul părinte, bineînțeles că a trecut rapid, fără eforturi, pe postul de conferențiar...

          Paul credea că prietenul său Mihai, o duce mai bine, pentru că este la altă catedră. Și deoarece șeful său de catedră nu și-a adus familia. L-a lămurit însă Mihai că nu stă mai bine decât el. Domnul profesor, șef de catedră are alte slăbiciuni. Și-a adus iubiții, pe care i-a promovat în funcții. Pe Mihai, venit cu repartiție guvernamentală dublă, pentru că a fost șef de promoție nici nu-l suportă. Paul l-a întrebat odată curios, dacă iubiții erau singuri. Și a aflat ceva surprinzător! Toți erau căsătoriți, cu copii, la fel ca și domnul profesor, de fațadă ! Nimeni să nu  bănuiască nimic. Și totuși mulți cunosc adevărul...Paul făcea haz de necaz și spunea, de multe ori, că el, Mihai sunt Isabela sunt personaje eminesciene. Și ei “nu s-au născut atunci când trebuia” ...

          Se gândi la Isabela. La spitalul unde era medic, șeful de secție era mare fustangiu. Pe timpul regimului comunist era brancardier, dar avea și activitate de turnător. Partidul nu l-a putut însă înscrie la “Medicină”. Era concurență foarte mare și atunci doar 2 % dintre absolvenții de liceu făceau facultatea. Chiar dacă erai securist, trebuia să ai minte, să faci o facultate. Paul își aminti că, colegii săi de liceu, care dădeau admitere la medicină trebuiau să cunoască la perfecție “Anatomia omului” pentru a intra la Medicină. Unii chiar își cumpărau schelete din plastic, ca materiale care să-i ajute să rețină denumirea tuturor oaselor...  Un coleg de catedră i-a povestit că, de curând s-a operat de apendicită, iar tânărul  medic chirurg căuta apendicele în partea stângă. “Dar ce faceți domnu’ doctor ? Ce căutați acolo ? Apendicele este în dreapta ! “ îi spuse disperată o soră medicală mai în vârstă.

        Șeful Isabelei, după ce a terminat “Medicina”, la particular, a fost numit imediat șef de secție. Acum, și-a angajat numai tinere doctorițe. Pentru el însă, nu conta pregătirea lor, că Isabela terminase “Medicina” înainte de revoluție prima, cu zece. Preferatele lui sunt absolventele cărora nu prea le-a plăcut învățătura, important fiind numai să-i cedeze lui. În plus sunt și absolvente de “Școala de Arte și Meserii”, rută progresivă. Adică nu au putut lua admiterea la liceu, dar au luat  bacalaureatul.  “De fapt acestea sunt preferate de toți în posturi la bugetari !” observă Paul . “Și nici măcar să fie  frumoase, nu-l mai interesează, la vârsta lui !  “. Isabela ajunsese ca sclava Izaura...

           Șeful Isabelei gândea că cele mai studioase, absolvente de București sau Cluj, să plece în străinătate. ‘Dacă sunt prea bine pregătite profesional, să emigreze, acolo e locul lor, în altă țară ! ” spunea acesta.                                                                                                                                             

               Gândurile i-au fost întrerupte de glasul melodios al Isabelei .  

              - Oare ce este uzufructul  ? îl întrebă ea.    

-          Dar mai întâi să vorbim cu agentul imobiliar. Apoi, mergem la Primăria de sector să vedem dacă este înregistrat decesul bătrânului.                                                         

                             Paul luă mobilul și formă numărul .

-          Bună ziua, suntem perechea cu casa de vânzare. Am aflat că bătrânul proprietar nu este mort. Mergem la Primărie să verificăm.

-          Da, trăiește ! Dar nu cumva să mergeți pe urme ! le spuse cu glas amenințător agentul. Dacă mai verificați ceva, o încurcați cu noi !  Vorbim mâine la notariat, când ne vom  întâlni !  și închise nervos telefonul .                              

                                                    Paul rămase ca trăznit.

-          Hai să vorbim și cu notărița , îl încurajă Isabela.

     - Bună ziua, doamna notar, suntem cei cu apartamentul din casă, programați pentru mâine. Am aflat că există uzufruct pe proprietate. Ce înseamnă acest lucru ? Primul proprietar mai trăiește, deși a fost declarat mort, de către fiice.                                                                                           

-          Dacă există uzufruct, contractul de vânzare-cumpărare nu mai are nicio valoare. Dar cred că bătrânul este mort. Și dacă nu este, dacă ei au acte de deces, atunci ce mai contează ? Oamenii sunt tari, cu multe proprietăți, rezolvă ei totul ! Rămâne să ne întâlnim mâine să încheiem actele, le spuse femeia poruncitor. Nu accept să renunțați sub nicio formă ! Dar cine v-a spus ?

-          Chiar agentul imobiliar ! răspunse Isabela.

- Cred că notărița îl sună  pe agentul imobiliar și-i spune că știm de bătrân că trăiește, și-l învață să mintă.  Să nu mai recunoască  că-i viu , spuse Paul 

                Paul şi Isabela se întoarseră în apartament. Își aduseseră deja o parte din lucruri, pentru că proprietarii le-au spus că se pot muta. Plătiseră deja avansul. Și cum erau presați de faptul că la cămin începuseră lucrările de renovare, nu au stat prea mult pe gânduri. Şi Paul , în seara aceea avu o idee trăznită.

