Nautica poesis

Nautica poesis

 

CÂNTEC DE ÎNCEPUT

 

 

Navă albă, – noapte albă, –

alb de balenă,

balul alb, la Poarta Albă

valuri dalbe,

albatros.

 

Rasă albă,

Casa albă, Marea Albă,

deşteptarea, pescador,                               

York.

 

 

 

 

TIARA DE CORAL

 

 

În părul ei se încurcau,

de fiecare dată simetric,

trei crabi şi stelele-de-mare

şi ea le vorbea silabisit,

cu o plastică limpezime,

iar cuvintele,

rotunjite cu terminaţii de sticlă,

pluteau în derivă

dorinţe ascunse sub marea

ochilor ei întunecaţi şi calzi,

valurile, – umeri încovoiaţi.

Delfinii înotau împrejurul ei,

de parcă nu mai aveau îndoieli

cu orizont,

rostind binecuvântări                                                                                                                                               

în carturi nemărginite,

dar pentru că l-a preferat nehotărât,

noaptea a rămas fără trei ţărmuri,

cerul a rămas fără retină.

 

Un pescăruş ciufulit

s-a cuibărit în inima ei.

 

 

 

CU PÂNZELE STRÂNSE

 

 

Respirând, vorbind, mişcându-se,

cerea imperios să fie reprezentată

de pasiuni care să se întreacă unele pe altele.

Minciuna înţelegerii mele

exprima acuzaţiile celorlalţi,

însă trăiam într-o continuă schimbare

a posibilităţilor  fiecărui cuvânt

şi în timp ce încercam să-i pătrund în minte

mă dădeam bătut o singură dată,

de fiecare dată,

iar ei îi era de-ajuns clipa mea.

 

În definitiv, de ce n-aş putea fi adevărul ei

lăsându-mă dus în locul destinat personajelor

care au învăţat să se apere de propria lor voinţă

şi care vorbesc fără să respire, mişcându-se.

  

 

                                                                   

MERIDIAN

 

 

În mare, lucrurile se văd aşa cum sunt :

subacvatica stare nu haine ude poartă,

totdeauna liberă, încântătoare şi totală,

în acord cu viitorul furtunii desăvârşite,

cum focul care arde sub punte dimineţi

pe-o mare fără nume când orizont nu este.

Numite sunt coverta, Octombrie, ori ceasuri,

şi chila ce trosneşte în mările vecine

cu tot cu azimutul gândit adevărat.

 

Desigur, în mare se văd lucrurile aşa cum sunt,

dar trebuie oare să rămână, la nesfârşit, astfel ?

 

 

 

EXTINDERI CONCENTRICE

 

 

Oglindă circulară împărţită în carturi-vitralii

prin care aparenţa renaşte veşnicia

sub vise bleumarin,

aflux de păsări prin treizeci şi două de piese

modelând imaginarul prejudecăţii

în adevărate iluzii.

 

Şi ţipătul, simţit de prisos, preschimbat

în vedere înconjurată de unde…

 

Vibraţii-vitralii prin care

totul se întâmplă

pentru ca marea să fie mare

pe cât dorim să fie.

MARGINEA TERASELOR

 

 

Încărunţeşte marea în fiecare seară

şi în fiecare seară în faţa ei mă plec

cu sufletul, cu vorbele,

cu percepţiile şi amintirile, cu noi.

Ascult pe dană, lângă portic, plopii

cu sorburi-rădăcini întinse către ghiol,

iar gândul din viitorul liniilor curbe

desenează cochilia melcului de mahon,

deschizând larg spaţiul pentru senzaţii,

spre orizontul de care marea se leagă cu noduri.

Orice motiv de tristeţe controlează ceva,

în timp ce vocile străine îşi întind hamacurile serii

peste asfodele, între palmierii din sens giratoriu.

Dezordinea lăsată de înţelepciune în valuri

dă naştere acelui învinuit cu inimă albastră

ce va păşi, totdeauna,  pe punte, pe stele.

 

 

 

TĂCUTĂ AŞTEPTARE

                                                                       

 

Drum parcurs cu acelaşi velier,

drum cu bordee, tăcere fără cusur,

înserare ridicată din mări cu ghiordelul

spre ţărmuri conturate imatur.

Ploua. Ploua cu var pe umbrele noastre rebele

ca să ne ferim cât mai uşor de concreteţe

şi să ne numim privindu-le, –

esenţial din care aş sări

fără a şti unde anume.

Priveşte ! Plouă înluminat dinspre argintul de lună

infatuată, de bună seamă,

nu-ţi fie teamă, dă-mi mâna

să ţi-o sărut !

 

                                                                    

ZONĂ CARTOGRAFIATĂ

 

 

Zori. Cufundat în fluidul organizat

orizont, nisip şi măgură deasă.

Privirea iniţiată de o nelinişte blândă

nu poate fi surprinsă de culoarea evenimentelor, –

înţeleptul a traversat criza morală

cu scopul de a influenţa cursul cunoaşterii

oprit la treizeci şi opt, –

ochii, deschişi în ritmuri

de lipsa prejudecăţilor,

sunt atotvăzători şi indiferenţi

până când insomnia

va îndepărta reperele sigure,

iar vârsta va reclama

luciditatea.

 


 

 

SUNET ACVATIC

 

 

Curentul Benguela,

polipi şi alge, nave mici,

caridele, surori rătăcitoare,

se întorceau dintr-un abis, –

două insule

sub tălpile mele, ţestoase

şi martori admişi

să aprindă torţele

pentru  răscumpărarea

sfioaselor acostări

într-un concert

din care s-au născut

sirene.

 

 

 

 

LAGUNĂ GALBENĂ

 

                                            EPISOD HAIKU

*

Drumul Selenei, –

îngeri aristotelici

numărau stele.

*

Spadă, – elita

ştiinţelor oculte

în ochi sarazin.

*

Balene pe ţărm, –

Azariel invocat

de pescari smintiţi.

*

Rombul, – de Sabat,

grup de vrăjitori dansând,

Sefirot dual.

*

„La Crama-Suta”, –

un Pub mirosind a lei

şi Vamă-veche.

*

Conul de umbră, –

Euridice-n Ereb

candidă prană.

