Visul noilor pedagogii este de a transforma şcoala într-un instrument de distrugere a societăţii, prin minciună şi ignoranţă.”

(Jean-Francois Revel, Cunoaşterea inutilă)

M-am convins de adevărul acestui citat în momentul în care am pus cuiva o întrebare: „Ce-ţi spune numele de Spiru Haret?” O privire lungă pe care a început să încolţească un zâmbet dispreţuitor: „Ce-ţi veni? Hm! E fabrica aia de diplome în care se dau 10000 de examene pe zi, din care au ieşit milioane de licenţiaţi, masteranzi, doctori, majoritatea „specialiştilor” din ţara asta, în cele mai diverse domenii. Ba, se pare că are filiale şi prin alte părţi ale lumii...” „Şi altceva?” „Altceva? Parcă numele unui sindicat al profesorilor”... „Doar atât?” „Păi, şi-aşa e prea mult...” Cred că, despre oricare altă personalitate aş fi întrebat, mi s-ar fi spus câte ceva. Despre Spiru Haret, cam greu descoperi ceva până şi pe internet. Se pare că „fabrica” în cauză  a monopolizat atât numele marelui cărturar cât şi spaţiul virtual. Să zicem că ăsta ar fi un motiv pentru incursiunea în care am de gând să pornesc, iar celălalt motiv este nivelul jalnic la care a ajuns şcoala românească în momentul actual, nivel de care în primul rând se vaită exact cei care s-au străduit să-l pună la punct: profesorii. E ca şi cum strungarul s-ar văita de numărul mare de rebuturi pe motiv că el nu ştie meserie.

Şi pentru că am amintit de Spiru Haret, să vedem de fapt şi de drept cine a fost.

Spiru Haret s-a născut la 15 februarie 1851 la Iaşi într-o familie de armeni. Primele clase le-a făcut la Dorohoi şi Iaşi, apoi la Bucureşti la Sf. Sava unde a terminat liceul cu „eminentia”. Precocitatea lui ştiinţifică a fost probată de pe băncile liceului prin publicarea a două manuale: unul de algebră, altul de trigonometrie, revizuit în 1873, „Elemente de trigonometrie”. În 1869 se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, predând în acelaşi timp matematica la seminarul Nifon. Să amintim că o altă personalitate marcantă, precum Al.I.Cuza, semnase în 1860 la Iaşi şi-n 1864 la Bucureşti, actul de naştere al celor două universităţi, având ca grijă primordială formarea de specialişti de nivel occidental.

Astfel, în urma unui concurs deschis de T. Maiorescu (Ministru al Instrucţiunii Publice), S. Haret primeşte o bursă la Paris, de 3000 de lei, pentru a studia la „Facultatea de Ştiinţe” de la Sorbona, alături de C. Gogu, N. Coculescu şi Gh. Ţiţeica. Spiru Haret îşi va lua doctoratul în astronomie, în 1878, cu teza „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare”, după ce în 1875 îşi luase licenţa în matematică, iar în 1876 în fizică. Cercetările sale au fost continuate de Poincare (1854-1912) care  a apreciat descoperirea lui Spiru Haret că „orbitele descrise de planete nu mai sunt atât de stabile pe cât se credea,” drept „descoperiri uimitoare”. În 1878 Spiru Haret se întoarce în ţară, devenind cel mai tânăr profesor al Universităţii din Bucureşti, iar la vârsta de 46 de ani devine Ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.

Aşa cum Kogălniceanu fusese omul epocii sale - om politic şi istoric desăvârşit, în aceeaşi măsură Spiru Haret, om de ştiinţă pozitivistă şi ministru al instrucţiei, a fost providenţial pentru epoca în care a trăit.