-          Hai să rămânem peste noapte aici ! Avem fotoliile şi alte lucruri pe care le-am adus. Ce bine că fiul doamnei ne-a lăsat să le aducem !  Sunt cam obosit după ziua de astăzi ! Am avut o zi grea la facultate ! Ce spui ? propuse Paul.

-          Bine, dacă vrei tu, acceptă Isabela. Măcar să vedem ce cumpărăm. Dar oare este în regulă ? Stai puțin, hai să ne uităm pe actele de precontract. Cum se numea cel la care bătrânul vânduse prima dată apartamentul ?

- Uite numele soției lui,  Madelene. Nu spunea doamna de la școală că una din fiice era Mady ? A vândut apartamentul la ginere ! spuse Isabela.

-          Să vedem cine a întocmit actul de vânzare-cumpărare. Mai mult ca sigur că este mort, spuse Paul. Și deschise laptop-ul să afle.

-          Da, notarul este decedat ! Și următorul act ? Doar nu este și al doilea notar mort, cel care a încheiat vânzarea de la ginere la doamna cea măslinie, exclamă el exaltat.

        Continuă cu înfrigurare pe internet.

-          Și al doilea este sigur mort, îi spuse Isabela. Este foarte clar. Actele nu sunt  în regulă.

-          Isabela, e mort și al doilea ! E o femeie notar, de fapt ! exclamă cu glas tare Paul.

-          Iar am dat de o excrocherie, spuse Isabela dezamăgită. Mâine dimineață ne luăm lucrurile de aici. Și anulăm vânzarea ! Îl sun chiar acum pe șoferul care ne-a ajutat să ducem lucrurile.

                 Adormiră rapid, necăjiți, după ziua obositoare pe care o avură. La ora unu noaptea însă au fost treziţi de niște urlete înfiorătoare. Isabela începu să tremure.

-          Stai fără frică, eşti cu mine, îi spuse Paul. Dar şi pe el îl trecuseră fiori reci prin corp. Ochii se îndreptară rapid spre ciocanul pe care-l văzuse aruncat atunci când vizitaseră prima dată casa, ca spre o soluţie . ..

-          Oare ce o fi ? întrebă în şoaptă, speriată Isabela.

-          Poate stă vreo nebună în clădirea de vizavi, o liniști Paul.

       Dar strigătele se auziră mai puternic, mai înfiorător. Povestea cu stafiile nu o crezuseră deloc, dar acum...

-          Poate stă cineva la mansardă ! Acolo unde era o ușă metalică nouă, la fel ca a noastră și la fel ca cele din toată casa.

-          Dar groaznica poveste...  şopti Isabela, tremurând de frică

-          Ei, tu mai crezi în poveşti ? încercă să zâmbească Paul. Dar surâsul lui era forţat, limitat de frică. .......................................................................................................

          Dimineaţa , la zece mă sună telefonul .

- Sunt eu, Maria ! Scuză-mă, ştii ceva de Isabela ? Nu o găsesc de aseară, nici pe ea nici pe Paul. Am fost de dimineaţă pe la ei şi nu mi-au răspuns l Nici la telefon nu răspund ! Nici unul, nici celălalt ! spuse îngrijorată femeia.

        Maria era mama Isabelei, medic, ca și fiica sa.

-          Am înţeles că au rămas în apartamentul din casa pe care doreau s-o cumpere !  M-a sunat Isabela aseară, răspunsei.

-          Da, dar de ce nu răspund acum la telefon ? întrebă femeia.

-          Nu ştiu, mai încearcă!  Încerc şi eu !  i-am spus.

-          Ai totuşi puţin timp ? mă întrebă disperată Maria.

-          Am cursuri cu studenţii de la ora 11, i-am răspuns.

-          Te rog, vino cu mine până la apartament ! mă rugă ea.

-          Bine , acceptai eu.

                   După o oră eram pe străduţă. Strania casă îmi părea un loc imposibil de definit geometric în coordonate x, z, y, accesibilă doar prin introducerea unui cod secret pe care doar unii îl cunosc. Și ciudatele uși metalice, identice...Totuși curând apăru faţada casei. Maria mă aștepta la intrare. Am intrat în curtea mică şi am deschis uşa corpului interior al clădirii. Am urcat scara elicoidală până la etajul unu şi în faţă apăru uşa metalică, proaspăt montată, pe care mai stăteau încă agăţate bucăţi transparente de folii albastre. Am bătut, am sunat şi... linişte. Atunci Maria a pus mâna pe clanţă şi uşa s-a deschis uşor. Un ciocan scăldat în lichid roşu ca sângele era aruncat în drum. Pe canapea Paul şi Isabela erau cufundaţi în dulcele somn al nemărginirii. Pe cearceafurile albe,  parcă aruncase cineva petale de maci roșii ca focul. Păreau pictate de cineva într-o culoare intensă, purpurie,  roşie ca sîngele...

                 Maria leşină în faţa mea. Am luat atunci telefonul și am sunat.

                   Un şuierat prelung, sfâşietor, ca un bocet disperat  pătrunde adânc în noi toţi, aflaţi pe aripile bulevardului din centrul Bucureştiului. Fiecare părticică a corpului tresare şi simţi cum fiori reci parcurg succesiv, fiecare centimetru al coloanei vertebrale. Dacă erai fericit, liniştit , visător, totul s-a spulberat într-o secundă...