solilocvii

solilocvii

Deși încă mai circulă expresia ”întunecatul Ev Mediu” privind miniaturile medievale constatăm că sunt încărcate de o luminozitate excepțională care  izbucnește din alăturarea culorilor pure precum roșu, albastru, galben. În picturile din  Evul Mediu sunt folosite  culorile elementare, pe zone cromatice bine definite, și care, prin alăturare, dau naștere unei lumini ce pare să iradieze din însăși obiectele pictate. Un exemplu în acest sens sunt frații Limbourg cu ”Prea bogatele ore ale ducelui de Berry”- o colecție de texte liturgice cu anlumniuri de o frumusețe  rară.

În secolul IV, Polictet va sculpta o statuie care va fi supranumită Canonul, întrucât principiul pe care se bazează este cel al unei bune proporții unde părțile corpului trebuie să se adapteze unele la altele după un raport proporțional în sens geometric. Mai târziu, Vitruviu va indica proporțiile corporale juste prin fracții raportate la întreaga siluetă: fața trebuie să fie 1/10 din înălțimea totală, capul 1/8 din corp și tot așa se va proceda cu toate părțile corpului. Dar sculpturii nu vor respecta proporțiile în mod strict matematic, ci adaptate unghiului și perspectivei și tot Vitruviu va face mai târziu distincția dintre proporție (care reprezintă aplicarea tehnică a principiului simetriei) și euritmie (venusta commodusque aspectus), adică adaptarea proporțiilor la cerințele privitorului. Acestea fiind spuse despre antichitate, iată că Evul Mediu are o cu totul altă reprezentare a frumuseții corpului omenesc, Frumusețea spirituală având întâietate în fața Frumuseții trupului. În definirea Frumosului cultura medievală pornește de la o idee din dialogurile lui Platon care este foarte răspândită și în mistica ebraică, conform căreia, lumea este ca o făptură umană, adică, cosmosul este un om de mari dimensiuni. Așa se naște teoria așa-numitului homo quadratus în cadrul căreia numărul, principiul universului are semnificații simbolice bazate pe o serie de corespondențe numerice care sunt și corespondențe estetice. Cei vechi gândeau că așa cum este în natură trebuie să fie și în artă, iar lumea se împarte în patru părți. Numărul patru a devenit numărul central, patru fiind numărul care stă la baza tetraedrului din Timaios.

 

 

La primii pitagoreici armonia consta în opoziția dintre limitat și nelimitat, par și impar, unitate și pluralitate, masculin și feminin, linie dreaptă și linie curbă, pătrat și triunghi etc. Pentru Pitagora și discipolii lui în aceste opoziții doar unul dintre elemente reprezenta perfecțiunea: numărul impar, linia dreaptă, pătratul.  Mai târziu, Heraclit afirmă că atâta timp cât există în univers elemente contradictorii ce par a nu se putea concilia cum ar fi unitatea și pluralitatea, liniștea și mișcarea, pacea și războiul etc. Armonia dintre ele nu se poate realiza prin anularea uneia, ci prin acceptarea conviețuirii lor într-o continuă tensiune. Armonia nu presupune absența ci echilibrul contrastelor. Așa a luat naștere ideea unui echilibru dintre două entități opuse care se neutralizează reciproc, a unei polarități dintre două aspecte contradictorii care devin armonice creând astfel o simetrie. Iată statuia unei tinere care emană acea frumusețe venită din interior datorită calităților sufletești ce i se citesc pe chip, dar și din simetria armonică a părților corpului. De remarcat surâsul  cuceritor tipic statuilor din epocă.

 

Ideea de armonie muzicală este legată de regulile care duc la crearea Frumosului, adepții lui Pitagora fiind primii care au studiat raporturile matematice care guvernează sunetele muzicale,proporțiile pe care se bazează intervalele, raportul dintre lungimea unei corzi și înălțimea sunetului. Ideea de proporție va guverna întreaga Antichitate și va fi transmisă și Evului Mediu. Boethius notează că pitagoreicii știau că diversele moduri muzicale guvernau psihologia omului- erau ritmuri aspre, ritmuri temperate, ritmuri potrivite pentru educația tinerilor. Ei își domoleau seara grijile de peste zi punând să li se cânte anumite cântece pentru a adormi. Când se trezeau, se scuturau de torpoarea somnului ascultând alte modulații muzicale.

 

Franchino Gaffurio- Experimentele lui Pitagora despre relația dintre sunete, din Theorica musicae, 1492, Milano, Biblioteca Nazionale Braidense

 

Intervalele  dintre coloanele templelor grecești sau proporțiile dintre diferitele părți ale fațadei corespund raporturilor după care sunt orânduite intervalele muzicale. Pitagora a fost cel care a emis ideea de trecere de la conceptul aritmetic de număr la cel geometrico-spațial de raportare la diferite puncte. Tetraktys  este un triunghi pe ale cărui laturi se află patru puncte, iar la mijloc există un singur punct, cel al unității din care iau naștere toate celelalte numere și este  figura simbolică în care se condensează în mod exemplar reductibilitatea numărului la spațial și a aritmeticului la geometric. Numărul 4 este sinonim cu puterea, dreptatea și stabilitatea. Triunghiul format din trei serii de câte patru numere rămâne simbolul egalității perfecte. Adunate, punctele care formează triunghiul dau cifra 10, iar cu primele zece numere se pot exprima toate numerele posibile. Într-un tetraktys se condensează toată înțelepciunea universului, toate numerele și toate operațiile numerice posibile.