”Cred că celor care preaslăvesc frumusețea trupească pe care o vedem limpede la femeile din ziua de astăzi le este foarte greu să-și imagineze frumusețea fantomatică a femeilor de atunci. Și mai sunt aceia care susțin că, dacă frumusețea trebuie să-și ascundă slăbiciunile în întuneric, înseamnă că nu este cu adevărat frumusețe. Dar, așa cum am spus și înainte, noi, orientalii, creăm umbre în locuri nebănuite și dăm naștere frumuseții lor. ”Adună uscăturile și se vor face colibă, împrăștie-le și se vor face câmp la loc”, spune un cântec vechi. La fel este și cu felul nostru  de-a gândi: frumusețea nu se află în obiectul însuși, ci în profunzimea umbrelor dintre obiecte, în jocul dintre întuneric și lumină. O piatră prețioasă strălucitoare își împrăștie lumina și culoarea în întuneric și își pierde farmecul în lumina zilei. Dacă ne îndepărtăm de umbre nu mai există frumusețe. Înaintașii noștri au făcut  din femeie un obiect inseparabil de întuneric, la fel ca obiectele lăcuite decorate cu aur sau ca sideful. Au ascuns cât au putut din ea în umbră, acoperindu-i brațele și picioarele cu mâneci lungi și cu poalele chimonoului, astfel încât doar o singură parte să iasă în evidență, capul. Într-adevăr, acest corp fără forme ar putea părea urât  în comparație cu cel al femeilor occidentale. Dar gândurile noastre nu se îndreaptă spre ce nu putem vedea. Ceea ce nu se poate vedea nu există. Cel care stăruiește în a-i căuta urâțenia , la fel ca acela care luminează firida cu lumină artificială cât a o sută de lumânări va alunga orice umbră de frumusețe care există acolo.”

(Jun`Ichiro Tanizaki, Elogiu umbrei)