”Dacă scriitorului îi e dat talentul, îi scria Gogol părintelui Matvei, nu înseamnă că îi e dat degeaba sau pentru a-l converti la rău. Dacă pictorul are darul picturii, înseamnă că nu-l are degeaba sau pentru a se înrăi...” (...) ”Nu voi renunța la renumele de scriitor, pentru că nu știu dacă aceasta-i voința lui Dumnezeu.”  Marile angoase ale lui Gogol s-au declanșat atunci când a simțit, a înțeles, așa cum spune Unamuno, că Verbul s-a pervertit în Literă și s-a golit de conținut,  creștinismul rămânând la nivel abstract, îndepărtat de sufletul credincioșilor prin dogmele pe care le impunea. Iar părintele Matvei confirmă această secătuire a Bisericii încălcând porunca apostolică: ”duhul nu-l stingeți”, atunci când i-a pretins lui Gogol să renunțe la harul  primit de la marele Creator. Prin gura reprezentantului Bisericii se arunca anatema asupra ”întregii literaturi ruse, asupra întregii culturi, a societății, a lumii” ( Merejkovski). ”A nu scrie, pentru mine, e totuna cu a nu trăi”, susține Gogol, renunțarea la creația sa echivalând cu sinuciderea. Și cu toată opoziția lui, a venit momentul de slăbiciune, ispita diavolească de a-și arde opera și de a-și trăda menirea. ”Și numai după ce a ars aproape totul, a stat mult timp căzut pe gânduri, apoi a început să plângă, a poruncit să fie chemat contele Tolstoi căruia i-a arătat colțurile filelor care încă ardeau și i-a spus: ”Uite ce am făcut! Am vrut să ard câteva manuscrise, demult pregătite pentru asta și am ars totul.Ce puternic e cel viclean! Uite la ce m-a împins!”

Ascunse sunt căile Domnului! Chiar cel care venise să șteargă lacrima și să mângâie fruntea confratelui său, marele Tolstoi, avea să lase totul în urmă și să fugă în lume:

”În noaptea de 27 spre 28 octombrie 1910, în districtul Krapivna din gubernia Tula a avut loc  un eveniment incredibil, cu totul ieșit din comun chiar și pentru un loc atât de neobișnuit ca Iasnaia Poliana, moșia părintească a scriitorului și gânditorului celebru în întreaga lume, contele Lev Nikolaievici Tolstoi. În acea noapte, contele, în vârstă de optzeci și doi de ani, a fugit de acasă, într-o direcție necunoscută, însoțit de medicul său personal, Makovițki.”

(Pavel Basinski,”Fuga din rai)

Era o altă confruntare a unui mucenic al scrisului cu ispitele diavolului, cu îndoiala, cu neputința, cu obsesia inutilității creației într-o lume materialista  în care, deseori, ”a avea” îl înlocuiește pe ”a fi” .

Contele Tolstoi, intrat la rândul lui în conflict cu Biserica Rusă și  anatemizat, are revelația încălcării poruncii lui Iisus de a nu-l spolia pe cel sărac, atunci când la îndemnul familiei, le luase pe nimic pământurile celor cărora le închinase întreaga lui operă. Căci marea poruncă a lui Iisus este să nu aduci atingere obijduiților soartei: săracul, văduva, orfanul, străinul și robul... Biserica ortodoxa i-ar fi putut oferi ștergerea acestui păcat, dar el a refuzat și totul a rămas între el și Dumnezeu. În 11 octombrie 1909, îi scris preotului Dimitri Troțki din Tula:

”...sunt un bătrân de 82 de ani, educat în amăgirea în care vă aflați și spre care mă îndemnați, și din care m-am eliberat cu mulți ani în urmă, prin mari suferințe și eforturi, căci mi-am format o viziune asupra lumii care nu coincide cu a bisericii, deși e creștină, care îmi oferă șansa unei vieți liniștite, pline de bucurie, și are drept scop desăvârșirea lăuntrică și pregătirea pentru o moarte la fel de liniștită și plină de bucurie, pe care o văd ca pe întoarcerea la Dumnezeul iubirii din care purced.”  

Și Gogol și Tolstoi au pătruns învățătura profundă a Eclesiastului și au înțeles că aici, pe pământ, lucrarea omului nu va egala în veci lucrarea lui Dumnezeu. Sinucidere a fost și la unul și la celălalt. Și dacă Gogol  își găsise liniștea și aflase sensul vieții ”în iubirea care învie” cerând o scară spirituală precum Ioan Scărarul în clipa în care a văzut mâna duioasă a lui Dumnezeu trăgându-l către sine, Tolstoi, întors cu fața la perete,  nu s-a putut împăca nici cu sine, nici cu Biserica și nici cu lumea, în clipa morții:

 "Pe 7 noiembrie, la ora 6 şi 5 minute dimineaţa, Lev Nikolaevici s-a stins...Makoviţki i-a legat bărbia şi i-a închis ochii. "S-au stins ochii", scria el. După  ce Tolstoi s-a sfârşit, toată lumea s-a împrăştiat destul de repede. Erau atât de obosiţi cu toţii după atâtea zile, încât aveau nevoie de odihnă. Au plecat copiii lui Tolstoi, a plecat şi soţia lui. "În toată casa am rămas numai  Makoviţki şi cu mine, îşi aminteşte Ozolin. Când am intrat în odaia unde şedea Makoviţki cu capul plecat, el a spus către mine în limba germană: "N-au ajutat nici iubirea, nici prietenia, nici devotamentul"." (Pavel Basinski,”Fuga din rai)