A fost cândva o apă curgătoare
Ce şerpuia prin munţi cu vârfuri mii.
Le oglindea tăcut pe fiecare,
în luciul ei de unde străvezii.
Limpede apa. în adânc privită,
Avea şi pârâiaşe ce curgeau
Pe lângă ea, cu fruntea lor grăbită.
De mama lor duios se-apropiau.
Erau copiii apei, puşi pe glume,
Ce se jucau cu tot ce-aveau în cale.
Copaci şi pietre, trupul lor de spume
înveşmânta, cu străluciri de zale.
Dar pentru că mereu curgeau aşa,
Printre aceleaşi locuri cunoscute,
S-au plictisit, doreau şi altceva
Şi s-au plâns mamei, cu luciri pierdute.
Aceste pârâiaşe ar fi vrut
Să zboare ca o pasăre-n furtună,
Spre munţi stâncoşi, dar mama n-a putut
Decât o vorbă simplă să le spună. |
S-ajungă la bătrânul Om de Piatră
Ce dorul lor le poate împlini.
Au şi plecat. în peşteră, pe-o vatră,
Pe căutatul Om îl vor găsi.
Au început să-i pună întrebări
Şi fel de fel de vorbe să rostească,
Până când omul, scos din lungi visări,
S-a ridicat şi-avea să le vorbească :
"Vă veţi sui până la nori, în voie ;
întreaga lume va fi la picioare.
De întrebări nu va mai fi nevoie
Şi-n jurul meu de prea multă mişcare."
Pe dată pârâiaşele-au zburat
Şi au ajuns pe boltă-ntr-o cunună
De raze fermecate ce-au brăzdat
Văzduhul în culori strânse-mpreună.
Şi au rămas acolo-nvesmântând
Cu-n brâu tot cerul după ploi, mereu.
Noi ne-am trezit de-atuncea botezând
Acest covor de raze, "curcubeu". |
Comentarii