Când ea se va trezi din cenuşa propriilor sale simboluri,
va răguși implorând zeii să-i redea anotimpul pierdut.
Într-un târziu, armura-i aristocratică se va desfoia subit
și un oxidat “Sunt eu!”se va scurge într-o lume străină
orelor ei, cum un suspin dezolant, de lebădă neagră,
amplificat sugestiv de insolenţa de a nu fi întâmpinată.
Într-o zi, ea se va trezi din cenuşa propriilor sale
simboluri, întru totul renăscută, ţipând
şi cerând impetuos, deschiderea porților etanșe.
Abia atunci, în halimaua încetinită de insolenţa
de a nu fi întâmpinată, ochiul amintirilor,
Mulţi îşi dau seama, că sunt ciudați, atunci când
sunt fericiți sau când îi încearcă acea “naturală
moarte esențială”. Ciudații au inimile zvârlite
în trecut, mereu nomade şi adiacente melancoliilor
caligrafiate de-a-ndoaselea pe retina Rh-ului grupei
sangvine, speranţele lor fiind previzibile, nerostite
Căutăm raţiunea motivului geometric,
care trasează drum adevărat
propriilor noastre fantezii,
sub strălucirea amintirii tocmite în palmă, –
chiar dacă uneori dezamăgirile sunt false
şi hotărâte de oboseala clipei
în care răspunsul apare deodată,
Pe plaja Laguna, am venit la tine
şi ţi-am spus: Dexamene, –
ştiam că numai aşa ar fi putut să te cheme, –
şi eu m-am născut pe ţărmul acesta,
dar tu nu mă cunoşti.
Aş putea să-ţi recit orice,
dar nu-mi pot permite decât să te mint
Plecau, de la cheu, douăsprezece nave
şi oricât aş fi căutat prin melancolie
nu ştiam să spun încotro se îndreptau.
Tu le urmăreai plutirea
şi mă întrebai dacă se vor întoarce, toate, la mal.
Mie îmi ieşeau treisprezece şi tăceam
prelungind emoţia până la albul de calcar
De ce-am plecat ? Voiam să înot
de pe Marea Neagră într-o mare străină,
în insula nopţii, refugiu, să pot
să mângâi, pe braţu-mi, frumoasa ondină.
Treizeci de mile mai sunt de undit
într-un fluid de lumină şi piatră acvamarin,
adânc suspina-voi iubind, osândit
În părul ei se încurcau,
de fiecare dată simetric,
trei crabi şi stelele-de-mare
şi ea le vorbea silabisit,
cu o plastică limpezime,
iar cuvintele,
rotunjite cu terminaţii de sticlă,
pluteau în derivă
dorinţe ascunse sub marea
Nu am bani ca să mă cred
unicul copil din flori
al amiralului găsit
şi nici har nu am, să fiu
copilul lui adevărat;
între unghiuri sugerate
Zăcea rănit rechinul singuratic
nădit cu-o ştimă-ntr-un carmac,
pe fundul ghiolului, fără speranţă
şi sângerând inconştient cristalizat.
Scăzuse apa de zbătut de stele
vărsată peste noaptea de zaval,
Comentarii