Primo Levi

Primo Levi


”Memoria omenească este un instrument minunat, dar înșelător. Este un adevăr de acum tocit, cunoscut nu doar de psihologi, ci de orice om care a luat seama la comportamentul celor din jur ori doar la cel propriu. Amintirile ce zac în noi nu sunt săpate în piatră; cu trecerea anilor ele nu tind doar să se șteargă, ci adesea se modifică ori de-a dreptul sporesc, încorporând trăsături străine. O știu prea bine magistrații: nu se întâmplă aproape niciodată ca doi martori oculari ai aceleiași întâmplări să o descrie la fel și cu aceleași cuvinte, chiar dacă întâmplarea este recentă și nici unul din ei nu are vreun interes personal să o deformeze. Această slabă posibilitate de a ne baza pe amintirile noastre își va găsi în mod satisfăcător explicația doar când vom ști în ce limbaj, cu ce alfabet sunt scrise, pe ce material, cu ce condei: în zilele noastre suntem departe de o astfel de țintă. Sunt cunoscute unele mecanisme care falsifică amintirea în anumite condiții: traumele, și nu doar cele cerebrale; interferența altor amintiri, „concurențiale”; stări abnorme ale conștiinței; reprimări, refularea. Cu toate acestea, și în condiții normale are loc o degradare lentă, o pierdere a conturului, o uitarea așa-zis fiziologică, căreia puține amintiri îi rezistă. Probabil aici poate fi depistată una dintre marile energii ale naturii, cea care face ca ordinea să se degradeze în dezordine, tinerețea în bătrânețe și stinge viața în moarte. Desigur, exercitarea (în cazul dat, evocarea frecventă) menține amintirea proaspătă, vie, la fel cum un mușchi des solicitat rămâne în formă; dar e tot atât de adevărat că o amintire prea des scoasă la lumină și redată sub forma unei povestiri înclină să se prezinte ca un stereotip în forma fixată prin experimentare, cristalizată, perfecționată, împodobită, ce se instalează în locul amintirii fruste și crește pe cont propriu.
În acest cadru îmi propun să examinez amintirile unor experiențe extreme de ultraje îndurate sau aduse. În acest caz intervin toți factorii sau aproape toți care pot șterge sau deforma înregistrarea mnemonică: amintirea unei traume, îndurate ori aduse, este prin ea însăși traumatică pentru că evocarea doare ori, cel puțin, jenează: cel rănit tinde să alunge amintirea pentru a nu reînnoi durerea; cel care a rănit refulează amintirea, ca să scape de ea, ușurându-și sentimentul culpei.
Aici, ca și în cazul altor fenomene, ne găsim în fața unei analogii paradoxale dintre victimă și opresor; de aceea ținem să fie clar: amândoi sunt prinși în aceeași capcană, dar opresorul, el, doar el, este cel care a pregătit-o și a declanșat-o, iar dacă suferă, este drept să o facă; și este nedrept ca victima să sufere, cum, în schimb, suferă și după decenii. Trebuie să constatăm din nou, cu profundă durere, că ultrajul este incurabil: persistă în timp, iar Eriniile, în care trebuie totuși să credem, nu-l chinuie doar pe cel ce a chinuit (dacă îl chinuie, ajutat sau nu de justiția omenească), ci perpetuează actul acestuia răpindu-i tihna celui chinuit.

 

Nu putem citi fără să nu ne înspăimânte cuvintele scrise de Jean Améry, filosoful austriac torturat de Gestapo pentru participarea la rezistența belgiană și deportat după aceea la Auschwitz ca evreu:
”Cine a fost torturat rămâne torturat. (...) Cine a îndurat chinul nu-și va mai putea găsi locul în lume; oroarea de a fi fost desființat nu se stinge niciodată. Încrederea în oameni, deja zdruncinată de prima palmă primită pe obraz, desființată de tortură, nu va mai fi niciodată recuperată.”

(Primo Levi, Cei aleși și cei damnați)