Cerul din inima mea - Irina Lucia Mihalca

Eternul prezent, totul trece şi curge, 
în acea linişte nimic nu respiră, 
nimic nu se mişcă, 
scufundat în adâncuri, adevărul îşi va găsi calea, 
chiar dacă voalul ivoriu al uitării 
te-acoperă mereu şi mereu. 
Inima mea şi-a ta sunt într-o clepsidră, 
poţi să o spargi de vrei, 
un timp de o zi e tot ce-ţi doreşti, 
ajunge zilei trăirea ei, 
să nu luăm mai mult decât putem duce! 

Cerul din noi ne vorbeşte, culorile sunt mai intense, 
sărut cerul acesta, un anotimp al iubirii, 
un anotimp al nostru, 
contopită-n tine, încep să mă cunosc, 
purtată de tine, zările se deschid, 
distanţele se risipesc, 
imaginea prinde contururi nebănuite. 
Păşesc în Sălile Amenti, 
respir aerul mistic al serii, primesc fragmente, 
copleşită, o putere mă ţine parcă legată 
în tărâmul în care eşti, 
în inima mea, trăirile tale au luat 
drumuri fără număr. Ce e imposibil? 
Un izvor se deschide mereu spre lume, 
tot ce am nevoie port lăuntric. 
- Vino să te sărut peste tot, - contururi, linii, puncte - 
sunt răscolit, din mine smulgi 
o fântână săpată-n adâncul pământului! 

Îmi ţii faţa în mâinile tale 
şi mă priveşti în ochi, îmi simt inima, 
totul se conturează în mine, 
mă aşez în locul cel mai curat, 
acolo unde vibrează iubirea de noi, o dependenţă, 
ne simţim întregi, ne descoperim, 
cu inima deschisă comunicăm, apare scânteia, 
se naşte legătura, 
parcă-l cunoşti de-o veşnicie. 
- Îţi simt cum zvâcneşte tot trupul, atinge-mi inima, 
bate ca la o turturea prinsă-n mânile mele, 
cu disperare se zbate, nu ştie ce se-ntâmplă, 
dorinţa de viaţă şi libertatea zborului, 
vreau buzele tale, 
acolo simt zborul purtat spre infinit! 
- şopteşti în dansul iubirii, în dansul vieţii...