Am schimbat naşterea pe moarte
În rest am rămas de tot sărac.
M-a izbit cu aripa un înger
şi am devenit rege,
pe un tron în prăbuşire.
Nu ştiu ce înseamnă cinci,
nu ştiu ce înseamnă patru
în genere nu ştiu nimic,
dar mărturisesc că mi-e strâmtă coroana,
prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele,
ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana,
de-a dreptul în frunte.

(Nichita Stanescu, "Schimbarea la faţă")

 

 

 

          În urmă cu ceva vreme, încercând să conturez imaginea pe care o am despre „prietenie”, foloseam drept pretext câteva cărţi  pe care le-am recomandat spre citire. De astă dată voi scrie câteva consideraţii făcând recurs la lucruri simple dar de o importanţă covârşitoare pentru mine. De când mă ştiu, prietenia a prevalat în faţa iubirii, lucru care s-a accentuat o dată cu înaintarea în vârstă. N-aş putea spune că am prieteni prea mulţi, însă atâţia câţi am, ştiu că-mi sunt buni prieteni. Dar nu despre cei ce sunt vreau să vorbesc, ci despre cei care au fost.

            O vorbă „înţeleaptă” spune că, în viaţă, „niciodată nu e prea târziu” pentru a face un lucru. Eu, însă l-am trăit pe acest prea târziu şi a devenit un fel de povară care mă obsedează şi pe care o port de ceva ani cu mine.

 

Eram în anul întâi de facultate. Printre cele zece colege venite din cele mai diferite colţuri ale ţării era şi Nicoleta. Avea o frumuseţe stranie, o inteligenţă ieşită din comun şi, lucrul cel mai important pentru mine, care, de fapt, ne-a şi apropiat, era o mare iubitoare de cărţi. Întâmplarea a făcut să stăm şi în blocuri apropiate, aşa că ne vedeam cât puteam de des. La vremea aceea scriam amândouă poezii, ni le citeam, ne criticam, ne lăudam. Nicoleta avea stofă de poetă. Eu mai puţin şi, în interiorul meu, mă rodea aşa o mică gelozie, când simţeam că e pe undeva pe deasupra. În schimb mă descurcam foarte bine la proză. La rândul ei nu înţelegea de ce făcea poezie din orice text. Pe atunci nu exista Internetul aşa că noi două  făceam un fel de cenaclu atunci când ne întâlneam. Nicoleta visa să se înscrie şi la a doua facultate, deşi suplinea într-un sat în apropierea Iaşi-ului şi, cred, ar fi fost foarte greu pentru ea să facă 2 facultăţi simultan şi să meargă şi la job. Mai ales că intenţiona să se mărite la sfârşitul primului an de facultate.

 

Era într-o joi când m-am trezit cu ea la uşă. Cu o gură până la urechi, cu ochii care aveau puţin strabism încărcaţi de lacrimi de fericire şi cu o sacoşă din care se vedea o bucată din rochia de mireasă. O primise cadou de ziua ei care urma să fie vineri. Iar peste o săptămână avea programată cununia civilă, lăsând nunta mai spre toamnă. În sfârşit, părinţii fuseseră de acord cu căsătoria ei; mai ales „şoferul”cum îi spunea ea tatălui, un tip cu „principii de viaţă sănătoase” care nu înţelegea pentru nimic în lume atracţia ei pentru cărţi, pentru poezie şi nici chestia cu căsătoria din dragoste, din moment ce el se însurase c-o fată bogată şi atât.

N-a stat mult. Atât cât să-mi arate splendoarea de rochie şi să mă întrebe dacă va fi o mireasă frumoasă. Era parcă din altă lume: un înger blond, delicat, puţin aiurit care nu mai putea de bucurie atunci când a văzut uimirea din privirile mele. De sub rochia de mireasă a scos un dar pentru mine- era Eminescu –Poezii, Ediţia Princeps, proaspăt reeditată. Înainte să plece mi-a spus că vineri împlinea 22 de ani şi nici nu concepea să nu merg să sărbătorim dublul eveniment. Eram de serviciu aşa că i-am promis că ne vom vedea duminică

Pe moment am uitat de Nicoleta însă noaptea care a urmat am tot visat-o în rochia de mireasă. De fapt era mai mult un coşmar pentru că oricât m-am străduit, n-am reuşit să-i văd chipul în vis. Parcă nici nu-mi mai aminteam cum arăta. A doua zi când m-am trezit, mi-am zis că m-am gândit prea mult la ea şi de aceea am visat-o. Dar am rămas aşa cu o stare de disconfort peste zi. Sâmbătă am mers la serviciu şi plănuiam ce cadou să-i cumpăr, deşi ştiam că singurele lucruri care ar fi topit-o de bucurie erau cărţile. După program, urma să merg prin librării să văd ce găsesc. Lucram în centrala telefonică şi, de obicei, în pauze mergeam în camera de odihnă şi citeam. Am găsit pe masă un ziar local şi nu ştiu cum mi-am aruncat privirea pe ultima pagină unde erau anunţurile mortuare. Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare mai întâi. Pe urmă mi-am zis că cineva a făcut o glumă proastă. Părinţii Nicoletei îi anunţau moartea fulgerătoare. Nu-mi venea a crede, aşa că am pus mâna pe telefon şi am sunat. Mi-a răspuns mama ei: vineri seara după ce i-au plecat musafirii i s-a făcut rău. Au chemat salvarea, dar pentru că era weekend n-a avut cine să se ocupe de ea în spital. O programaseră abia luni pentru analize. N-a rezistat.

