Pete de culoare

1.Simbolistica culorilor calde

Grigore Roibu

Puterea de simbolizare a culorilor cuprinde o arie foarte largă, întrucât culorile pot fi asociate, în diferite părţi ale lumii, elementelor primordiale, dimensiunii spaţio-temporale.

Majoritatea indienilor din America de Nord asociază fiecăruia dintre cele şase sectoare cosmice o culoare sacră: apoape de sol se află albul (culoare prezentată sub forma perlelor), care indică zorile; peste alb era aşternut albastrul (culoare ce apare sub forma peruzelei); pentru a reprezenta dimineaţa peste albastru era galbenul, simbol al asfinţitului şi deasupra se afla negrul, simbol al nopţii. Amerindienii, la rândul lor, realizează următoarele asociaţii: galben = nord, albastru = vest, roşu = sud, alb = est, centrul lumii şi zenitul = multicolor iar negru = pământul.

La populaţiile maya, patru culori desemnează geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul şi inspiră sentimentele omului. Astfel, albului îi corespunde nordul, primul arbore, primul om, făgăduinţa şi speranţa, negrului îi corespunde vestul, centrul ascuns şi invizibil, noaptea, nenorocirea, roşului - estul, mierea, pofta de averi şi putere, iar galbenului – sudul, porumbul, glia care hrăneşte.
În studiile despre cromatologie culorile au fost împărţite în culori principale şi culori binare de gradul I. Roşu, albastrul şi galbenul sunt considerate culori principale sau primare deoarece ele nu pot fi obţinute din amestecul altor culori. Culorile binare de gradul I sunt obţinute din amestecul direct al culorilor principale şi astfel obţinem oranjul, violetul şi verdele. Acestora li se adaugă două non-culori albul şi negrul, care prin amestec dau gri.

Pentru că de obicei culorile calde sunt mai apropiate de sufletul omului, în cele ce urmează voi prezenta simbolistica acestora. Acestea sunt asociete cu efectul de expansiune, cu cel de pasiune sau, în comparaţie cu cele reci care au un efect de contracţie şi sugerează depărtarea, culorile calde sugerează lumina, efectul de apropiere şi sunt preferate psihologic pentru a face parte din mediul în care locuim.

Roşu

Este culoarea cel mai des amintită de persoanele supuse unui experiment în timpul căruia li se cerea să aprecieze culoarea preferată. Sub forma oxidului de fier, această culoare a însoţit în drumul său omenirea încă din epocile preistorice şi a fost întotdeauna folosită în arta rupestră a epocii fierului. Omul de Neandertal presăra pe trupul celor îngropaţi acest colorant pentru a le reda „culoarea caldă” a sângelui şi a vieţii. În general , roşul este considerat agresiv, vital şi dătător de putere, înrudit cu focul şi simbolizează atât iubirea cât şi lupta pe viaţă şi pe moarte. Asupra tempermentelor introvertit-melancolice are o acţiune iritantă şi de respingere.

În Egiptul antic, numai în „coroana roşie” a deltei  avea o semnificaţie pozitivă, însă în rest, roşul era asociat cu şarpele-duşman Suteh. În papirusuri aceste nume apar scrise cu cerneală roşie; animalele colorate în roşu (de pildă câinii) erau detestate, întrucât această culoare era asociată întotdeauna cu actul de violenţă. În arta precolumbiană roşul era rareori utilizat, de pildă pentru a reprezenta sângele, soarele şi focul, iar sub formă întreruptă, pentru a reprezenta pielea. Roşul era şi culoarea împărăţiei zeilor fericirii. Combinaţia roşu-verde, considerată în Europa dură şi agresivă, în China simbolizează longevitatea, de pildă în cazul ciorapilor verzi şi fustelor roşii din veşmântul tinerelor fete sau în cazul lămpilor roşii şi a vinului verde de la hanuri. „Faţă roşie” erau numiţi bărbaţii epuizaţi de dragostea conjugală, a căror moarte timpurie se spune că era iminentă.