Două lucruri esenţiale a înfăptuit Haret, pentru propăşirea societăţii româneşti: a dat burgheziei, aflată în fază incipientă a dezvoltării sale, liceul şi a acentuat factorul economic şi cultural în spaţiul rural prin intermediul învăţătorilor. Sociologia lui porneşte de la individ, considerat ca bază  a întregii societăţi. Are meritul de a fi înţeles că evoluţia societăţii româneşti îşi are rădăcinile în primul rând în Educaţie, haretismul devenind o realitate sufletească. Deşi imaginea lui a fost eclipsată de zgomotul şi tribulaţiile prea multor reforme şcolare (încă din guvernul Brătianu, pe când era secretar de stat în ministerul Instrucţiunii adusese un proiect de lege a învăţământului care n-a mai fost adoptată după lungi discuţii în parlament, datorită căderii guvernului în 1888), Spiru Haret rămâne mintea cea mai luminoasă şi cea mai aplecată către ideea de evoluţie în epoca sa. Depăşind  măruntele frivolităţi, levantinismul intelectual ce bântuia şi la acea vreme intelighenţia românească, având o cultură temeinică, dublată de probitatea morală a unui veritabil gospodar, Spiru Haret a pus temelia învăţământului românesc. A avut şi privilegiul unei lungi ucenicii în cadrul ministerului instrucţiunii, amatorismul nefiind nicăieri mai funest decât la acest minister. Dovada acestui fapt o vedem azi, când veleitari după veleitari au pus umărul la demolarea Educaţiei româneşti. A fost multă vreme şef al Şcoalelor, fapt care i-a înlesnit punerea în practică a reformelor. Pentru că în România niciodată reformatorii învăţământului nu şi-au văzut legile votate: nici Conta, nici Maiorescu, nici D. Sturza, nici Tache Ionescu, nici P. Poni, nici S. Mehedinţi, nici P.P. Negulescu, nici I. Petrovici. Şi ne mai mirăm că de 20 de ani în ţara asta nu se face reformă!!!

Să reţinem un lucru esenţial: ceea ce a determinat reuşita istorică a proiectelor marelui intelectual Spiru Haret, adoptarea majoritară în Adunarea Deputaţilor şi în Senat a „Legii asupra învăţământului secundar şi superior”, devenită lege la 14 aprilie 1898, a fost: CARACTERUL SĂU MORAL. A fost un mare idealist, dar nu unul subiectiv, platonic, ci unul activ, practic, care a ştiut să rămână echidistant până la capăt! A fost  un mare Patriot şi un Geniu moral al acestei naţii, cu o minte excepţională, dublată de o cultură solidă şi de o moralitate absolută! Ceea ce nu înţeleg intelectualii români, este influenţa demolatoare a personalismului subiectiv, a orgoliului exacerbat, până la patologic, uneori. Spiru Haret a fost exact opusul: deşi, pentru o vreme a schimbat mediul ştiinţific cu cel politic, a făcut-o păstrând criteriul competenţei, obiectivitatea riguros ştiinţifică.

În concepţia lui, Şcoala a devenit oglinda nevoilor sociale reale şi obiective, având rolul esenţial de a produce virtuţi şi valori pe care mediul social nu le are, corectând viciile societăţii, proiectând în timp evoluţia acesteia şi oferindu-i materia primă necesară. Expresia cea mai înaltă a unei societăţi evoluate, civilizate, Şcoala previne, dotează şi îndreaptă societatea. Toate aceste lucruri Spiru Haret le-a pus în practică cu rigurozitatea omului de ştiinţă şi cu sufletul unui mare patriot pus în slujba neamului său. În centrul actului educativ a fost pus individul, esenţială fiind formarea caracterului acestuia, a staturii sale morale.

Pozitivist prin însăşi structura sa interioară, Spiru Haret subordonează întreg demersul său reformist supremului scop moral de formare a individului pragmatic, cu viziune în perspectivă temporală, cu spirit civic dezvoltat, care să gândească în primul rând la bunăstarea întregii societăţi, nu la fericirea individuală.

Metoda pe care Spiru Haret a implementat-o în şcoala românească a ţinut în primul rând de organizarea şcolară. Timp de 30 de ani a fost pur şi simplu obsedat de punerea în practică a legilor sale, dar fără inteligenţa de a se înconjura de colaboratori de valoare, piatra de încercare a oricărei personalităţi publice, n-ar fi dus nimic la bun sfârşit. A fost inegalabil în arta de-a relaţiona cu cei din jurul său şi cu cei din subordine, în vreme ce puţini din cei care acced la o funcţie publică sunt capabili să-şi mai păstreze măcar prietenii anteriori, angrenându-se mai degrabă în cine-ştie-ce cârdăşii.

