4 noiembrie 1893. În rue Laffitte, la galeriile de artă ale  lui Durand-Ruel e înghesuială mare - toată protipendada saloanelor pariziene se vântură prin fața celor patruzeci și patru de tablouri expuse, își dă coate și râde fără jenă. Un fost comis al unui curtier de bursă care-și părăsise munca și familia fugise în Tahiti cu scopul de-a se consacra picturii. Îl chema Paul Gauguin pe nebunul care îndrăznise să expună asemenea monstruozități. Pentru tupeul lui ar fi meritat să fie deportat la Sainte-Anne, acolo unde erau trimiși toți descreierații. Unde mai pui că multe din tablourile lui aveau titluri ciudate într-o limbă inaccesibilă unui public atât de rafinat ca cel francez. În mijlocul unor critici de artă, cu două degete vârâte în buzunarul vestei, puțin palid,  stă calm și ascultă glumele și râsetele  însuși directorul galeriei Durand- Ruel. Deși nu se dăduse la o parte în a-i aduce în fața publicului pe Courbet, Corot și Th. Rousseau riscând chiar falimentul, de astă dată, avea oarece îndoieli în ceea- ce-l privea pe Gauguin. N-a avut încotro și a cedat solicitării lui Degas pe care-l respecta foarte mult. Singurii care priveau cu admirație și nesaț către tablourile pitorești agățate pe pereți erau Bonnard și Vuillard, chipurile lor luminoase contrastând puternic cu cele schimonosite de batjocură ale așa-zișilor consumatori  de artă adevărată.

În tot acest timp, îmbrăcat cu o redingotă albastră cu nasturi de sidef, cu pantaloni mastic  și cu mănuși albe, ținând într-o mână pălăria de fetru gri a la Buffalo -Bill și în cealaltă un bastonaș sculptat cu o perlă în vârf, stă retras în umbră însuși Paul Gauguin. Îmbrăcat astfel, pare a fi mai degrabă un actor de revistă, dar nu ținuta lui atrage privirile, ci chipul de bărbat frumos: are plete negre, niște ochi verzi arzători și sub nasul coroiat, o mustață groasă țigănească care zvâcnește de enervare. Sub privirile lui impasibile, femeile roșesc, iar bărbații se simt stânjeniți. Singurul lucru pe care și-l dorește este ca gloata  să nu cumva să-i atingă tablourile- în ignoranța lor batjocoritooare le-ar mânji pentru totdeauna. Între timp, o mână prietenoasă  i se așază încurajator pe braț – este poetul Stephane   Mallarme.

În data de 3 august, când debarcase la Marsilia, avea în buzunar doar trei franci și fără ajutorul prietenului sau Serrusier ar fi trebuit să vină pe jos la Paris. Cu doi ani în urmă, în aprilie 1891, când plecase în Tahiti, guvernul francez îi promisese  că-i cumpără câteva tablouri la întoarcere, dar întâlnirea cu domnul Roujon, directorul Artelor- Frumoase n-a lăsat loc pentru nicio înțelegere. I se cerea să dovedească existența unei asemeni înțelegeri.   Nici conservatorul muzeului Luxemburg, domnul Benedite, nu s-a arătat dispus să-i achiziționeze vreo pânză. Îi respinsese deja pe Renoir, Sidley,  Cezanne și Monet ale căror picturi considera el contraveneau gustului Institutului. De ”Fecioara cu pruncul” oferită de Gauguin, nici nu putea să fie vorba! Chiar și eventualii cumpărători cunoscuți în lumea negoțului cu obiecte de artă nu-și pot disimula râsul provocat de tablourile lui, astfel încât, pictorul își dă seama de dimensiunea înfrângerii. Sperase că acum, la întoarcerea acasă avea să câștige din munca lui, mai ales, că toată familia îl repudiase după ce fugise în lume să-și urmeze visul de-a picta, în acea dimineață de ianuarie.

S-a instalat în casa cu nr. 6 de pe rue Vercingetorix, o clădire dărăpănată în care și-a putut aranja atelierul. Tablouri, obiecte exotice aduse din Tahiti, o mandolină la care cânta uneori, un aparat fotografic pe trepied și de undeva, dintr-un colț, un tablou din care privea cu mirare chipul unei mulatre cu o istorie la fel de exotică. Într-o seară în care când Vollard se afla alături de August Strindberg și de alți câțiva tovarăși  la o cană de punch, începu să le istorisesacă despre metisa Annah Javaneza, cea care-i pozase lui Gauguin și-i devenise iubită  aducându-i totodată, o mulțime de belele.