În arta tradiţională creştină, roşul era culoarea sângelui jertfei lui Hristos şi al martirilor, a iubirii arzătoare (de pildă în veşmântul lui Ioan, ucenicul favorit a lui Iisus) şi a flăcărilor de Rusalii ale Sfântului Duh. „Roşul cardinal” ar trebui să semnifice că purtătorii acestei culori erau pregătiţi pentru moartea prin jertfă pentru biserică. Însă şi femeile desfrânate erau înveşmântate în roşu, iar idolii popoarelor păgâne erau deseori vopsiţi şi fardaţi în roşu. În Apocalipsa Sfântului Ioan „desfrânata cea mare,” Babilonul, era „înveşmântată cu purpură şi stacojiu” şi era prezentată călăre pe un monstru cu şapte capete, o „fiară de culoare stacojie plină de nume de hulă”. Pornind de aici, roşul a devenit culoarea infernului şi a diavolului, precum şi a animalelor presupus subordonate acestui tărâm, cum ar fi vulpea şi veveriţa. Culoarea are o semnificaţie pozitivă ca expresie a iubirii biruitoare şi în scenele creaţiei şi ale învierii lui Hristos. La veşmintele de liturghie, roşul iese în evidenţă la sărbătoarea mucenicilor, a Sfântului Duh şi a Păresimilor. În simbolistica populară, roşul este culoarea iubirii (asociată de pildă, florilor şi îndeosebi trandafirilor), dar şi a vieţii (astăzi roşu, „mâine mort”) şi a furiei („a vedea roşu înaintea ochilor”). Lumina roşie a felinarelor localurilor de noapte simbolizează petrecerile intime şi prostituţia, iar ca semn de circulaţie are semnificaţia strictă de oprire şi pericol pentru viaţă. La luptele cu tauri, culoarea roşie are menirea de a irita animalele sortite morţii şi de a le face agresive, chiar dacă nu există certitudinea că animalul are capacitatea de a vedea la fel ca omul (el este mai curând iritat de mişcarea „muletei” decât de culoarea roşie).

 

Galben

În simbolistica antică chineză este culoarea loess-ului (pământ) şi de aceea era simbolul „Centrului”. Deseori culoarea aurului era numită „galben” iar zeii erau înfăţişaţi având pielea de culoare galbenă. Goethe, în teoria sa despre culori, numea galbenul „o culoare veselă, vie şi cu efect liniştitor; însă ea aluneca lesne într-o culoare neplăcută, prin cele mai uşoare combinaţii ea depreciindu-se, devenind urâtă şi bătând în gri”. În general este tolerată numai o nuanţă uşoară de roşu, pentru a-l „încălzi”. Galbenul strident este asociat, în simbolistica populară a culorilor, cu invidia şi gelozia („galben de invidie”); această interpretare se datorează corelării cu „fierea galbenă”, care este atribuită, potrivit teoriei antice răspândite până în epoca modernă, temperamentului coleric. Deseori galbenul este interpretat ca fiind culoarea Soarelui.

Galbenul auriu cu o uşoară nuanţă roşcată este cel mai adesea atributul dragostei de cunoaştere; galbenul pal este caracteristic agresivităţii pline de viclenie, astfel fiind înfăţişate veşmintele lui Iuda. În plus, în Evul Mediu evreii purtau veşminte galbene. În concepţia cosmogonică a triburilor maya, galbenul era asociat sudului. În simbolistica alchimică a culorilor, galbenul (citrinitas) indică o treaptă a transformării materiei în „piatra filosofală” care trece de la negru, la culoarea roşie.