Spiru Haret a fost creatorul unui nou tip de Corespondenţă - aceea dintre ministru şi slujitorii modeşti ai şcolii, de pe tot cuprinsul ţării. Epistolele sale către învăţători aveau un singur ţel: să fie cât mai aproape de nevoile lor, ale şcolii şi ale comunităţii căreia îi aparţineau. Sunt o adevărată colecţie de sfaturi, îndemnuri, preveniri, răspunsuri, toate puse în slujba înălţării învăţământului românesc.

E caz unic în întreaga lume - nici un alt ministru nu a avut atâta deschidere sufletească şi atâta dăruire pentru îndeplinirea unui scop atât de nobil, răspunzând direct învăţătorilor şi tuturor celor care–l solicitau. A făcut acest lucru cu simplitate, fără nici un fel de tertipuri politicianiste, cu blândeţea unui duhovnic, dar cu seriozitatea cărturarului de formaţie pozitivistă.

 Spiru Haret a fost un adevărat Creştin, un mare Apostol, care a urmat cu demnitate modelul Celui care în urmă cu două mii de ani postula Iubirea ca esenţă a vieţii. Dovadă stă corespondenţa lui de la om la om, făcută cu gândul curat şi cu o moralitate absolută. Slujbaşii şcolii, dascălii truditori pe ogorul sufletului inocent al neamului ştiau că orice conflict ar fi avut, cineva acolo sus, era cu dreptatea în mână. Cel care primea o scrisoare de la însuşi ministrul, ce i se adresa personal, primea totodată un stimulent magic, o sporire a mândriei de-a aparţine clasei de educatori. Spiru Haret a dat demnitatea meritată dascălului, ca un mare pedagog ce-a fost. În vreme ce alţi politicieni îi considerau instigatori, el a început prin intermediul lor o campanie de luminare a satelor, prin aceasta semnând actul de identitate al  DEMNITĂŢII MESERIEI DE EDUCATOR. Pe simplii şi umilii urmaşi ai grămăticilor de altădată  i-a transformat în adevăraţi apostoli ai neamului românesc, epoca ministeriatului său fiind epoca de aur a învăţământului românesc. Scrisorile lui către dascăli au devenit bun de patrimoniu, demne de a fi consultate de cei care au ruinat şi continuă să ruineze Şcoala românească.

Căci da, noii pedagogi ghidaţi de tot atât  de noile pedagogii, aduse de pe cine ştie unde, au reuşit în 30 de ani ceea ce comunismul n-a făcut în cei 50 de ani de teroare. Imediat, în 90, primul lucru care a pornit tăvălugul demolărilor a fost alungarea de la catedră, în învăţământul universitar, a profesorilor mai severi, cu ajutorul studenţilor „revoluţionari”, pe motiv de colaborare cu vechiul regim. În timp, catedrele au început să fie ocupate de familii întregi, astfel încât, acum, în fiecare universitate românească cel mai important lucru lăsat cu limbă de moarte familiei de către un universitar este o catedră călduţă şi aducătoare de câştiguri mai mult decât consistente. Probabil că nicăieri în lume gena doctorală nu puieşte ca pe plaiurile mioritice. De la an la an, familiile s-au tot mărit şi-a fost nevoie de tot mai multe catedre -drept urmare chiar şi prin unele cătune au apărut universităţi, facultăţi în care se studiază nici ei nu ştiu ce. Să mai amintesc că am citit în presă despre cazuri ce frizează absurdul: profesori ce activează la 4-5 universităţi, în oraşe diferite, ba unii atât pe la Paris cât şi pe la Vălenii de Munte, de ai zice că teleportarea e de multă vreme loc comun. Pe undeva pe la Craiova, şi sunt convinsă că nu-i o excepţie, o asistentă îşi era propriul cadru didactic la o a doua facultate. Că baza e la stat, unde dacă-i cauţi îi găseşti doar cu poliţia, e altă poveste. Şi multe alte matrapazlâcuri de te minunezi cât de inventiv e românul la asemenea giumbuşlucuri.