Anul 1886. Gauguin trăiește într-o cruntă sărăcie și-și duce zilele de azi pe mâine lipind afișe ceea ce-i aducea cinci franci pe zi cât să nu moară de foame. Se mută de colo -colo până ajunge în Pont-Aven unde, la capătul a doi ani, avea să se închege ceea ce a fost numit ”Școala de la Pont- Aven”, curent artistic care se opunea academiștilor. Cât timp a stat în Pont-Aven a pictat și portretul doamnei Satre al cărei bărbat urma să devină primar al localității. ”Frumoasa Angela”, așa cum avea să fie intitulat tabloul,  a fost cumpărat de Degas, apoi de Vollard și, în cele din urmă, a ajuns la Louvre. Grupul de pictori adunați în jurul lui Gauguin se ținea de pozne spre disperarea localnicilor care-i numeau ”cheflii și fustangii”, dar în același timp, era și o atracție pentru turiști. Paul Gauguin se retrage împreună cu pictorul olandez  Meier de Haan într-un cătun numit Pouldu și se instalează la hanul  Mariei- Păpușica. E o perioadă în care lucrează intens și chiar vinde o serie de tablouri câștigând câteva sute de franci. Dar buna conviețuire ia sfârșit când Gauguin o vrea pe Maria, iar ea îl preferă pe Meier.

 25 mai 1894. Împreună cu Annah Javaneza  și cu unul din discipolii lui, pictorul Armand Seguin  merg în portul Concarneau  la un salon cu proastă reputație, La Puce, solicitând să decoreze pereții. Annah Javaneza era o apariție deosebit de exotică cu părul ei negru prins într-un turban roșu aprins și cu maimuța Taoa pe care o purta pe umăr. Gauguin merge în față cu Seguin și-i descria zona. Înalt, bine făcut, cu obrazul smead și cu părul fluturând pe spate cu nasul coroiat și ochii mari verzi, Gauguin părea a fi un trubadur sau un pirat. Deodată aud în spate țipete și o văd pe Annah înconjurată de o gașcă de tineri care aruncau cu pietre în ea fluierând-o și strigând ”uite o negresă”. Seguin îl înșfacă pe unul și-l urechește, însă tatăl copilului, pilot de vas,   iese cu alți tovarăși, marinari, și-i atacă pe intruși.

Să-l lăsăm să ne povestească  pe Gauguin  care,  se știe,  avea o mare  forță fizică, însă nu-i plăcea s-o folosească: ”La Concarneau am fost bombardați cu pietre din pricina lui Annah. Din doi pumni l-am pus jos pe cârmaciul care mă atacase. Atunci el și-a chemat echipajul și cincisprezece oameni s-au năpustit asupră-mi. Am reluat lupta, stăpân pe teren și pe mine însumi, dar piciorul mi-a scăpat într-o groapă și căzând mi l-am rupt. Eram la pământ și loviturile de saboți plouau...” Bătaia s-a terminat cât se poate de rău pentru artist care s-a ales cu o fractură de maleolă la piciorul drept care-l va chinui până la sfârșitul zilelor. Procesul cu bătăușii din port nu i-au adus despăgubirea pe care a cerut-o. Și ca să-i fie suferința deplină, maimuța Taoa, la care ținea foarte mult, se prăpădește și Annah, pe care o adunase  cândva de pe drumuri îi fură tot din atelierul din rue Vercingetorix și fuge la Paris. Mai puțin lucrurile lipsite de valoare, din punctul ei de vedere, adică, pânzele artistului.

O parte dintre prieteni încearcă să-l ajute și organizează o licitație la casa Druot, care s-a dovedit mai catastrofală decât expoziția de la Durand-Ruel. Îi ceruse lui Strindberg să-i scrie o prefață la catalogul licitației, însă acesta i-a răspuns cât se poate de rece, refuzându-l: ”Nu pot pătrunde arta dumneavoastră și n-o pot iubi. Știu însă că această mărturisire nu vă va surprinde și nu vă va răni, căci am impresia că ura oamenilor mai degrabă vă fortifică; personalitatea dumneavoastră se complace în antipatia pe care o stârnește...”

Nu mai era nimic de zis și la sfârșitul lui aprilie 1895,  cu cei 467 de franci obținuți la licitație se hotărăște să se întoarcă în Tahiti. Bea și fumează toată noaptea dinaintea plecării  cu prietenii în atelierul din rue Vercingetorix și spre dimineață, iese pe bulevardul Montparnasse unde este acostat de o prostituată. Nefericit mod de a-și lua rămas bun de la Paris: fata avea sifilis.