Oranj

Este considerată cea mai caldă culoare datorită faptului că este obţinută din combinaţia a două culori principale calde: roşu şi galben. Oranjul combină energia roşului cu bucuria şi lumina galbenului, rezultând o culoare optimistă şi luminoasă pe care o asociem cu soarele, vara, bucuria şi exuberanţa tropicală. Oranjul semnifică entuziasm, fascinaţie, fericire, creativitate, hotărâre, atracţie, succes şi încurajare. Ochiul uman percepe această culoare ca fiind fierbinte (este cea mai apropiată de culoarea focului). Oranjul creează o senzaţie puternică de căldură în orice combinaţie ar fi folosit. Oranjul este mult mai puţin agresiv decât roşul. Este foarte bine tolerat şi chiar agreat de persoanele tinere. Fiind o culoare citrică este asociat de asemenea cu hrana sănătoasă. Efectele asupra organismului uman sunt: creşte afluxul de oxigen către creier, produce un efect de revigorare şi stimulează activitatea mentală.

2. Simbolistica culorilor reci

Cifra şapte, a culorilor curcubeului sau spectrului solar, face parte din conceptul cu încărcătură simbolică atribuit acestui număr încă din Antichitate. Cele şapte culori ale curcubeului (din care ochiul poate percepe peste 700 de nuanţe) au drept corespondent cele şapte note muzicale, cele şapte zile ale săptămânii, şapte planete sau minuni ale Lumii Antice.

Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit în zeităţile din multe cosmogonii. Mulţi dintre indienii din America de Nord asociază fiecăruia dintre sectoarele cosmice o culoare sacră.
După cum spuneam în articolul precedent, culorile reci sunt mai puţin rezonante cu spiritul cald al fiinţei umane. Din acest motiv unele dintre ele au fost respinse. Chiar şi în Impresionism lumina era reprezentată prin intermediul culorilor calde iar, umbra cu ajuitorul celor reci. Dintre culorile principale (primare), singura culoare despre care nu am vorbit este albastru.

Albastru

Este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roşu, culoarea albastră dă impresia de rece şi îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Aplicată pe un obiect, albastrul despovărează formele, le deface şi le deschide. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează şi transformă realul în imaginar.

Albastru este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon. Amuletele de culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele”. În mitologia vedică Vişnu reîncarnat în Krişna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este şi el reprezentat în veşminte albastre. China antică avea faţă de albastru o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii şi strigoii sau zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. În multe tradiţii florile, ochii, panglicile şi dungile de culoare albastră erau considerate urâte şi aducătoare de nenorociri. În comparaţie cu roşu, culoarea purpurei imperiale romane, pentru albastru, aceştia nici nu aveau un cuvânt propriu pentru a-l desemna. Albastrul a fost numit în limbile neolatine prin cuvinte împrumutate din germană – blau sau arabă – lazurd = azur. În Evul Mediu, aceasta culoare a avut aceeaşi soartă, dar treptat a început să se afirme ca importantă din punct de vedere simbolic. Straiele Sfintei Fecioare au fost reprezentate în albastru, culoarea devenind una a Divinitaţii, prin asociere cu Cerul. Multe case regale au folosit culoarea în cadrul emblemelor şi blazoanelor.