În preuniversitar, tot în 90 s-a început cu „examenul de dosare”. Spuneţi-i unui locuitor al unui stat democratic, cu o societate normală, că un profesor este foarte bun la un mare liceu în oraş, dacă are cât mai mulţi copii, e cât se poate de bolnav (dacă nu era, orice medic îi dădea o adeverinţă contracost) şi că are mulţi ani de navetă în spate, atât de mulţi că uitase şi pentru ce se plimba zilnic cu trenul, plus alte câteva motive, care mai de care mai năstruşnice. Aşteptaţi să vedeţi dacă pricepe cum devine treaba cu asemenea „competenţe”. La noi a mers - aşa că, toţi care îndeplineau „criteriile” de mai sus, au ajuns dascăli în târg.

Şi la capitolul părinţi avem o situaţie cât se poate de inedită: familia a devenit o povară, copii sunt tot mai inteligenţi, aşa că au început să se crească singuri, ajutaţi de ce le-a fost la îndemână: televizor, calculator, stradă, gaşcă, barul, discotecă. Părinţii? Mulţi, prea mulţi, au plecat la „produs” bani să-şi ridice o casă, să-şi cumpere o limuzină, să trăiască mai bine. Şi deasupra tuturor tronează Banul, stăpânul absolut a tot ceea ce mişcă în ţara asta.

 Nimic din toate acestea nu s-ar fi petrecut, dacă n-ar fi fost ei, cei care de 20 de ani stau în fruntea bucatelor şi fură cu neruşinare şi acceptă cu nepăsare prăbuşirea întregii societăţi româneşti. Ei, care după ce s-au ciocoit furând şi minţind, au descoperit că au nevoie de un blazon de intelectual, pe care bunii noştri universitari l-au oferit cu largheţe. Se indignau public prin 90 de Savanta de renume mondial. Acum au umplut parlamentul şi guvernul şi toată birocraţia românească de licenţe şi doctorate.

Mai nou, sunt garantaţi în funcţiile politice de sforari analfabeţi gen Vanghelie, în faţa căruia profesorimea bucureşteană s-a aşezat cuminte la rând să primească un jalnic DVD. Ptiu! Te-apucă şi greaţa să vezi ditamai ministrul Educaţiei, garantat de cel cu fruntea groasă, ce se poticnea să conjuge un biet verb, iar acum e student, de n-o fi masterand, la drept! Şi ăştia să facă reformă în şcoala românească? Distanţa dintre un Spiru Haret şi o oarecare Andronescu, e de la Pământ la Soare.

Ei, dar nici cu milioanele de dl. Goe nu-mi este ruşine. Având aşa dascăli, au învăţat de mici că esenţa vieţii e duplicitatea, şmechereala, chiulul, bătaia de joc. Indiferent ce-ar face, ei ştiu că dăscălimea română supravieţuieşte în halul în care este acum, datorită lor. Dacă pe la gimnaziu se mai scapă ici-colo o notă proastă, dar atunci să vezi tărăboi cu directorul, că se distruge „prestigiul” şcolii, în facultate aproape toţi au 10 pe linie - să nu se desfiinţeze catedrele şi să le rămână copilaşii fără moştenire. Se vede treaba că între timp sensul cuvântului „prestigiu” s-a schimbat, aşa că propun să se facă modificarea şi în dicţionar.

 Care-i nivelul „produsului finit” al şcolii româneşti? Se vede! Vorba cuiva- „materialul clientului” a fost de proastă calitate aşa că...N-ai ce-i face! Le pun tuturor o întrebare: Cine-i împiedică să-şi facă meseria şi să nu evalueze „materialul” cu obiectivitate? Deja au început să se vadă rezultatele promovării incompetenţei pe post de model social. Răsturnarea valorilor s-a produs deja. Chiar dacă un al doilea Spiru Haret s-ar mai naşte, cu siguranţă ar fi împiedicat să pună în aplicare o lege care să redreseze educaţia românească: întreaga societate i-ar sta împotrivă, ar face zid comun şi s-ar opune. De ce? S-ar pierde prea multe privilegii, începând de la birocraţii din sistem, dedulciţi la şpăgi grase, până la ultima loază care pentru nimic în lume nu înţelege să-şi pericliteze sănătatea mintală cu invenţia nenorocitului de Gutenberg.

„Nu, să nu credeţi că glumesc: ignoranţa face în zilele noastre obiectul unui cult programat, ale cărui justificări - teoretice, pedagogice, politice şi sociologice - au fost explicit detaliate în texte şi directive.”

(J-Fr.Revel, Cunoaşterea inutilă)