Amintiri din Ţara Manelelor (5)

Amintiri din Ţara Manelelor (5)

Amintiri din Ţara Manelelor

Cine nu a auzit de Woodstock?… Fenomenul rock ce a zguduit America şi o lume întreagă, popularizând boema americană de factură hipiotă, are mai nou un echivalent românesc – Stufstock. Pentru cei plecati de mai multă vreme, trebuie să explic ce este Stufstock şi ce vrea el. Prefixul “Stuf” din titulatură trebuie să vă sune familiar, căci stuful este parte din peisajul festivalului ce are loc la Vama Veche în fiecare an, de regulă la începutul lui Septembrie, exact atunci când sezonul estival este pe sfârşite şi preţurile sunt ceva mai suportabile pentru publicul amator de rock. Acest eveniment a fost iniţiat de Academia Caţavencu în parteneriat cu alte organizaţii, ca protest muzical împotriva tranformării litoralului rustic, încă sălbatic, în bulevard turistic pentru comercianţii fără scrupule care se şi pregateau să trântească mândreţe de hoteluri în cele două sate, 2 Mai şi Vama Veche, aflate pe punctul de a deveni staţiuni în toată regula.

2 Mai este un alt popas nostalgic pe traseul amintirilor din copilarie, viaţa lipsită de griji a vacanţelor petrecute pe plaja bolovănoasă ferită privirilor perverse, ori dimpotrivă, punctul de atracţie pentru tot felul de perverşi, locul preferat al amatorilor de nudism. Aveam nişte cunoştinţe cu gospodăria la o azvârlitură de băţ de plajă şi atmosfera rustică era accentuată de casa părăginită cu curtea mare, împrejmuită de un gard din lemn ce stătea într-o rână. Seara făceam focul şi coceam porumb până ce crusta aurie se întuneca de atâta căldură, mirosul dulce stârnind foamea de care uitasem în timpul zilei, întinşi lenevoşi pe plaja îngustă şi plină de trupuri goale. Atmosfera boemă cu o vagă tuşă de snobism )căci lumea bună nu servea staţiunile populare fumate de mii de sindicalişti, orăşeni de mahala şi activişti de partid) a fost totdeauna trademark-ul celor două sate transformate după revoluţie în staţiuni “underground”. Vacanţele la 2 Mai şi în Vamă ne-au dat şi o “vorbă” ramasă în familie ca moştenire lingvistică – de data asta pe linie paternă )viciind astfel împământenită limba maternă). Plimbându-se într-o zi pe plaja plină de nudişti, tatăl meu şi prietenul cu casa, amândoi grizonaţi, burtoşi şi acoperiţi pudic în nişte slipi de supraelastic până la genunchi, s-au întâlnit cu o cunoştinţă care le-a introdus un domn mai nonconformist, ce stătea răscrăcărat la soare expunând cele mai mari testicule vazute vreodată: “Dansul este domnul compozitor X-ulescu”. De atunci tata mereu când trebuie să descrie pe cineva cu potenţial viril, punctează şugubăţ: “Ăsta are coaie de compozitor, dom’le!”

Aşa că ne-am pornit într-o sâmbătă seara spre Vama Veche, pe o vreme acceptabilă pentru septembrie, ce începuse ploios, dar un apus spectaculos printre norii răzleţiţi alimenta optimist speranţa unui weekend cu soare. Când am ajuns în Vamă, poliţia rutieră dirija şirul de maşini pe un singur fir pentru siguranţa pietonilor, marea lor majoritate tineri – gălăgioşi, indisciplinaţi, veseli, euforici, care puseseră stăpânire pe şosea într-o mişcare browniană. Am găsit cu greu un loc de parcare pe marginea unui şanţ ierbos, chiar la capătul celălalt al comunei, aproape de graniţa cu bulgarii. Fiul meu, cu creastă pe mijlocul cheliei, geacă de biker, lanţuri şi cătuşe, zgardă cu gheare de fier la gât şi o butelcuţă de inox într-o borsetă de piele, pe care o ţinea cu mândrie la brâu şi în care îşi turnase prevăzător o porţie consistentă de palincă, s-a grăbit să se piardă în mulţimea pestriţă unde în sfârşit nu mai părea chiar aşa de extraterestru ca în restul călătoriilor noastre prin ţară. Din celălalt capăt al Vamei se auzeau acorduri turbate de chitară electrică şi un zumzăit general plutea deasupra caselor înşirate cuminţi de-alungul şoselei.

Ne-am îndreptat spre un bar însolit aflat chiar pe plajă, acoperit cu o plasă de camuflaj şi snopi de stuf, sub care atârnau câteva becuri murdare ce luminau palid mesele din butuci şi barmanii ocupaţi să combine cocktailuri exotice. Un neamţ beat chior s-a apropiat de noi să ceară un foc şi a făcut o plecăciune care a sfârşit în nisip, căci nu-şi mai putuse păstra echilibrul precar. S-a ridicat într-un târziu scuturându-se stângaci şi printre declaraţii belicoase în germană, urla sporadic

- Rammstein, Ich bin Rammstein!… căci tot românul sub 20 de ani nutreşte o pasiune fierbinte pentru oarecum faimoasa formaţie germană. Ne-am luat câte o bere servită prompt de barmanul aflat în spatele tejghelei de lemn negeluit, pe care tronau diverse vechituri, sticle antice de sifon acoperite cu plasă, damigene, un telefon cu manivelă de pe vremea lui Pazvante Chioru’ şi alte antichităţi care “făceau frumos” în peisajul vamaiot. Marea spumuia abea zărit la doi paşi de noi şi valurile făceau fleoşca-fleoşca într-un ritm deloc romantic pentru mulţimea de adolescenti ce fierbea în hormoni proprii pe plaja largă. O barcă ce aducea vag a lotcă stătea răsturantă între două tomberoane ce căscau capacele scoţând limbile de gunoi la trecători şi bătându-şi joc de puţina civilizaţie rămasă în acest colţ de lume. Vama Veche părea aproape neschimbată…