*

Meteor de schit, –

călător prin cer, purtând

o veche rasă.

*

Sobrietate, –

popas în catedrala

versului pios.

*

Antimaterii, –

atracţii înserate

într-un mezanin.      

*

Cu lebăda cerc

la carul lui Apollo,

spre Trakia, – vers.

*

Giulgiu de gheaţă, –

graţioasă lumină

pentru secundă.

*

O cupă de fag, –

vise, străbuni închinând

pentru Medeea.

*

Gânduri de bazar, –

locul transcendenţei gol

pe rafturi la mall.

*

Esenţele seci, –

cunoaşterii comune

scapă limbajul.

 

 

 

 OSCILAŢIE

 

 

Albatros eclozat dintr-o scoică

purtând catargul de argint

al unei corăbii

ce nu mai poate naviga

înconjurată de stele,

vis-toană rămas impersonal

în care nimeni

nu trebuia să dezmintă spiritul mării.

 

Albatros eclozat dintr-o scoică

purtând conştiinţa lumii întreagă

prin nori de algă albastră. Ploua.

 

Picătura mare cădea în clepsidră,

picătura mică lovea în bordaj.

 

 

 

CAP COMPAS

 

 

Pentru a înţelege Cauza

inefabilă a adâncului

pierd dreptul de sfânt

şi nu mă mai tem de pământ.

Renasc printre superbe cuvinte,

cu literele numărate, eu însumi bătrân

în lumea cifrată,

cu figurare geometrică

şi timp circular precum acvatoriul

pe care tu îl vezi aşa cum vrei să îl vezi ;

desigur, corala se cântă pe punte,

triumful este triumf posesiv,

numele, însă, rămâne

şi în imersiune,

de sfânt.

 

 

 

JUMĂTATE RUGĂCIUNE

 

 

Cântam celula ei albastră şi absolută,

pastelata ninsoare de cărămidă,

înălţam fumuriul dintr-o lăută

sub pânza aprinsă, efeboidă.

 

Îmi cadenţam adulmecarea pe fereastra rotundă

însoţind portretul devale dus de ponei

şi frig, rugam urmele să se ascundă

sub numele ei.

 

Măsuram dialogul cu geana de lună

ca pe o toană tăinuită în crez,

ori pe ultima vetrelă diurnă

ce părăsea emisfera pentru botez.

 

Schimbam şi farul stins în defecte

şi veghea,  visul livresc,

să nu mă amestec cu obiecte,

prea cosmice, fără să mă trezesc.

 

 

 

POTOP DE PĂMÂNT

 

 

Plouă peste deşertul mării divine

cu asfalt, cu pământ,

apartenenţa mea acvatică

vulgar este răscolită

de o tristeţe ocrotitoare

până ce spuma conştiinţei sublime

se pietrifică sub acoperişul exagerării...

nu, nu mai adie briza, nici cartul nu se mai bate,

spasmele mării au încetat,

branhii lipite închid orizontul

şi clocotul spiritelor s-a ridicat,

de sub Pietrele Doamnei

renaşte sisiful pentru albastrul

stins cu semne căzute spre amintire

tocmai din vârfuri

de Ararat.

                                                              

 

 

GRAD DE AGITAŢIE

 

 

Treceau caracatiţele încălţate

cu împărăteşti conduri,

ca o poluare exacerbată, –

amplificare tăcută

a punctelor de vedere

evadate din absolut.

Alge de mucava  împleteau

în genune speranţa şi timpul,

eleganţa unduirilor mângâind

emanciparea senzorială,

puncte de vedere albastre

favorizând magicul,

subacvaticul imaginat

în acte, curgând ireversibil,

convenţional,

numai şi numai, spre larg.

  

 

 

CU FIECARE

 

 

Amfibieni ce pot atinge luna

şi contrariul şi indiferenţa

şi pe ultimul alb

care face pe sfântul

plecat pe o sângerie ispită

înconjurat de Pâclele Mari…

 

Amfibieni ce pot ajunge la pânze

în gabieri cu placheuri de gheaţă

şi în tricouri dungate

cu albastru de ceruleu.

 

Amfibieni ce se pot înlocui în carturi

navigând peste suflete umede, uscate,

ori aparente,

pe cer şi pe eu.

 

                                              

 

MAREA ERA LINIŞTITĂ

 

 

Timpul s-a scurs în talazuri

şi te ascult, te ascult la timonă, cutumă albastră,

ora lacrimii o secundă  de pe punte plângea

exact peste această mare şi atunci,

ceaţă s-a făcut, de toamnă şi nautofon,

iar valul bordajul gri săruta,

miroseau răspunsurile a ciudă şi alge,

vântul între pavilioane...

brusc, sosia s-a aruncat peste balustradă

în mare, crezând că este altceva, sau cineva,

eu reparam hublourile la stele

sperând că poate nu se va afla,

apoi pavoaze, rinite şi vele,

delfinul răscumpărat mă însoţea,

sosia, sosia,  s-a aruncat în mare…

observatorul la prova veghea.  

 

 

 

FURTUNĂ DE NORD-EST

 

 

 

Neptun tulburase albastrul,

ploaia turna,

bucata de stejar să dezlege,

ploaia turna,

gândul să facă

mai nefericită moartea

decât viaţa

cu miros de solzi, de nesomn.

 

Steaua fără nume

se rotea pe buza unui vârtej,

Neptun se tulburase albastru

invocând premise de rădăcini

prin care seva legată la ochi

să urce pe schela unui ponton,

Neptun se tulburase,

  

              

Delfinul nu-l mai asulta,

ploaia, –

stimul pentru simţuri,

unde

pentru suflet,

pentru cuvinte, –

albastrul se retrăgea,

ce linişte !

câtă nelimitare a negaţiei,

candoare !

 

Fiii lui Hieron

anunţau în pont

sărbătorile Delphice.

         

           

 

ZONĂ PERICULOASĂ

 

 

Se uită algele, contorsionate,

spre luna ascunsă de convoaie,

deodată, încordatul orizont :

„Nec plus ultra !”

Drumul adevărat se despică în două,

caravelele cad.

 

                                                                                               

 

VIBRAŢIE

 

 

Dacă n-ar fi orgoliile, febra ambarcării

ar sfârşi în răceala

discursivităţii declarative

unică formă de identificare.

