Shambhala

Shambhala

Lumina blândă și misterioasă a toamnei mă îmbie către poezie. Sunt din Sud și caut continuu să am Soarele în priviri. Cu Soarele deasupra și cu umbra alături, am siguranța pașilor. Pe mulți dintre artiști i-a obsedat ”umbra” cu diferitele ei semnificații. E și una dintre obsesiile mele. Deschid o carte cu poezie grecească modernă. Caut Soarele și găsesc doar umbra din poemul lui Nikos Anoghis, poet cu notorietate atât în Grecia cât și în afara granițelor. S-a născut în 1937, în localitatea Anoghio din Karditsa. A făscut studii tehnice la Universitatea din Pireu și a lucrat ca funcționar la Banca Agricolă din Grecia. A debutat în 1981, cu volumul de versuri ”Vânându-ne umbra” și a avut mare priză la publicul iubitor de poezie. Au urmat alte volume de poezii cu puternice accente filozofice, meditații asupra zbaterilor, uneori inutile, ale lumii și asupra scurgerii timpului. A fost bun prieten cu Nichita Stănescu la a cărui înmormântarea a participat și despre care a scris o carte. Am reținut chiar poezia care dă și titlul volumului, în excelenta traducere a profesorului Andreas Rados:

 Nikos Anoghis - Vânându-ne umbra

Vânându-ne umbra

pășim pe drumul soartei.

În jurul nostru, înăuntrul nostru, în afară noastră.

Înăuntrul lumii,

în afară naturii,

înăuntrul haosului,

în afară sfârșitului

înăuntrul timpului

în afară timpului.

 

Vânându-ne umbra,

urmăm viața, urcând și coborând

singuri, împreună cu alți, înăuntrul naturii

în bucurie,

lângă durere,

înăuntrul lacrimii,

înăuntrul gândirii,

în brațe cu soarele.

 

Vânându-ne umbra,

desenăm cu pașii pământul

și colorăm cerul cu gânduri

 care se șterg și se nasc odată cu moartea.”

 

 

La sfârșitul poeziei am căzut pe gânduri. Vânându-ne umbra e posibil să ni se întâmple precum vânătorului de cerbi dintr-o frumoasă poveste tibetană, care urmărind prada pe culmile înzăpezite ale Himalayei a ajuns pe un versant uriaș despicat în două. La deschiderea din munte stătea un bătrân cu o barbă lungă și albă care i-a făcut semn vânătorului să se apropie. Uluit de ceea ce vedea, vânătorul s-a apropiat, ca și cum ar fi fost cuprins de o vrajă, și a vârât capul în acea crăpătură. Trecătoarea era atât de îngustă încât doar un singur om se putea strecura prin ea, însă ce a văzut vânătorul dincolo l-a lăsat fără grai: o grădină roditoare și însorită unde copiii se jucau lipsiți de griji, animalele pășteau nestingherite, o lume frumoasă, învăluită de lumină și tihnă. ”Îți place ce vezi”, l-a întrebat bătrânul. ”Sigur”, a răspuns vânătorul copleșit. ”Ăsta trebuie să fie paradisul.” ”Așa este, i-a răspuns bătrânul. Tu l-ai găsit, ai putea să intri și să trăiești fericit până la sfârșitul zilelor”. ”Am să intru, dar acum merg să-mi aduc frații și prieteni să intru cu ei împreună”. ”Cum dorești, i-a răspuns bătrânul, dar porțile Shambhalei se deschid o singură dată în viață”. Și încruntându-se ușor s-a îndepărtat de tânărul vânător, care, așa cum spusese, s-a întors în satul lui și-a luat frații și prietenii și plini de voioșie au pornit la drum. Zadarnic au căutat împreună trecătoarea către acea lume de vis. Porțile se închiseseră și cum a zis bătrânul, șansa i se oferise, dar el a refuzat-o. S-a întors la viața lui de dinainte și a continuat să vâneze și să umble prin munți. Clipa magică pe care a trăit-o la vederea Shambhalei nu avea să se mai repete niciodată. D. H. Thoreau are undeva un citat: ”Nu putem ucide timpul fără să rănim eternitatea.” În viața noastră agitată, porniți la vânătoarea propriei umbre să ne amintim și să prețuim la justa  lor valoare momentele irepetabile.

20.09.2020

 

 

Cenaclu Literar: