Carlo Vecce, profesor la Universitatea L’Orientale din Napoli, cercetător al biografiei lui Leonardo da Vinci, descoperă în  arhivele toscane din Quattrocento un document uluitor despre adevărata identitate a misterioasei mame a marelui pictor.Este vorba despre actul de eliberare din sclavie al Caterinei. Inspirat de descoperirea făcută, cercetătorul  decide să povestească într-un roman povestea vieții Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci. Astfel, conform documentului descoperit, Caterina nu era italiancă ci  o prințesă din poporul liber al cerchezilor ce sălășluiau în ținuturile înalte  caucaziene. A fost  răpită la vârsta preadolescentă și vândută, succesiv, ca sclavă mai multor stăpâni genovezi, venețieni și florentini. Discursul narativ al lui Vecce, aflat la primul său roman, e fascinant atât pentru descrierile tărâmurilor și ale tradițiilor culturale absolut spectaculoase, cât și prin limbajul inedit, nu de puține ori având nevoie să recurg la ajutorul dicționarului.

 În primele 12 capitole, care poartă numele personajelor cu care destinul Caterinei s-a intersectat, narațiunea e scrisă la  persoana întâi. În ultimul capitol intitulat „Eu”, autorul reconstituie șirul deducțiilor pe care le-a făcut pe baza arhivei cercetate pornind de la  actul de eliberare a Caterinei din condiția ei de sclavă, întocmit chiar de notarul Piero da Vinci care, însă, a refuzat să-și recunoască vreodată scriptic  fiul.
Aventura Caterinei începe  dintr-un Caucaz aflat la început de creștinare, ținut cu o mitologie fascinantă, și se continuă la Tana, cea mai îndepărtată colonie venețiană de la gura de vărsare a Donului în Marea Azov, aflată la acea vreme  sub stăpânirea mongolilor. Face un popas  de câțiva ani la Constantinopolul încă necucerit de către turci de unde  ajunge la Veneția și, în cele din urmă, după multe  peripeții, ajunge la Florența. Se stabilește  în provincia toscană Vinci, dar moare la Milano, în brațele fiului său ajuns deja celebru. Un scurt fragment din cap.12 intitulat  Leonardo:  

”Am definitivat Buna Vestire și am dus-o la Monteoliveto. Adăugasem ceva ce i-a lăsat uimiți atât pe călugări, cât și pe tatăl meu, pe care de altfel îl tulburasem nu demult prin joaca mea de a picta o rotiță cu figura unui monstru înfricoșător. Mi-au cerut în zadar explicații. Se așteptau la un peisaj agreabil de dincolo de zid, de pildă, o frumoasă priveliște asupra Florenței, care cu adevărat e ceea ce se poate admira din grădina mănăstirii. Dar ce era oare acel peisaj imaginar din chiar mijlocul lucrării? Nu s-a mai văzut nimic asemănător în nici o Bună Vestire, și deja ideea compoziției mele era cu totul originală, în aer liber, în natură, și nu în spațiul închis al unei camere sau al unui oraș. Și ce e cu acel munte extrem de înalt, aproape vertical, cu contururi neclare și aproape străveziu, al cărui pisc străpunge norii? Și la poalele lui ce e de fapt acel port exotic împrejmuit de ziduri, faruri, turnuri și bastioane? Sau acel braț de mare sau estuar de fluviu ce se strecoară printre limbile de pământ, plin de ambarcațiuni, corăbii și galere, trasate cu penelul cel mai fin? (...)

 Mă distrez de minune să-i păcălesc, să-i duc pe piste false și apoi să îi ascult dându-și cu părerea: Oare către ce arată acel deget îndreptat în sus? La ce enigmă face aluzie acel surâs? Ce misterioase coduri astrale sunt ascunse în tablou? În fond am rămas tot un copil care se joacă fie cu pietrele, fie cu florile și cu gușterii. În lucrările mele am introdus adesea detalii ciudate: o bijuterie, o floare rară, o partitură muzicală, o tavă cu anghile tranșate printre felii de portocale, sau împletituri curioase pe care le‑am învățat de la mama și care evocă numele orășelului meu, Vinci. Sunt detalii uneori menite să fie apoi acoperite de culoare și cunoscute doar de mine: un pui de elefant, o biserică… Așa, în joacă. Poate într-o zi le va descoperi cineva, la sute de ani după moartea mea, și atunci jocul se va relua. (...)

Dacă aș fi deschis gura aș fi spus că acela e doar un peisaj din imaginație. Nimic altceva decât imaginație. Și e adevărat.
Ceva real era, la stânga, în spatele copacilor: pantele ce coboară în vale de la Mont’Albano, ca în desenul cu Santa Maria della Neve, și o coamă abia sugerată în ceață, despre care doar eu știam că e Campo Zeppi. Dar muntele și orașul le văzusem doar cu imaginația, pentru că nu fusesem nici în Caucaz, nici la Tana sau Constantinopol, ba mai mult, nici măcar nu văzusem marea. Munții cei mai înalți din lume mi se păreau Alpii Apuani, albi și cristalini, așa cum îi vedeam de la Anchiano, iar mlaștina Fucecchio, când eram mic, credeam că e marea. În comparație cu viața ieșită din comun pe care o trăise mama, a mea părea sărăcăcioasă, iar călătoriile mele cele mai lungi de pe atunci erau cele dintre Vinci, Florența, Pistoia și Empoli.
Voiam să reconstitui punctul de plecare și de sosire în istoria mamei mele: la stânga, plaiurile toscane, în centru – viziunea lumii fantastice din care provenea. Muntele ei de gheață cel înalt, locuit de zei și de uriași, și podișul sălbatic unde se născuse, și orașul în care își pierduse libertatea, și corabia care a purtat-o departe. Toate acestea erau aici, în acea breșă fabuloasă în timp și în spațiu. Pe micul pupitru, o carte vie ale cărei pagini par să se miște ca niște valuri transparente prin aer. Iar pe pagini, o scriitură tainică, de nedeslușit, așa cum era poate limba originară cea pierdută a mamei mele. Fecioara, pe pragul palatului său domnesc și al dormitorului său, e o prințesă, o împărăteasă care ascultă vestirea cea bună de a purta în pântece o nouă viață. E Caterina. Mama mea. Un secret ascuns în operă, care aș fi dorit să fie dezvăluit și înțeles doar de ea. Asta în cazul în care, venind în Florența, înainte de a intra pe poarta San Fernando, s-ar fi oprit să se roage pentru sufletul vechiului său stăpân Donato în Capela din Monteoliveto. Dar nu știa dacă a putut face acest lucru.”(pg.509-511)

(Carlo Vecce, Surâsul Caterinei  mama lui Leonardo da Vinci, Humanitas fiction, 2024, Trad. Oana Sălișteanu)