 Nu înţelegeam nimic. Aveam senzaţia că asist la o piesă de teatru de prost gust. Duminică devenise prea târziu pentru noi două.

Aş fi putut să schimb tura cu o colegă şi să merg vineri măcar o oră s-o văd. N-avusesem nicio îndoială că tot timpul din lume  nu ni se aşternea la picioare şi că nimic nu ne-ar fi împiedicat să ne vedem oricând am fi dorit... 

 Ani în şir mi-a bântuit Nicoleta nopţile şi nu mi-am putut ierta acea  amânare.

 

Peste ani un alt suflet a reuşit să mă cucerească. Doamna Leny era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului: deşi ajunsă la senectute avea un suflet tânăr şi iubitor. Mare iubitoare de animale, adunase de pe străzi o căţeluşă pe care o răzgâia mai ceva ca pe un copil. Pierduse un ochi de la diabet şi  uneori mă ruga s-o mai ajut în gospodărie. Îi adusesem câteva fete dar făceau treaba de mântuiala şi după ce veneau de 2-3 ori îi cereau salariul minim pe economie doar pentru o zi de curăţenie, şi aceea făcută de mântuială. Şi, în timp ce-i făceam una-alta prin casă, doamna Leny îmi povestea câte ceva. Aş fi tot stat s-o ascult. Avea un umor debordant. Nenorocirea a făcut să se îmbolnăvească. Nu mi-a spus niciodată ce are şi nici n-am întrebat-o, deşi bănuiam. Au venit sărbătorile de iarnă şi Doamna Leny nu s-a mai dat jos din pat. Fusese în spital şi pentru că era în metastază au trimis-o acasă. L-a spital i-am dus un crin imperial. Doamna Leny îşi scosese ochiul de sticlă şi din găvanul gol i-a picurat o lacrimă: „Oho! Nici când am fost mireasă n-am primit aşa flori.”Şi pe urmă îngrijorată mi-a zis:

Să nu mai vii, mamă, pe aici  că-i urât spitalul Lasă, că vii acasă să bem amândouă o cafea şi să stăm la poveşti.

 M-am dus şi, de fiecare dată când plecam, îmi spunea: “să mai vii şi mâine. Măcar jumătate de oră. Că tare mi-i drag să stăm de vorbă”.

Au venit sărbătorile de iarnă şi doamna Leny m-a rugat să-i fac piftie. “Cu mult usturoi”, mi-a zis. Fără s-o-ntreb  i-am făcut una dietetică, de pasăre. S-a supărat foc: Cine te crezi, să-mi dai tu mâncare de regim?” Pe urmă m-a chemat să-i fac sarmale, că-i vine nora şi băiatul în vizită de Crăciun. “N-are timp săraca Angelica, se duce la nepoţel, încerca ea s-o scuze pe nora care venea doar când ştia că are ceva de luat. Cu o zi înainte să vină preotul cu Ajunul m-a rugat să-i fac o friptură: “Vine părintele şi să mai stăm la un pahar de vorbă. Poate mai primeşte o reclamaţie la Patriarhie…Ha, ha, ha”. Şi a început să râdă cu poftă în timp ce-mi povestea ca-n vremurile bune, cum venise părintele cu Ajunul în urmă cu câţiva ani şi, din vorbă-n vorbă, s-au tot îndemnat cu câte un pahar de vin amintindu-şi de tinereţe până au început să cânte amândoi “cântece legionare”. “Ehei, eram mică pe atunci, dar aveam un frate mai mare şi tare mi-era ciudă că   numai pe el îl lăsau părinţii la dans. Era bun prieten cu popa M.” Numai că, vecina din perete i-a auzit cântând şi i-a reclamat la Patriarhie. “A primit părintele doar o mustrare că frate-său e mare pe la secretariaul Mitropoliei.”

 Urma să merg s-o mai văd între Crăciun şi Anul Nou, dar întâmplarea a făcut să am tot mai mult de lucru la serviciu aşa că am amânat întâlnirea după Anul Nou. Au trecut sărbătorile şi, în ziua în care m-am decis să merg s-o văd pe doamna Leny m-am întâlnit cu domnul Emil. Întreaga noapte mă urmărise vocea ei care purta o urmă de dojană, aşa cum îmi zicea la telefon atunci când mă chema la o cafea şi-i spuneam că mai am ceva de făcut prin casă: “Ce naiba tot faci prin casă, de nu găseşti măcar câteva minute, să vii?” Mi-am zis : “gata, azi merg”, aşa că l-am oprit pe domnul Emil să-i spun de vizită.  Bătrânul a izbucnit în plans şi printre lacrimi mi-a spus: “doamna Leny e la capelă. Dacă doriţi, puteţi veni mâine la înmormântare.” Am mers a doua zi. Cred că a fost pentru prima dată când “nu mi-a fost teamă de mort”. Părea împăcată cu sine şi cu lumea. La un moment dat, noră-sa a început să-i adune banii de pe piept şi să-i strecoare în poşetă cu gesturi lunecoase. Am avut impresia că doamna Leny zâmbeşte: “Săraca Angelica, tare-i mai plac banii!” Iar eu, multă vreme nu mi-am iertat amânarea acelei posibile ultime întîlniri. “Mai bine mai târziu”se dovedise a nu mai avea nicio importanţă pentru mine.