Abilitatea candorii, angelicul,

conduc definitivul,

clipa concentrată la maximum, –

amprentă a realităţii  definitorii,

cu sublimul respirat în careuri.

Orgolii şi întinderi de apă,

navigaţie fără disimulare a spaimei.

Subtil, cinismul, –

răspuns monoton.

 

 

 

 

MARE DULCE

                                                                

 

De-abia m-am cufundat

şi vrei să mă vinzi

cu ceasul,

cu tăcerea şoptită,

pe-o amforă pătată cu stele,

cu ancoră de viridin.

Mi-e sete.

Umbrele care mă ţin

ating  cu degete oarbe

monede-de-nisip

evocând idoli,

obraji lăcuiţi,

tu iarăşi mă cumperi,

şi iarăşi mă vinzi.

 

 

 

MIRAJ

 

 

Iată şi toamna cum fără umbre înalţă

flori de polipi şi viţă de vie din alge ;

cinci luni de arşiţă

într-un vas de nisip,

flamuri arzând pe întâiul catarg

pier în miresme de trandafiri,

patima verde, îndelung îngheţată, fără cuvânt

iar le aprinde.

Ochii tăi mari siajul cuprind

sute şi sute de mile, deasupra,

norii cum trec pe lângă pataraţine, –

dor răscolit în abis, –

şi groaznic de rece e valul

căzut peste puntea încinsă,

groaznic de simplă şi dăruirea

cu care ne-am învelit.  

  

 

 

VÂNT DE USCAT

 

 

Adâncul acesta era numai al meu,

acoperit cu trupul meu, carapace goală

scrijelită de stânci şi de corali adormiţi,

obosit de înotul copiilor de rândunici

şi de plutirea corăbiilor,

camuflat cu nisip.

Cineva l-a tulburat şi a trebuit să-l împart.

În adâncul acesta plin de cicatrici

asemenea cheului cu dane

împrejurul cărora

curentul rece umblă predestinat,

nu se distinge nimic,

zorile şi apusul îi hrănesc iluziile,

nimic nu poate privi prin apa închisă în afara ei

şi totuşi, adâncul acesta, care era numai al meu,

l-am împărţit.

 

                                                                 

 

ORDIN DE AMBARCARE

 

 

Într-un abis, nicicând profund şi limpede,

s-au prăvălit grămadă anii

cu arca amintirilor

pavoazată cu patimi şi miresme.

Luna m-a legat cu argintul la ochi.

Am rămas în picioare

aşteptându-l  pe celălalt

şi repezit, am închis hubloul

ca mitul să se alcătuiască posibil,

apoi… am întrebat-o.

…şi ea, ambarcându-şi instinctele

cu tot universul

pe vechea epavă a neliniştii mele,

a răspuns… afirmativ.

 

 

FENOMEN DIRECT

 

 

…Şi, mai gândim şi în perioade umane divinul

nu luăm, nu dăm nimic dintr-o mare  autistă,

pretext să integrăm în conştient ultramarinul

şi timp să consumăm în ambarcări tot ce există.

 

Îşi tatuează, albi, delfinii Danaide

şi pare că toţi orbii de epave-s căpitani,

pe marea care încă se deschide

plutirea legănată-i fără bani.

 

Ce v-am adus ? Nisipuri noi, meduze colorate,

sub pleoapa tăiată-n destin-zagara,

din fantezia voiajelor abandonate,

pentru scadenţa maculatului ceva.

 

Cum, nu se mai poate emoţie în fiecare zi ?

legaţi-vă de insomnii premaritale

ca să plătiţi strigările-n pustii

eu să rămân cu taxele vamale.

 

 

MENIRE

 

 

De ce-am plecat ? Voiam să înot

de pe Marea Neagră într-o mare străină,

în insula nopţii, refugiu, să pot

să mângâi, pe braţu-mi, frumoasa ondină.

 

Treizeci de mile mai sunt de undit

într-un fluid de lumină şi piatră acvamarin,

adânc suspina-voi iubind, osândit

la trecere mută, în chip anodin.

 

Ochii ei vor cunoaşte roua de pică

urmărind până în adânc ultimul cameleon,

va creşte anemona-de-mare pitică,

dugongii vor paşte înfloritul plancton.

 

 

                                                                  

ŞENAL SUBACVATIC

 

 

Navigăm în imersiune

luând un relevment adevărat sinuos.

Bancuri de scalari mărşăluiesc peste noi

în strălucirea verii întreţinută cu greu,

fără să se ştie de unde a pornit

mirajul umbrelor lichide

devenit neplăcut dar şi prietenos,

precum viaţa care ar depinde

numai de răspunsuri afirmative ;

fiecare simte nevoia să i se spună ceva,

fiecare nu ştie cum să restituie

ceea ce a primit,

deşi câţiva pasionaţi de principiile lor

reanimă, încă, cel mai periculos lucru :

speranţa.

 

                                                                    

 

PRIVILEGIU

 

 

Iubirea, care mă face să cred uneori

lucruri neadevărate,

m-a părăsit în pulberea ţărmului ;

astfel, mă amăgesc numai în amintiri

şi mi te aduc din ce în ce mai greu

în carturile nopţilor golite de stele.

Un albatros îmi deschide hubloul,

mă laud că prind întâiul val dantelat,

apoi mă plâng că s-a ascuns sub ponton,

tu m-ai uitat.

 

                                              

ADÂNC DE OCEAN

 

 

Adânc de ocean înăuntrul nopţilor

în care lipseşti de pe punte

furtuna chemând, –

înţeleasă ispită

cu gust de ofrandă,

suspinul amintitei dorinţe.

 

Timp de argint cu suflet domol

şi ochi de compas

pe roza fără secunde, –

adânc de ocean cu suprastructuri

înăuntrul nopţilor în care apari

din azimuturi contrare

asemenea setei cu gustul amar.

 

       

 

DECEMBRIE

 

 

A căzut întâia dată în an şi în Crâng,

candoarea din lirica „zăpezilor de altădată”,

o lume feerică se convoacă îngheţată

într-o îmbrăţişare, ramuri se frâng.

 

În strigătul vesel al instituirii de sine,

înflăcărată vedere cu mierle, prigorii,

omnisciente şi zvelte alegorii

petrec cu geneza concitadine.

 

…apoi prin starea materiei fine tăcere,

un obelisc ce pare îmbătrânit

odată cu trecerea păsării Phoenix, la asfinţit

scuturând zimţate criosfere.

 

De azi spre Mai, până la maturitate,

răspântii strigând neoromantici 

vom rostogoli speranţa în bulgări gigantici

să intre cu alb, cu eleşteu şi chioşc în diate.


 

 

 

VIZIBILITATE REDUSĂ

 

 

De  jur-împrejurul Mării Negre nimic nu mai era ;

n-am mai strigat pe ce neprihănire

se opriseră ochii împrăştiind cenuşa,

graţioase, şapte luni pluteau în derivă

şi ultima dorinţă aluneca odihnindu-şi braţele

deprinse să te cuprindă.

Guvidul mirosea a piatră proaspătă,

leii-de-mare, a lei,

planctonul mirosea a pitură,

viaţa mirosea a varec răvăşit de furtună.

Un monument de marmură albă

s-a ridicat atunci în adâncuri,

ai râs, îmi amintesc,

cu toată făptura tristeţii, suavă,

ca nimeni, fisura, curând,

să nu vadă.

  

                                              

 

ORA BORDULUI

 

 

Dacă n-aş fi urmărit îndelung

acele vinovate de Nord, nu aş fi ştiut

că împotriva aparenţelor

straniul cuvintelor tale

împodobeşte zbaturile epavelor cu statui.

Sângele înserării s-a revărsat

peste ţărmuri

şi a trebuit, bufonul pe oase,

de la semn, să cobor ;

stau chiciură  vorbele tale

pe copastia întâiului gând,

statuile, renegate pe punte,

zâmbesc de pe zbaturi

prudent, ciudat şi profund.

 

                   

 

 

DEBARCARE

                                                                  

 

Şi, iată că, brusc, cel ce este albastru în mine

şi în care eu sunt obosit,

a răspuns odată cu dangătul de furtună :

„Adjuro te ! Sinele teroarei  nu va mai lucra

 începând cu ziua aceasta de Septembrie,

verigile onoarei, care ţintuiesc orologiul,

să fie sfărâmate, apoi citite presupunerile, norii,

 ploaia, fulgerele, pescăruşii şi să li se atribuie litere,

caractere, indicii, noduri marinăreşti, ave, carmace,

 pentru a fi sesizate  cu simţurile, reprezentate în vise,

în grindină şi în după-amiaza aceasta de bronz !”

Toate instalaţiile de punte s-au înnegrit,

hula de gradul cinci s-a luminat ; ochilor mei plăpânzi

le-au trebuit cincizeci de ani să deosebească apele

de literele majuscule şi acum, dintr-o dată,

am lăsat călătoria în manuscris şi în proiecte,

dorinţa la apus.     

  

 

MANEVRĂ FIXĂ

 

 

Desface caracatiţa tăcerii

tentacule de înserare

ca să cuprindă adâncul întreg,

ochii opacul măsoară

într-o cădere duioasă,

într-un înot  de îndoială

şi cu cât învaţă mai multe,

cu atât

concepe tot mai puţine.

 

  

 

TRANSPARENŢE

 

 

Mă uit şi nu văd nici măcar un străin ;

părăsirea, această neşansă,

îmi pare un ocean prin care trece

ceva definitiv, inevitabil

şi rece,

ceva ce poate fi un vis  prea mare,

pasiune, ca revoltă, ecou.

Simţindu-l, se poticneşte vibraţia

şi dintr-o dată, rostindu-l, îmi dau seama

că am uitat toate motivele

pentru care nu îi mai zâmbesc …

şi trece,

n-am cum să pun chiar totul la-ndoială

aşteptând singura-ntâmplare,

şansa de a-i împleti un careu din alge,

 

                                                           

iar umbrei sale zeghe,

n-am când,

uitarea, această  hoţie,

hrăneşte răzbunarea unei idei, 

                            iar liniştea poate fi numai promisă,

da, n-am timp ;

se coboară nedumerirea 

îmbrăcată în zdrenţe

să-mi spună cum că miracolul

nu precede credinţa,

deşi ambiguitatea mai poate fi

îndestul percepută, n-am unde…

mă supun, indolent, probelor morale

de parcă aş vrea să-mi amintesc

o dată.

                   Mă uit şi nu văd nici măcar un străin ;

                   careul devine noroc, închipuire de gen

şi trece.

 

  

 

ALEGEREA TĂLPILOR

 

 

Aş fi putut să-i fac o umbră,

aş fi putut să-i fac şi un nume,

pânza rămâne o mare întinsă.

 

Zadarnic îi fac semne ;

stăpână-i doar luna peste maree

asemenea regretului peste albă idee

născută dintr-un regal.

 

Un gest de roz, o mână lascivă,

mătasea albastră, lumina nativă,

lipicioasele stele.

 

Aş fi putut să-i fac din gene

propria-i nedumerire, camee...

 

  

 

LANSARE FANTASTICĂ

 

 

1. Descriere :

Doar corăbiile din adâncuri,

pline de… cuvinte

menite a fi profunde,

ţin mările să nu se scufunde.

Pe punţile de sticlă subţire

se produc spectacole,

în lojă amante de amanet

respiră din evantaie.


2. Minutul :

Cineva tace esenţa

şi subîntinde părerea

cu volte de taină

sfârşind în amintiri.


3. Părţi componente :

Pe puntea-tarabă

albatrosul mânjit

cu noroi antireumatic

nu mai încearcă plutirea, –

penele uscate ciudat

sunt numărate.

Se aude secundul Umbră-pelin

şi „vira!” prin portavoce,

iar ancora dintr-o fântână

ajunge la pic şi se smulge

fără  culoarea

de colmatare,

pentru disimulare nativă,

apoi fântâna devine o mare

şi numai corăbiile din adâncuri

                   nu o lasă să se scufunde

         într-un ocean.                                           

                                                            

 4. Funcţionare :

Mai moţăie un cormoran pe geamandură,

mai sunt şi câţiva, invitaţi

să personalizeze epuizarea,

ceilalţi,  doar  în  teorii,

ştiind întrebările greu de-nţeles,

Februarie,  Martie,

şi  alţi dansatori

la cina  de  taină.

