La început zăpada, ca şi vântul
Şi ploaia nu aveau nici o culoare.
Ades zăpada îşi uita cuvântul
Purtat de vânt şi nori din floare-n floare.

Ea îşi dorea ca oamenii s-o vadă
Atunci când se aşterne pe pământ
Şi fiecare fulg de nea să creadă
Că nu se pierde spulberat în vânt.

S-a apucat zăpada ca să ceară
Albastrelor şi galbenelor flori,
Împrăştiate într-o primăvară,
Să-i dea şi ei doar una din culori.

Apoi de iarbă s-a rugat, fierbinte,
Să-i împrumute proaspătul ei verde
Care ieşea de sub pământ, cuminte
Când primăvara prin poieni se pierde.

Nici brebeneii, gingaşele lalele
Sau toporaşi şi dediţei şi frezii,
Chiar delicate-albastre viorele
N-au ascultat dorinţele zăpezii.

Iarba de jos a continuat să crească
Şi să se-nalţe mândru către soare,
Fără să-şi plece fruntea, să gândească
La supărarea iernii călătoare.

Doar ghiocelul, nebăgat în seamă,
Ascultă a zăpezii rugăminte
Şi simte, din a câmpurilor vamă,
Durerea ei nespusă în cuvinte.

El i-a promis zăpezii-ngrijorată
Să-i dea culoarea albă, străvezie.
De nu-i frumoasă, este fără pată
Şi-aduce-n gând şi suflet bucurie.

Cu încântare a primit zăpada
Şi deveni mai albă decât crinul,
Aşa cum e lumina în grămadă
De stele ce închipuie seninul.

Pentru mărinimia lui deplină,
Micuţul ghiocel e răsplătit
Să scoată primul capul la lumină
În primăvara care a sosit.