 

Pe Adriana am cunoscut-o în 2009. Un coleg de serviciu m-a trimis la ea să mă ajute într-o problemă. M-a atras felul ei deschis de-a discuta despre orice. Dar, mai ales, m-a atras acel simplu “te-ajut”în timp ce mă privea în ochi. Şi s-a ţinut de cuvânt. Numai că eu, sucită din fire cum sunt, am renunţat la schimbarea pe care intenţionasem s-o fac în viaţa mea. Adriana m-a înţeles şi mi-a spus. Când eşti sigură, vii şi discutăm să vedem ce putem face. Şi-am rămas prietene. Când şi când ne vedeam şi-mi povestea câte-n lună şi-n stele. Era măritată cu un alcoolic şi nu reuşeam s-o înţeleg de ce-şi închisese toată viaţa alături de el. Mi-e milă de el, se justifica. O consideram specială pentru felul ei de-a privi viaţa şi de a-şi accepta destinul aşa cum era. În vară m-a sunat să mă invite la ea acasă. Cum se tot iveau probleme pe care le consideram mai importante, am amânat vizita “pentru mai târziu, când voi fi mai liberă.”

Întâmplător am ajuns pe la ea pe la serviciu şi m-a surprins paloarea şi chipul ei obosit. Am întrebat-o ce are şi de ce nu merge la medic. Îşi programase deja o consultaţie. Peste câteva zile m-a sunat să-mi spună că-i în spital. Am rugat-o să-mi spună unde, să mă duc s-o văd. M-a surprins tonul ei tranşant când mi-a zis: “Nu! Aici, nu!” “Ok, voi veni acasă când ieşi din spital.”

Întâmplarea a făcut să am şi eu alte probleme şi o vreme să nu ne mai căutăm. Şi tot întâmplarea a făcut să ajung, într-una din zile, la locul ei de muncă. Şi, dacă tot eram acolo, am rugat portarul să-mi dea voie să merg la ea. „Păi, e o săptămână de când a fost înmormântarea.” Pe moment am zis că omul face confuzie. „Poate n-aţi înţeles bine, o fi fost soţul ei care era foarte bolnav.” Nu, doamnă, a căzut asupra mea, ca un duş rece, răspunsul portarului. “Sâmbăta trecută am fost la înmormântare!” Sâmbăta trecută? Fusese o zi cumplită pentru mine. Acum îmi explicam starea prin care trecusem. O stare de tristeţe sfâşietoare căreia nu-i găseam nicicum justificare.

Lucrurile sunt cât se poate de explicabile: îmi deschid sufletul atât de mult şi mă leg de cei pe care-i consider prieteni, încât  organismul intră în alertă când ceva nu-i în regulă. Nu mi-a venit a crede, aşa că am dat telefon. Mi-a răspuns  „robotul”. L-am întrebat pe colegul meu cu care era vecină şi, pentru că nu ştia, mi-a mai dat o mică speranţă că nu poate fi adevărat. Pe urmă am primit confirmări din mai multe părţi. Gândul că n-am găsit câteva momente cât să ne vedem mă urmăreşte încă. „Mai bine mai târziu” a devenit „niciodată”, lăsând răni adânci.

 

Mi-am amintit de aceste trei momente acum, când viaţa mă încearcă din nou. Există câţiva oameni care n-au amânat “pe mai târziu” să-i sară în ajutor lui Nick Sava şi pentru asta le mulţumesc din tot sufletul. Pe unii i-am văzut o singură dată în viaţă. Pe alţii nu-i ştiu decât din poveştile soţului meu. Dar îi consider prieteni adevăraţi  atâta timp cât, fără  să stea pe gânduri, i-au sărit în ajutor.

 

Vă mulţumesc din suflet Marga şi Vick Albuşel, Magda şi Dan Constanda, Lidia şi Emil Strătilă, Dana şi Doru, Dana şi Marian Scarlat, Mamaie, Ioana şi Petre Rădăcină, Merry din Edmonton! Îţi mulţumesc ţie, Viorel Dimitriu, pentru că te-ai dovedit a fi un bun prieten pentru Nick! Vă mulţumesc prieteni din Vancouver pe care, poate, nu i-am amintit, că nu l-aţi uitat şi aţi arătat că Omenia poate să dăinuie dincolo de timp şi spaţiu!

 

Maria Sava, Iaşi

1 decembrie 2011