 

 

ALBASTRU-CRONIC

 

 

Crezi tu, că dacă mor sănătos

nu mă mai doare ? Crezi, tu ?

Chiar dacă nu mă voi folosi,

crezi că pot fi timbrul imaginaţiei tale ?

Mă simt şi mă văd în fiecare secundă emoţie,

albastră, desigur, numai pentru cuvânt ;

am trecut de miezul nopţii

şi nu corabia este cel mai nefericit loc

în care adevărul, – egoismul scadent

cu perseverenţa statisticii, –

învăluie cu mustrare de paradis

faptele ce sunt de prisos,

crezi tu că dacă vrei să mor sănătos,

nu mă mai doare ?

 

 

HARTĂ NAUTICĂ

 

 

Prea multă apă la temelia viselor policrome,

deasupra, prea multe secole,

luna de argint,

ochii, de-o vreme, parcă mă mint.

 

Ofrandă, corabia care pluteşte pe stele

cu atributul tinereţii într-o cabină

adulmecând nisipul adâncului iernii devreme,

un fulger, risipă după furtună.

 

Transparente epave renasc dedesubt

şi gheaţa sărată se despică pentru răul de mare,

fugar scăpat cu amintiri,

sus, gânduri ridicate la semn.

 

 

 

 

TRANSMUTARE

 

 

Ancoră, lanţ (za cu pod)

strângându-se în jurul meu,

în jurul umerilor mei ;

păşesc rar, trăgând după mine

această epavă cu portul ei cu tot,

păşesc sacadat şi pasul răsună

cum tunetul într-un ecou.

Gorgona Meduza se odihneşte

pe singurul catarg rămas cardinal,

acum, când perfect

este doar ceea ce gândesc eu

despre ce fac.

Păşesc greoi, trăgând după mine

epava ce-mi pare a fi bântuită

de indolente mişcări fără sens.

 

                                                           

 

CE ALBASTRU

 

 

Dacă n-aş urî de suprafaţă,

aşteptând o singură întâmplare,

m-aş ambarca de tot

cu vara sentimentului trecut

pe prima filă a registrului de cală ;

agitată, cu tâmple într-o robie târzie

şi palme de spumă, orgoliu rănit,

marea mângâie puntea tristeţilor

cu tălpile goale, privindu-mă fix.

Dacă aş iubi cu vorbele tale

aş rămâne constant

în dăruirea de sine

sub privirea cu aripi de albatros,

la orizont,   

pe ultima geană a înserării.

 

  

PORTAL FLUID

 

 

Eram atât de înecat şi inert

încât devenisem posibil şi albastru

precum lumina filei

dintr-un jurnal scăpat peste bord

iar tu, – impresia diferitelor vârste,

niciodată destule, –

te agitai declinând un alter ego

cu toată emfaza sinelui tău ;

îmi spuneai despre nu ştiu care port

şi cum că abisul ar fi pentru luntre şenal,

dar eu eram atât de albastru de sentiment

şi  desprins cum ceaţa

în pânza de velă,

sub incantaţii lipsite de vânt ;

mai citeai despre stele-de-mare fără pistrui,

despre polipi hrăniţi în sensul unei elice,

despre cadrane ce Estul nu vor să indice.

Eram atât de absent, tu citeai...

dar nu curajul poetic sau zorii,

te motivau.

Eram atât de absent

încât ocrotirea celui îngrozit

de un spirit imediat

şi posesiv,

încărunţea, cu demnitatea

ajunsă la măr.

 

                                                                                 

 UMBRĂ EXTATICĂ

 

 

Ţărmurile, cu siguranţă,

valuri ascund retinei conştiente.

Sub această anestezie, deznodământul

dă mită auzului meu

şi n-am voie să scap printre degete

vocea gâlgâind într-un suspin-dialog,

n-am dreptul să curăţ nisipul de pe ponton.

În mijlocul imensităţii şarmante

le numesc aventură

chiar dacă pericolul nu a trecut,

apoi le redenumesc

şi le trec în registrul de bord

în care înscrişi sunt numai străinii.

Ţărmurile, – iluzii remanente, –

cu certitudine, valuri ascund.

  

                   

 

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL ARCTIC

 

φ =  081o47’30”N

λ =  120o 30’14”E

 

Din fracturi legănate cu aerul că ar fi silabisite,

ori din alte mii de chinuri dezarticulate,

se alege semnul de întârziere,

ispita concordanţelor ostentative

şi albă, normalitatea acordului lăuntric.

 

Veghea obosită de îngheţ,

suflet în sine,

cu indiferenţă pentru străini,

se arată dorinţă împotriva altei dorinţe.

                                                    

 Fiecare se predă observaţiei

după sfera de oxigenare,

iar contemplaţia poate să nască

reîntorcându-se la suprafaţă.

 

Mai întâi au sosit cei care ar fi trebuit

să croiască o cale,

pe urmă, îmbulzeala şi căldura

separării în elemente.

 

Se striga, se urla, se înjura,

cu o unitate fonetică,

dintr-o singură suflare.

 

Unii mărturiseau

pescăruşul alb

aflat în vârful catargului alb,

alţii încercau să întindă

                                                             

picioarele lor,

picioarele altora,

înnobilând mărturia nonexistenţei

care îşi etala înţelesul

în relevment adevărat.

 

Pe urmă au sosit săniile

şi de atunci, n-au mai venit.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 
     

 

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL ATLANTIC DE NORD

 

φ = 048o60’N

λ = 036o06’W

 

Volturno. Dimensiunile reperului

pe o scară neconvenţională – zero !

nicio guvernare,

presiunea, densitatea şi căldura

au hotărât soarta răzleţelor vestigii.

De aur aripile celui care se reîntoarce

şi pleacă imediat,

într-un dialog mut

cu eul destinului său.

 

Ca o lumină care bate între două carturi,

copleşitoarea linişte

în care totul se trezeşte

fără a te duce cu ea până se pierde,

fără să mângâie nesfârşirea trecerii ei.

 

Sunt ochi care veghează competenţe

arborate drept pavilioane eterne,

umbre scuturate de tremur

şi ridicate din ceaţa gălbuie, –

ultimele care mai cred

în existenţa noastră.

