Pe scena ironică a vieţii

Se surprinde timpului o armură

Pentru fluturi

Să hoinărească până se destramă...

....gardul peste care am aruncat fericirea...

Caut obsesiv lumina

Din umbra calului

Care şi-a pierdut nostalgia

Călărindu-se pe el însuşi

Părăsit fiind de trecut

Odată cu jumătate de cer

Schimbat într-o jumătate de durere

De arhanghel.

Bat clopotele până rămân fără limbi,

Să ne găsim străine, altfel ne rătăcim

Pe la colţuri, şi nu ne ridică nimeni.

Intuiesc precis realitatea

Nu mai văd cu vârsta miracolele

Multe lucruri se pot schimba

Fără să ştiu că superficialitatea

Am căpătat-o la naştere

Si-am urcat-o treaptă cu treaptă

Vrând- nevrând ca  să calc

Pe următoarea sâmbătă de singurătate

Când mi-am propus o mare beţie

...dar nu mai am căpătâi...

să te cerşesc ca pe-o lacrimă...