E vremea gladiolelor.

Trec pe la câteva tarabe de pe stradă, dar nici urmă de gladiole: doar trandafiri, crini imperiali, jerbera și crizanteme verzi, albastre... Mi-am amintit că se deschisese  de curând  o florărie la parterul unui bloc din apropiere. Când ajung, în fața ușii, o tânără stătea cu brațele încrucișate și număra pașii trecătorilor, mestecând tacticos. Îmi zic în gând: "uite, domnule, are apucături de comerciant serios, își așteaptă clienții în fața prăvăliei." Gest de mare curtoazie! Prind curaj și-o întreb dacă-i deschis. Mă învățasem minte, când, cu altă ocazie am găsit vânzătoarea în ușă și crezând același, lucru am dat să intru. Am rămas paralizată când m-a prins de mână și mi-a poruncit străpungându-mă cu priviri de pasăre răpitoare: "Ho! unde dai buzna, c-am spălat pe jos!" I-am arătat cu timiditate orarul. "Da, e deschis, dar n-ai voie până nu se usucă". Mi-a prins bine lecția, nu mai cred tot ce văd.  

Revin la florăreasa mea. Cald afară, cumplit de cald, dar, în florărie, am simțit că-mi stă inima pe loc de frig. Mă uit în stânga, în dreapta...cactuși cât încape! Într-un colț, pleoștite, câteva frezii albe. Fetica m-a privit de sus, continuând să mestece din gură. Mai lipsea să facă balonașe ori să-ntindă de cauciucul alb pe care-l rumega cu atâta sârg.

Văzând că fac stânga-mprejur, mă întreabă, cu o undă de dispreț în glas, ce caut. După ton, mi-am dat seama că am dezamăgit-o: nu eram o clientă de soi, cu gusturi rafinate pe măsura prețiozității produselor din magazin.

N-am nimic cu cactușii, dar ce dumnezeu să fac în toiul verii cu un ghemotoc  plin de țepi?    La cât de mult m-a iubit, nici soacră-mii n-am îndrăznit să-i duc de ziua ei așa o floare rară. Crezând că ar mai avea și altceva prin depozit îi spun clănțănind din dinți: "caut gladiole". "Gladiole?" m-a întrebat de parcă-i cerusem măselariță. "La țiganii din colț! Aici e florărie serioasă!" Am rămas fără replică. Și a continuat cu vehemență: "Ei mai vând porcării că le fură de prin grădini! Noi avem numai marfă din import!" Ca să vezi! Și eu care credeam că toate dealurile din jurul Ieșilor sunt împânzite cu cactuși... Am ieșit repejor că simțeam brumă în jurul gurii. În bună tradiție românească, murise biata capră în coșar cu coada zvâc, pe sus, să nu se creadă că-i doar o oaie zăpăcită.

Mare pacoste pe capul meu cu gladiolele!

 Mi-am amintit de-o altă întâmplare. Eram studentă. Pe vremea răposatului, gladiolele erau considerate flori de lux. Cu mare greutate le găseai, dar explicația era cu totul alta: prin piețe și prin magazine se făcuse stăpân vântul atât de regretat, azi, de mult prea mulți români. Nu-i bai!  În curând li se va împlini și "pohta ce-au pohtit".

Tot cam la vremea asta, fac eu rost de un buchet de gladiole să-l ofer secretarei de la Litere spre a-i îmbuna inima să-mi pună o ștampilă pe un act. Intru triumfătoare în secretariat și dau cu ochii de un fund imens care se tot fâțâia la nivelul tejghelei, în spatele căreia, doamna cu pricina avea biroul. A tot moșmondit și-a tot bombănit foșnind hârtii în clinchet de sticle pe care le orânduia, se pare, în rafturile de jos. Am așezat și eu florile pe tejghea, așteptând cu răbdare să termine femeia cu oftatul și cu bombănitul. Bag seamă, nu era deloc mulțumită de lucrușoarele pe care le inventaria pe-aproape de sfârșitul zilei de muncă. Fiind novice și cam naivă de felul meu, habar n-aveam cu ce se lupta măria-sa, mai zbir decât toți profesorii la un loc, lucru pe care l-am aflat în timpul anilor de ucenicie. Văd că smulge de pe dedesubt un plic de format A4 care se rupe și o ploaie de orez i se împrăștie pe birou. Eu priveam hipnotizată neînțelegând ce se întîmplă. Roșie ca racul fiert, plină de transpirație, fixează ochii bulbucați  pe florile mele. Odată faci harști! cu mânuța ei plină de inele de aur și zboară florile cât colo. "Și tu, ce stai ca o momâie și te uiți la mine? Ce mi-ai adus cioclejele astea? Ce să fac cu ele? Să le bag în fund? De astea am eu nevoie?" Și începe să-mi fluture pe sub nas plicul rupt din care curgeau în continuare boabe mărunțele de orez. "Uite, vezi, de asta am nevoie! Vezi? Uite, nenorocita care le-a adus nu s-a îndurat să aducă toată punga. Și plicul ăsta s-a rupt și s-a risipit dracului tot orezul." În cazuri limită, mintea mi-o ia razna. Mă uitam la sărmanele flori făcute varză cu lovitura scurtă de karate, mă uitam la tot orezul împrăștiat în jur, mă uitam la gospodina din fața mea care spumega de furie. Nu părea să se hrănească doar cu orez. N-am prea văzut asiatici obezi.  Mă întrebam dacă n-am greșit ușa. Totuși, văzusem scris mare, să vadă și năucii ca mine: SECRETARIAT.  Orez? Păi de unde să știu, madam? Deh! Flori mai erau prin grădini, dar orez...cine mai cultiva pe seceta aceea? În mintea mea șubredă nu încăpea gândul cum aș  fi putut  să jignesc "o doamnă" făcându-i cadou un kil de orez! Parcă eram într-un film suprarealist. M-a trezit din visare un alt urlet: "Ce vrei?" și fără să aștepte răspuns mi-a arătat ușa: "N-am timp de prostiile tale! Vino altădată și să nu te mai prind că-mi aduci tot ciocleje!" Am plecat cu lacrimile în gât  simțindu-mă ca ultimul om de pe pământ. Nici n-am mai dat multă vreme prin cocina cu pricina. Îmi rugam colegele să mă ajute, motivând că-s bolnavă și nu mă pot duce personal, ori pândeam când era pauză și nu era singură. În toți acei ani și după, m-au urmărit ochii bulbucați și flămânzi ai "doamnei secretare". Mai târziu, am aflat ce-i astâmpăra foamea din priviri: numai bunătăți "de la țară" sau din import. Avea gusturi foarte rafinate dumneaiei. De astă dată, scroafa era moartă în coșar, dar, iarăși, nu-i bai. A puit înmiit înainte de deces.

Gladiole...