 

În calitate de martor,

cel desemnat să indice Nordul

cobora odată cu sine

marca de identificare.

 

Rugul fusese înălţat

pentru familiile înrudite

                  chiar în faţa hublourilor sparte,

iar unii şi-au asumat sărbătoarea

în timp ce alţii consultau manuale

de tactică navală.

 

Din refuzul de a mai căuta ce nu se află,

pentru prima dată, apa obosi până în adânc.

Vin zorii.

Cel desemnat să indice portul

notează penibilul realităţii

ca pe o falsificare planificată.

 

În faţa rugului stins

trebuia continuată vorbirea,

pavilioanele erau coborâte în bernă,

iar pe platou jucau reflexele lunii.

 

 

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL ATLANTIC DE SUD

 

φ = 006o37’S

λ = 033o58’W

 

Alberta. Pe punţi, polipi şi alge,

chefalul galben şi rândunica ;

stânjenitor, bucăţi de bordaj

dezveleau osatura,

trepte străjuite de sidefaţi,

primejdioasă încordare.

 

Nu este ademenit decât ceea ce se destramă

din spiritul destinului

şi numai potrivit slăbiciunilor dintâi.

                                                                                   

Ca nişte nori încărcaţi de mânie,

zorii răbufneau în adânc

redescoperind ceea ce se crezuse

împovărare într-o rigidă xilogravură.

 

Nimic nu este acuzat că ar fi,

nimic diafan ori miraj,

un punct liniştit, în ciuda altor lucruri,

eroare, pur adevăr.

 

Rechini nereuşiţi închideau hublourile

cu durerea tandreţii de-a preveni.

 

Ameţitoare lumină .

Cei care încă stăteau în picioare,

cu orizontul nehotărât,

deveniseră cunoscătorii

unei largi respiraţii.

                                                  

Nu ar fi fost indicat să se cânte

”cincisprezece erau pe lada mortului,”

prieteni şi duşmani,

păzeau masa plină cu iluzii,

iar deasupra lor,

tambuchiuri deschise larg

să iasă fumul de pipă.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 


CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL PACIFIC DE NORD

 

φ = 023o20’16”N

λ = 122o54’53”E

 

Ca fumul diurn, nimic mai statornic

peste Marea de Est, nimic mai vizibil

şi nimic mai real ca umbra ce încerca,

obsesiv, să o purifice de opacizare.

Nu, era o femeie, vă jur ! Cheng I Sao,

închinând desăvârşirii influenţa totală.

 

Fără îndoială, marinarii trebuiau să realizeze

o unitate de profunzime

care să se orienteze către adânc,

iar ea avea tatuate înscrisuri         

pentru existenţa tăcută

de dincolo de răsăritul Mării de Est.

 

Cu toţii primeau a treia zi, răsplată,

irumperea ritului.

 

Cu un gest se suspendă adierea

şi fumul coborî în adânc,

sus, steaua de vară.

 

Este normal să te poţi rătăci astfel.

Umbrele stăteau ghemuite

înaintea numelor şi amintirilor,

stăpâne doar pe registrele

atmosferei încinse.

 

Descendenţii ordinelor medaliate

priveau sacadat circulara tăcere

numărând grupurile de vele

care prevesteau o nouă furtună.

 

Scheletele soldaţilor

încărunţiseră la pândă.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 

                  

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL PACIFIC DE SUD

 

φ = 026o01’S

λ = 111o16’E

 

Cea mai adâncă depresiune

suferă de aer adiţionat

şi de trupuri rigide

cufundate într-un somn amniotic.

 

Pe Sydney,

seră de alge expertizate,

vinciul de ancoră spart,

iar în imediata apropiere

George Booth ordonând

strigătele către farul

ce se aprinde la răsărit.

 

De pe luciul mării cad făclii aprinse

spre adânc deosebit

şi nimeni nu se uită într-acolo,

limbile se preling peste punţile epavelor,

sfârâind ca o tânguire,

cerşind facila şi statica fericire. 

 

Ceva izbuteşte să deschidă

cu incursiuni polarizante

un spaţiu imens.

 

Cu primul răgaz, stafiile,

cum vor martirii să-i mai insulte,

pierd din vedere şi din transparenţă

un grad,

la al treilea răgaz,

sarea nu mai este gemă

ci unic principiu conservator.

 

Imaginea fricii şi a disperării –

niciun damnat,

nimeni care să-şi prindă

cu mâinile craniul,

toţi dorm în cuşete,

aliniaţi.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 

 

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL INDIAN

 

φ = 011o10’05”S

λ = 084o25’47”E

 

Catarg, martingala desprinsă,

sarturi peste corali

şovăieli îndelungi,

umbre mucegăite, –

suprastructuri.

 

Un singur delfin

ascuns semnificaţiei

de anemonele-de-mare,

ceilalţi îmbrăcaţi în părinţi,

stropii de ploaie,

fierbinţi.

                                                          

Starea gripată

împinsă de-o stea în genune

depăşeşte raza

riscând să-i iasă nume rău,

de perfecţiune.

 

Gravitează rândunica-de-mare

trasând hotar pentru absidă,

pe stânci vor monta catargele albe

sfinţite la treceri

prin întunecatele strâmtori.

 

Preasăraţii pe punte se strâng

sub o ploaie de perle.

 

Amiralii aţipeau, gesticulând

din ce în ce mai rar, în hamacuri,

fiecare sub valul competenţei sterile,

epavele par de argint

sub porturi şi faruri stelare,

o singură cale îşi caută ochiul

conştient devenit în ritmul moralei.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 
  

                     

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL ANTARCTIC

 

φ = 054o29’13”S

λ = 082o58’20”E

 

Se face o dană, dragată de păsări,

la care se ascultă tic-tacul

cu o răceală tăioasă, glacială şi ostilă,

unde hibernează abstractul,

curentul ce domină

independent de curent.

 

Grămezile de şoapte chircite

sunt scuturate periodic de alb.

 

Aurore de ocazie se aprind sporadic

şi numai pentru ca arborele

să pară real

în faţa miracolelor deja înfăptuite.