Ajunge în Paradisul mult dorit, care pe zi ce trece se transformă în infern. Piciorul fracturat îi provoacă suferințe atroce, glezna era toată numai o rană. În iunie 1897 i se aduce la cunoștință moartea Alinei, copilul lui preferat, iar din vânzarea tablourilor pe care le lăsase prietenilor îi ajung bani cât să supraviețuiască cu două mese de orez fiert pe zi. Însă drama cea mare începe atunci când întreg corpul i se umple de răni din cauza sifilisului. Degas încearcă să-i obțină o comandă de la guvern dar este refuzat de același Roujon, director al Artelor-Frumoase. I se  trimite un ajutor de 200 de franci pe care artistul îi returnează cuprins de scârbă- nu vrea pomană de la statul francez. ”De vreme ce tablourile mele sunt invandabile, să rămână și de-aici încolo la fel- îi scrie el lui Monfreid- Doresc ca în Franța tăcerea să se lase în jurul meu. Tăcere, tăcere și încă o dată tăcere. Să fiu lăsat să mor în liniște, uitat...” În noiembrie 1897, hotărăște să-și pună capăt zilelor și lasă Occidentului ca un ultim mesaj o pânză de 4,550 m lungime și 1, 70 m lățime – ”o pânză de sac, plină de noduri și rugozități” pe care pictează o capodoperă. O semnează în ultima zi și-i pune titlul: ”De unde venim? Cine suntem? Încotro ne ducem?” Apoi înghite o doză mare de arsenic și se afundă în pădure să moară.

Dar arsenicul nu l-a ucis pe cel care fusese unul dintre cei mai frumoși și mai puternici bărbați ai Parisului din acea vreme. Cu sufletul împietrit, pe jumătate nebun se întoarce la vizuina sa. Nici băștinașii nu-l mai priveau cu prietenie, maorii fiind oameni simpli cărora nu prea le păsa de geniul lui,  iar albii de pe insulă îl detestă pentru halul de mizerie în care ajunsese. Se pune pe picioare cât de cât și se întoarce la Papeete unde își găsește de lucru. Din Franța încep să-i vină sume de bani din tablourile vândute și Ambroise Vollard începe să se intereseze de el. E vulpe bătrână și știe că într-o zi tablourile lui Gauguin se vor vinde cu prețuri foarte mari de aceea îi cumpără toate tablourile aflate la Monfreid.

Pleacă și din Papeete și se duce în insula Dominique unde încă mai existau antropofagi. Multe din lucrurile care -i aparținuseră le-a făcut cadou însă aproape nimeni n-a păstrat ”fleacurile” lui. Abia mai târziu, după ce-a murit s-a aflat cât era de talentat și au început să scormonească insula după obiecte care i-au aparținut. Americanii veneau cu duimul și plăteau cât li se cerea așa cum au făcut cu un geam pictat de el pe care s-au plătit treizeci de mii de franci. În insula Dominique și-a ridicat o colibă pe care a numit-o ”casa plăcerii” și și-a luat drept servitor și sfetnic un băștinaș pe nume Tioka condamnat pentru canibalism. ”Îl întreb uneori- scria Gauguin – dacă-i bună la gust carnea omenească. În momentele acelea figura lui se luminează de o nesfârșită gingășie (gingășie cu totul specifică sălbaticilor) și îmi arată conținutul formidabilelor lui fălci...Băștinașul din Marchize a fost și este încă antropofag, dar asta fără cruzime. Îi placea carnea omenească, așa cum îi place rusului icrele, iar cazacului lumânarea (se spune că după înfrângerea lui Napoleon, cazacii ajunși la Paris au apreciat ca pe o mare delicatesă gastronomică seul lumânărilor din biserici și din prăvălii). Fălcile lui au o putere năprasnică. Am fost curios într-o zi să văd ce face dacă-i dau o cutie cu sardele. Ei bine, în doi timpi și trei mișcări a deschis-o cu dinții fără să-și facă vreo rană, și-a înghițit totul.”

La început, Gauguin se simte  bine printre coloniștii și misionarii din insulă, dar fericirea nu durează prea mult din cauza firii lui recalcitrante. E conștient că bolile de care suferă l-au măcinat atât de mult încât moartea îi este pe aproape. Totodată, are luciditatea de-a recunoaște că publicul nu-i datorează nimic ca artist, însă confrații lui pictorii, sunt cei care au profitat și vor profita de curajul pe care l-a avut de-a se luala trântă  cu viața pentru un ideal, dar și pentru noile deschideri în arta picturală. Îi sunt alături pastorul Vernier, care l-a îngrijit până în ultima clipă, și slujitorul lui, Tioka.

Pe 9 mai 1903, la ora 11 dimineața, sub un cer de un albastru ireal se stinge din viață Paul Gauguin în coliba lui numită ”casa plăcerii”. L-au plâns Tioka și localnicii și i-au pregătit trupul după obiceiul maori, însă episcopul a poruncit să-i fie luat cadavrul și îngropat după ritul creștin. A trăit într-o sărăcie cruntă cu privirea îndreptată continuu către orizont, acolo unde îl chema visul lui de-o viață de-a picta și de-a  fi un nume în domeniul în care a crezut. Azi cele aproape trei sute de tablouri care au mai rămas de la el reprezintă mai mult de cinci miliarde de franci.

28.04.2021

m.s