Manet

Manet

 

”Când reușești, înseamnă că ai reușit. Când nu, o iei de la început . Restul e o farsă.” Manet

 

 

 

”În 1865, este expus la Salon tabloul său cel mai cunoscut, Olympia. Stupoare. În locul Afroditei, stă lungită pe divan o femeie rigidă, urâtă, lipsită de farmec, asistată de o negresă, care îi oferea un buchet de flori și de o pisică neagră cu ochi fosforescenți. Se aud voci indignate. Cum e posibil așa ceva? Cum își permite domnul Manet? Nimeni nu pare să observe că lipsa de seducție a nudului e intenționată și că atenția privitorilor ar trebui să se îndrepte către relațiile noi stabilite între culori. În schimb, plouă cu invective: ”Venus cu pisica...” ”O odaliscă cu pântec galben”; și altele de același fel. Scandalul amenință să degenereze în primul linșaj din istoria artei, iar poliția se vede nevoită să ia măsuri ca să preîntâmpine sfâșierea tabloului. Niciodată iritarea n-a fost atât de vehementă, niciodată atacurile n-au fost atât de îndârjite. Intervin în corul de insulte și oameni cultivați. Courbet vorbește despre Olympia ca despre o carte de joc. Teophylle Gautier adaugă că ea nu se explică din nici un punct de vedere, chiar luând-o ceea ce este, ”un model plăpând întins pe un cearceaf”. Insultele nu ocolesc nici exclamațiile vulgare de genul: ”Dacă Olympia făcea bulevardul nu i s-ar fi dat trei franci! ” Deconcertat, juriul decide ca tabloul să fie agățat foarte sus pe perete, ca să nu mai poată fi văzut. O singură voce se ridică în apărarea lui Manet. A lui Zola, care e totdeauna de partea celor învinși. Unii sunt de părere că tabloul e replica stângace după Venus din Urbino a lui Tițian, dar aceasta nu face decât să pună paie pe foc. Ce replică poate da unei zeițe superbe această femeie țeapănă, lipsită de feminitate? Domnul Manet a vrut cumva să sugereze că Olympia e unica frumusee pe care o mai merită lumea? E vorba, așadar, de un puci estetic? În ce scop? Publicul și cronicarii preferă să-și răzbune perplexitatea prin ironii, făcând din Olympia cea mai ofensată și cea mai hulită femeie din istoria artei. Și, în atâta zomot, puțini își amintesc că asemenea istorii nu s-au terminat niciodată, prea bine pentru cei care au râs, deoarece mai târziu au fost nevoiți să bată în retragere rușinați.

Martorii scandalului asistau, în realitate, la un deces și la o naștere. O istorie care începuse pe muntele Ida, unde Paris s-a hotărât să dea Afroditei mărul, se încheia sub ochii fosforesceni și parcă ironici ai unei pisici negre. Și altă istorie începea, în care pictura nu se mai afla sub tutela vechilor divinități; trebuia să se descurce singură. Cu mâinile ei plăpânde și lipsite de grație Olympia a deschis porțile grele ale artei moderne.”

(Octavian Paler)