Alături de albul făcut dintr-un amestec de brânză la mănăstirea Humorului, albastrul de pe biserica de la Voroneţ a rămas celebru. Albastru de Voroneţ, cum i se spune, a dat serios de furcă specialiştilor. Denumirea lui este albastru azurit, iar culoarea nu se întâlneşte doar la Voroneţ, ci şi la alte mânăstiri din Moldova ridicate în aceeaşi perioadă. La Mânăstirea Humorului s-a folosit aceeaşi substanţă. Mulţi turişti sunt convinşi, însă, că la Voroneţ este vorba de ceva „special”, pentru că nuanţa de albastru este mai deschisă şi mai vie decât cea aplicată pe alte biserici din Moldova. Este posibil să fie doar o părere, având în vedere că la Voroneţ predomină albastrul, iar la Humor roşul. Oricum ar fi, compoziţia culorii a rămas un mister până în momentul când s-au făcut teste minuţioase de laborator. Acum se ştie că la baza albastrului a stat azuritul. Piatra se fărâmiţa până ajungea praf şi devenea vopsea, prin amestec cu o substanţă organică ce nu a fost încă identificată. Cert este că privitorul, pus în faţa frescei de la Voroneţ, este transpus prin intermediul culorii albastre în Universul celest al spiritualităţii divine, realul evaporîndu-se în imaginar pentru a sugera infinitul.
În timpul Renaşterii albastrul de cobalt era una dintre cele mai scumpe culori. Cobaltul este un element chimic metalic, cu numărul atomic 27 şi simbolul Co. Acest metal a fost izolat pentru prima oară în anul 1730 de către chimistul suedez George Brandt fiind pus în relație cu cuvântul german Kobold, care înseamnă spirit rău.

Abea în perioada Romantismului european albastrul va sugera ideia de libertate şi spiritualitate, fiind repus în drepturile sale de culoare principală. Eugène Delacroix (1798 –1863) la vârsta de 32 de ani, care simpatiza cu mişcarea populară a Revoluţiei franceze, unește vigoarea şi idealul romantic într-un tablou care este compus din forme dinamice ce sugerau momentele tensionate ale acelei perioade istorice.
Libertatea ghidând poporul este singurul tablou cu un conținut politic din creaţia lui Delacroix. Pentru prima dată, pictorul caută simboluri ale culorilor: roşul, albul şi albastrul fiind considerate simboluri ale patriotismului (albul reprezentând puritatea şi libertatea). Mai târziu, în simbolistica politică, albastrul a fost asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). În simbolistica populară central-europeană albastru este considerat ca fiind o culoare a loialității, dar şi a lucrurilor misterioase (basmul Lumina albastră), a mistificării şi a incertitudinii.

 

Violet

Culoarea violetelor, obţinută prin combinarea albastrului, cea mai rece culoare, cu roşul, ea simbolizează tradiţional spiritualitatea asociată cu sângele jertfei. În limbajul liturgic uzual, violetul este asociat cu penitenţa, cu pocăinţa şi cu reculegerea. Cele două culori de bază din care este alcătuită , simbolizează uniunea dintre înţelepciune şi iubire. Mântuitorului poartă o mantie violetă, Biserica considerând această culoare ca fiind un simbol al reculegerii şi al tainei din postul Crăciunului. Se înţelege atfel, de ce în spatele acestei culori se ascunde nevăzutul mister al reîncarnării şi transformării.

Mai târziu această culoare va deveni simbolul Alchimiei.

Violetul este o culoare liniştitoare care îndulceşte ardoarea roşului. În extremul Orient această culoare are semnificaţii religioase. Mulţi preoţi tibetani poartă veşminte violet, ea fiind considerată o culoare a doliului, precum negrul în creştinism. Trcerea de la roşu la violet înseamnă trecerea de la activ la pasiv, de la Yang la Yin. În cadrul Tantrismului relaţia sexuală dintre un bărbat şi o femeie are loc într-o încăpere violet, lumina violet stimulând glandele sexuale ale femeii, iar roşu pe cele ale bărbatului.
Violetul este asociat cu regalitatea simbolizând puterea, nobilieţea, luxul şi ambiţia, transmiţând bunăstare şi extravaganţă. Purpura este o culoare rară în natură, de aceea unii oameni o consideră a fi artificială.