 

Motivul îşi dădu seama că se rătăcise, – 

apariţia ipostazelor reclamă

o infinită teamă de sugestie.

 

Oglinzi multiple, de gheaţă,

coborau umbrele diferenţelor

să înveţe cugetul cum să fie sfânt,

iar a doua zi un altul

să-şi descopere rănile.

 

Transparenţi, enigmatici şi decorativi,

acvanauţi scheletici îşi exersau vocaţia

numai la această dană

unde putrezirea secundei

mereu se amână

într-o rotire nestăpânită.

 

Golul sferei umple cerul,

curentul se lungeşte

zăngănind de banchiză

o ancoră, la infinit.

 


 

CLEPSIDRĂ HIPERBOLICĂ

 

 

Inundă utopia noului val cheul sulfuros

iar plopii, la front, s-au înecat.

Gâlgâie nerăbdarea şi urcă

pe Drumul Robilor, cu strigăt, pe pod,

din Est către Vest, spre Limanu,

plutesc în derivă cupole poleite cu aur

şi nave de îngeri,

inundă impresia un senin sihastru

aruncând scântei pe ultime file

şi aştri în mări colmatate cu adevăr,

prea mult înalt, prea multe abisuri

închise-n careuri cu noaptea,

de nu-şi mai permite dilema

să-şi ningă singurătatea pe dig...

Din toate câte au fost, spre consolare,

farul bate decorativ

un dor circular, bizantin,

tânăra sevă neliniştită şi indiferentă

se disipează în rotunjimi,

în dedesubtul orizontului

şi între marile slăbiciuni,

iar ciudat, nu-i că valul se sparge pe val,

ci ritmul, dobânda rostirii.

 

 

INDUCŢIE

 

 

Corabia se rătăcise în adânc

chiar lângă geamandura de aterizare,

numele ei, exact, nu ştiu să-l exprim.

Cât de reală este umbra fără simbrie…

(nu uita de exerciţiile de respiraţie !),

pe prova-tribord trebuie să o numim

şi numele, exact, nu ştiu să-l exprim,

(vizualizează plaja, nisipul, albastrul, e cald,

totul o să fie bine, nu uita să respiri !)

şi de-aş avea durere pentru marea aceasta…

iar dana, nu trebuia să fie închisă,

nu se vede nicio lumină, totul pare ciudat !

Cândva ar fi fost salutată venirea noastră,

dar acum… numele nu pot să-l exprim,

am coborât printre alge, cât roşu…

(nu uita să respiri !).

  

 

 

PROIECŢIA FURTUNII

 

 

Ţărm prelungit peste presupunerile

ultimului venit,

smulgere din trecutul recentului gri

pentru pregătirea extremului festin

ca unică experienţă asumată

cu ochii stării în care plutim,

deteriorare obscură şi voluntară

predare de sine îmbrăcată în viitor clandestin…

înot cu orca fugită dintr-un statut

devenit slăbiciune,

respirând duplicitar şi strident

din ascendent şi impuls,

eliberând insuportabila presiune

a viziunilor fracturate în melancolii,

restul timpului, bucăţi :

recif în formă de inel, trei atoli, barieră.

 

 

NOAPTE EXCLUSIVĂ

 

 

Joi, s-a stins o stea triunghiulară

travers de epavă ;

adepţii, cu prescurtări de nume sacre,

au instituit un sinod.

 

 În tâmpla mea stângă sau dreaptă,

în limbă, într-un ochi,

aveam senzaţii de deochi,

fumigaţii se înălţau deasupra mării.

 

Aleşii căutau să se reîntoarcă

la condiţia de dinaintea furtunii

împrăştiind reflexia ca factor de opacizare,

iar Bora pieri sub tălpile lor.       

 

Atunci mi-am gândit ecoul

spălat de curentul rece,

pentru a scurta cheile lanţului vieţii de iarnă

şi pentru a putea trăi în punctul acesta

rămas dintr-o  eternitate albastră,

gheara care poate prinde într-un coşmar

rătăceşte în liniştea de după vacarm.

 

 A căzut o stea triunghiulară,

iar prevestirile tresăririlor revelatoare

s-au înecat în coordonatele

zilelor de naştere,

ori între reperele interiorului

şi exteriorului motivului dual.

 


NIERIKA BLEU

 

 

Aidoma veşniciei ce umple o seră,

ceasul de bord din adânc.

Valurile vor veni cu plângeri

de urme rămase pe scări de cabine,

ori pe panouri de şoapte

călcate de omniprezenţă,

până ce noaptea se va minţi amintire,

până când sufletele care odihnesc în cuşete

se vor deprinde cu pasul peste santine,

dorind să se alcătuiască pe sine

într-o nemaivăzută maree maternă.

 

Cât nu se respiră se stârnesc amintirile,

ochii ce nu se pot închide abisul despică,         

da, urmele au rămas prăfuite

ca nişte tipare tolerate de unde

sub lumânări cândva aprinse a rugă.

 

Ocean disperat de epave, aproape şi plin

şi lucitor în luna portocalie

rănită de valuri, melancolie.

 

Cade în adânc fugita răcoare de pe culori,

încet, încet, tot ce pare învie

să spele picioarele şi de ultimul fir de nisip,

uşor să fie pasul purtat de curând

şi la ce bun, pe puntea ce nu e.

 

Intuită albastră cărare adevărată,

drumul compas frizând ridicolul ştiut,

valuri ce trec pe pipăite în întuneric

peste catargele cu lămpile stinse,                                

unică poartă în singulară maree albastră.

 

A rămas adâncul neprihănirii gol

lepădând ultramarinul tuturor strămoşilor

în paradoxul hidrostatic al mării ce-a fost

numită cândva de ceasul de bord.

 

Cu mersul tolerat, spre poarta spălată de val,

ultima patimă cade pe lespedea rece

pledând pentru stânci, pentru anticul dig.

 

Fumul învăluie o inimă imensă

la care se adaugă iubirea

diminuată cu partea rămasă

în somnul liniştii din adânc,

totdeauna pândit,

apoi lumină, căzută pe nouă oglinzi

în care se pierde cu teamă ce este.

 

 

                                               

Dezamăgirea îşi va întâlni prezicerile

pe care va trebui să le răscumpere

cu tot cu bordaj şi catarge,

iar poimâine să le revândă.