Între timp, fiul meu aflat pe uliţa ce ducea spre locul concertului în aer liber ce se ţinea pe o scenă imensă, construită în porumbul de la marginea satului, s-a trezit încojurat de o gaşcă de rockeri ce l-au etichetat rapid în categoria duşmanilor de moarte “punk”, dată fiind creasta semeaţă şi săltată freudian cu ajutorul tonelor de gel, fixativ şi alte lipiciuri cosmetice. Neavând timp să le explice că stilul lui unic este o mixtură de “rock-punk-industrial”, creaţie proprie şi originală ca să nu se amestece cu nimeni, a început sa le vorbească în engleza lui superbă pe care, spre deosebire de noi – părinţi imigraţi la vârste târzii – o stăpâneşte cu măiestrie. Mişcare deşteaptă, căci ştim bine cât ne place nouă să îi pupăm în fund pe străini; orice adolescent cât de rebel şi cu chef de război, tot român se cheamă că este, şi nu se dezminte la acest capitol, dovadă că imediat au schimbat placa începând să îl perie pe dragul meu copchil:

- Where are you from? Do you like Romania? What is your name? Au început să curgă întrebările, iar fi’miu le răspundea cu emfază, mai trăgând câte o duşcă de palincă, lichid preţios cumpărat undeva prin Maramureş din curte de om, cu 500 de mii litrul.

- Palinka! Exclamă el cu accent prefăcut şi începe să le toarne baliverne englezeşti până a ajuns într-un loc destul de sigur pentru a le da papucii. Se opreşte apoi la standurile înşirate pe uliţa comercială ce leagă plaja de şoseaua principală să îşi cheltuiască banii româneşti amestecaţi noi cu vechi, cu zerorui şi fără zerouri, foşnitori si nefoşnitori, pe care îi deosebeşte numai după culoare. Îşi ia nişte nimicuri, insigne lucitoare cu poza lui Ceauşescu, o medalie cu secera şi ciocanul, o pereche de coarne roşii ce luminează intermitent şi o zgardă cu scheleţi. Satul e mic totuşi şi ne ciocnim de el ocazional, după care fiecare îşi vede de drum netulburat, înotând în marea de oameni.

Am mâncat porumb copt, brânzoaice şi vată de zahăr, trecând râzând printre grupuri de tineri beţi, drogaţi ori doar tineri pur şi simplu, fericiţi în mod natural sau prizonierii unei fericiri induse chimic, totul pe fond de rock-and-roll.  Ca orice generaţie întârziată care a ratat Woodstockul şi eliberarea sexuală, ne luăm revanşa lăsându-i pe copiii noştri să fie cât de nebuni vor, să comită propriile lor greşeli şi  mai târziu să ne urască pentru asta.

Câteva babe stau în poartă cu şorţul la gură, bârfind lumea care trece, scuipând sporadic coji de seminţe în praful drumului. Mixtura ciudată de CAP şi rock turbat îşi pune pecetea pe Stufstock de care oboseşti mai repede când eşti sărit de 40 de ani. Constat că nu sunt singura căci “englezoiul” meu ni se alatură roşu la faţă de alergatură, decibeli şi palincă, cerând acasă cu vocea răgusită de racoarea serii. Oprim în 2 Mai să mâncăm un chefal prăjit la o terasă pustie - tot pe motiv de Stufstock. Un singur tip, o cunoştinţă de peste vară a soră-mii, fumează melancolic la o masă, înfăşurat într-un prosop şi cu o pălărie ponosită trasă pe ochi. Ne spune că e legionar, că lumea modernă îl oboseşte teribil şi că nu ar pleca din ţara niciodată. Ne povesteşte cum îşi petrece viaţa eliberat de orice stres ori constrângeri, vara la cort, fară chiloţi şi beat în fiecare seară după o porţie bună de chefal, iarna într-un sat de munte la o gazdă unde pustniceşte într-o abstinenţă totală aşteptând inspiraţia, muza trădătoare a oricărui scriitor ratat. Nici nu mai ştiu care este boem original şi care pozează într-unul, aşa că nu mă las impresionată de conversaţia blazată din vârful limbii, cu care ne onorează “legionarul”. Am întâlnit prea mulţi oameni care îşi imaginează că ar fi cumva şi se comportă în consecinţă, când de fapt nu sunt mare lucru sau chiar mai puţin decât nimic. “Legionarul” dă din gură fără să spună ceva, trăgând cu sete din ţigară şi sorbind la un pahar cu vodcă în care îşi moaie buzele, ţuguindu-le caraghios. Marea se aude clipocind la doi paşi. Miroase a alge putrede, a scoici strivite între bolovanii lucioşi ce stau gramadă înfipţi în malul răpos şi abea o ghicim prin întunericul greu fără lună sau stele, ascunse în norii ce anunţă o nouă ploaie. Soră-mea moţăie sprijinită în coate pe tăblia mesei, fi’miu behăie întristat că şi-a pierdut coarnele de drac în forfota din Vamă, iar eu sunt prea obosită ca să îmi mai pese. Cred că e timpul să plecăm spre Constanţa. E deja Toamnă…   

Angela Daniela ŢAPU