Pentru că violetul este creat prin amestecul unui culori calde şi al uneia reci, ambele puternice, această culoare are ambele proprietăţi.
O camera violet poate accelera creativitatea unui copil sau a unui artist. Prea mult violet, la fel ca şi albastrul, poate duce la depresie. Amurg violet este o poezie a lui George Bacovia, publicată la Iaşi, pe 23 februarie 1904 în revista Arta (anul I, nr. 16, p. 5) şi reluată în volumul Plumb, în anul 1916. Temele și motivele simboliste din această poezie se identifică uşor: orașul părăsit, cu plopi singuratici, simboluri ale solitudinii ce sporesc sentimentul de însingurare. Culoarea violet are în această poezie valoare simbolică prin efectul straniu al generalizării ei. În două versuri: „Orașul tot e violet.// Amurg de toamnă violet…”, poetul creează o imagine suprareală, onirică, învăluită de un fundal monocromatic ce simbolizează un moment final, apocaliptic, cu sens amplificat de al doilea vers: „Amurg de toamnă violet”, reluat cu insistență în toată poezia.

Există şi interpretări cultural- simbolice ale violetului care presupun violență, fast şi artificialitate. Fiind considerată o culoare care înghite lumina, violetul este învăluit într-o aură care presupune secretul.

 

 

Verde

Sub aspect simbolic verdele, ca majoritatea culorilor, are două valențe, cuprinse între „verde ca mușchiul”, cu valoare pozitivă şi „verde ca veninul”.În simbolistica populară verdele înseamnă speranță, fiind o culoare a naturii.

Situat între albastru şi galben, verdele rezultă din amestecul celor două culori. Verdele intră într-un joc simbolic cu roşul, fiind culori complementare dar: „trandafirul înfloreşte prin intermediul frunţelor verzi”.
În China, „acolo unde verdele răsare”, culoarea este simbolul naturii care se dezvoltă. Când, diavolul apare ca „Cel verde”, atunci el a rămas în veşmintele unui zeu antic al vegetației. În schimb, există şi un aspect negativ. Apariția excesivă a verdelui în vise semnifică o revărsare a forțelor negative ale naturii (Aeppli). Simbolistica creștină percepe această culoare ca fiind „la distanță egală de albastrul cerului și de roșul iadului…”.
Crucea lui Iisus Hristos, ca simbol al speranței de mântuire, a fost adesea reprezentată ca fiind de culoare verde. Sfântul Graal era verde ca smaraldul, iar tronul Judecăţii de Apoi era reprezentat din jasp verde (Apocalipsa Sf. Ioan, 4:3).
Culoarea verde a avut parte de o apreciere deosebită în cărțile Sfintei Hildegard von Bingen (1098-1179) care a scris despre „viriditas” (crudități şi forța germinativă). Smaraldul, datorită culorii sale, era apreciat astfel: „el apare în zori de zi, la răsăritul soarelui. Verdele pământului şi al ierbii este cel mai proaspăt, căci aerul este răcoros, iar soarele este deja cald şi plantele absorb cu lăcomie verdele, aşa cum mielul suge laptele”. Fiind zămislit din soare, smaraldul este considerat un leac puternic împotriva tuturor durerilor şi bolilor omului.

În limbaj popular, verdele însemnă necopt. Ca simbol cromatic politic verdele desemnează curentele alternative în doctrina cărora viața trăită natural şi renunţarea la supratehnologizare joacă un rol central. În islam verdele este culoarea profeților.
În simbolistica chineză a culorilor verdele şi albul formează o pereche antagonică, în sensul unui sistem dual care corespunde antitezei polare roşu şi alb din simbolistica alchimică apuseană. Dragonul verde din alchimia chineză simbolizează principiul primordial Yin, mercurul şi apa, în timp ce tigrul alb simbolizează principiul Yang, plumbul şi focul. Reprezentarea complementarităţii sexelor se face cu aşutorul verdelui care este o culoare feminină, reflexivă (echilibrul dintre om şi natură) şi roşul masculin şi impulsiv
Verdele este totodată culoarea apei aşa cum roşul este culoarea focului, fiind o culoare a speranţei, puterii şi longevităţii.
Viaţa în urcare începe de la roşu şi se deschide în verde.

 

sursa : http://artavizuala21.wordpress.com/about/pete-de-culoare-simbolistica-cu...