 

Zadarnic se va sorbi la nesfârşit

marea de sub chilă,

harul de a plânge subacvatica stare

fără arginţi, –

sânge peste babale, suprastructuri, –

nu doare, iar ochii ce văd

s-au deschis aiurea

pentru apelul de ambarcare.

 

Neştiuta albastră cărare, adevărat

neştiută, drumul adevărat, adevărat

nu mai este, relevmentul nu este,

gazde nemaivăzute, cu fâlfâiri de lumină

intră şi ies,

se aşează pe verga de stele

a unui arbore axat diferit

pe optica neconsolării.

 

Cu vânt aparent, velierul încă răspunde

în mâinile copiilor cu lacrimile îngheţate,

şi-atunci, rădăcinile uitatelor porturi

desfac încheieturile mării în şuviţe, în sfilaţe.

 

Plan de plutire, veşnicia ce trece

pe o poluare dezgolită albastru,

timona, schimbând sensul

cu zâmbetul liniştii profunde,

în mâna iubirii de pe covertă.

 

Ceasul de bord fundarisit

cu piatra legată de suflet, –

candoare amanetată

pentru nedumerire

împotriva tuturor argumentelor.

 

Nu se puteau închipui porturi,

faleze albe şi goale se înălţau

pe verticală

până târziu.

 

Insipidă genune şi debarcare,

farul acesta nu se mai schimbă,

păsări care vin şi ies cezarian,

jur-împrejur, –

o vină albastră ce nu e.

 

                    

BORDUL LIBER

 

 

Prăfuit cu polenul siajului, la capătul dorinţelor

născute între astrele  mării,

înotătorul şi-a dizolvat însingurarea

anticipând argintul nopţii de pe catamaran.

Ofranda pluteşte albastră

şi gheaţă în gândul verigă de taină

la ancora veşnicului corsar

şi câtă dimineaţă fără secunde

în valuri se lasă respirată pentru suspin ;

tristeţea mării va renaşte pescari,

din compuse imagini,

în ave luna să scoată plină de alge,

melancolia şi setea din avatar.

 

                                                                   

 

LAGUNĂ GALBENĂ

 

                                       EPISOD HAIKU

*

Vânt moale, curent, –

gândul întors, la tribord,

trei pânze pe Dom.

*

Spirite de lemn, –

maurii vor şti că dorm

pe-o mare de rom.

*

Albă chemare :

scoici dezlipite-n amurg, –

aripi de înger.

*

Câteodată văd

mirosind a meduză,

câteodată zbor.

*

Port făgăduit, –

acostare morală,

făclii între plopi.

*

Linişte-n eter,

miros de brad virtual, –

o pânză la ţărm.

*

Lacrimi de slavă, –

luminile de noapte

pe mări de catran.

*

„Homo vapor est !” –

Sub mări neliniştite

epave trosnesc.

*

Deriva sub vânt, –

Dana ce trece-n babord

fără batistă.

*

Răsărit, – reper

generator de viaţă

subacvatică.

*

Navigaţie, – 

pe trenele nopţilor,

barcazul cu orbi.

*

Arbore marcat, –

artimon cu albatros

la ţărm levantin.

*

Dublă de clopot ;

un cormoran speriat

scutură zarea.

*

Debarcat, – sub val

voi găsi, fără înger,

urmele mele.

                                                         

 

BLEU NEGRANIEL

 

 

Înger cu branhii

purtând confesiunile rămase captive

într-un mediu absorbant, colectiv,

înger cu înotătoare protectoare

urmând sensul acustic

al vinei care nu s-a recepţionat

mai sus de firul apelor liniştite

şi numai până la murmur,

în cântecul balenei

ce ieri s-a harponat,

înger fosforescent

navigând cu fantezia

pe marea fără ţărmuri,

într-o cupolă a singurătăţii,

înger, alt înger,

şi-atât.


                                                     

 

INDICATIV

 

 

M-am ambarcat.

Bătăile de inimă sosite vâslind

n-au cum să mă prindă din urmă…

ce flamuri, ce comandă,

ce ruliu, ce tangaj ?

Voi potrivi cartul acesta

ca pe o prelungire a grijilor,

drept schelă, ca pe un epiu declinat !

În Est, încă mai arde coralul

o utopie rubinie izolată de ape,

în Sud, această antică mare

în care primăvara transpiră,

vegheată de aura sorţii,

cu porturi strâmbe, stânci strâmbe,

voi încotro navigaţi ?

                                                                                 

 

 

GEANĂ DE FAR

 

 

Au fost valuri mari azi-noapte,

tu ar trebui să fii acum de partea mea

cu acea cronică a viselor umede încă

în care chefalul

s-a înconjurat de aurore

şi de năvoade de cherhana

astfel ca orice îngăduinţă să fie veşnică,

priveşte !

Melancolia nu poate să aibă

grijă de sine

până ce clipa nu va fi la travers

să poată sparge Steaua Polară

purificând azimutul luat în secret ;

acoperă marea ironii primejdioase,

îndoieli şi porniri şi chemări şi epave şi ce ?

niciodată nu le va face să dispară,

ochii desfătărilor vor număra

culorile mitului,

 ce par să înghită

încărcătura albastră,

amară

şi iedera.

 

           

 

NUMAI O CLIPĂ

 

 

Bord drept, vis legănat

pe un plan de plutire recondiţionat,

punct imaginar,

poziţie nelămurită la coastă, terminal.

Mus îmbrăcat în haine de suveran,

de parcă aş fi fost botezat cu lacrimi

sub veghea brumei din an,

respir cu ultimul reflux aşteptând

din abis păsările şi luna

hubloul să ducă spre suprafaţă

 şi dacă vei spune

că n-ai vrea să îmbătrâneşti,

mă voi opune maturizării,

ca să m-aştepţi, vibrând,

pe ţărmul ancestral.

 


 

CÂNTEC DE SFÂRŞIT

 

 

Oarbă pâclă, Mare Neagră,

muriu pustiu,

corb-de-mare, con la semn,

vis bronzat,

lai.

 

Rău de mare,

luciu de catran,  genune, 

clar obscur, Nord-compas,

far.

 


Cenaclu Literar: