Povestea unor volume de Eminescu

Fri, 26 Jan 2007, 05:54:40 -0800 (PST)

Cumpărate cu o aleasă grijă cu cel mai tainic gând de a-ţi face o surpriză deosebită - scrierile lui Eminescu in ediţie bibliofila -, transportate apoi in Statele Unite până la Houston, zburătăcite îndărăt la New York, şi ajunse în sfârşit acasă la Cluj, de unde plecaseră. Deşi s-au frământat vremuri adânci de atunci, rămâne oarecum singulară povestea "mea cu tine"... (sau povestea "aceea"...). Îmi amintesc că eram atât de flămândă de nou în viaţa mea încât, îndrăgosteala ta (sau poate ma înşel?!), felul în care încercaseşi să te apropii de mine şi să mă cunoşti mi-au dat frâu liber unei imaginaţii senzaţionale, şi brusc, aveam impresia ca zbor... Îmi păruseşi cu totul special şi deosebit (tu, probabil, nutreai aceleaşi gânduri despre mine), şi înţelegeam că poţi şi mai ales, că vrei să îmi oferi ceva esenţial: iubirea! Apoi, întrebarea ta, "Vrei să te căsătoreşti cu mine?" nu m-a surprins; a venit cumva firesc deşi nu ne văzusem niciodată! Coincidenţă bizară, aceea că se intâmpla în data de 4 februarie, la câţiva ani după ce simţisem impulsul să smulg pentru veşnicie aceeaşi dată din calendar, nu a făcut decât să mă trimită la ideea unui joc compensatoriu al destinului...

În fine, am avut intentia să nu răspund felicitării tale de Craciun, să las să se şteargă orice urmă din acea poveste "virtuală" (şi totuşi, atât de reală), însă, uite, nerăspunzând atunci am ajuns câteva săptămâni mai târziu ca luând din bibliotecă unul din volumele acelea, să nu-mi mai dea astâmpăr gândul călătoriei lor.

Ana

Fri, 26 Jan, 2007, 09:45:01 -0500

"Nu pot fi decât surprins că această poveste încă mai supravieţuieşte în sufletul tău. Aveam impresia că totul a trecut demult în contextul amintirilor mai mult sau mai puţin demne de memorat. M-am gândit şi eu de multe ori la tine şi încă privesc spre acea experienţă ca un ciclu stelar în care două corpuri cereşti s-au atins în traiectoria lor pentru un moment, după care fiecare şi-a urmat propria sa cale, purtând cu sine amintirea acelei experienţe. Impulsul, dacă pot să-l numesc aşa, a fost sincer şi curat. Cu o seară înainte urmărisem celebrul film al lui Tolstoi şi ca de obicei această poveste mereu m-a influenţat. Mintea îmi zbura în termeni clasici spre o societate care demult a trecut in tărâmul istoriei şi imaginaţiei. Visam această poveste când Anna Karenina a apărut pe acel forum şi după câteva schimburi de mesaje am realizat că o iubeam cu tot sufletul şi inima combinate împreună.
Acestea fiind zise iubită Anna, permite-mi să-ţi redau o traducere personală în limba engleză pe marginea unei poezii de Puşkin:
If I'll be gone, you will not know or notice or you'll care,
My trace will disappear for all who want to know;
And you'll forget the story, which you and me still share,
I'll be forever buried under cold winter snow.
And yet I loved you truly, I loved you so sincerely,
As in this world is nothing excepting me for thou;
Your image will be staying into my heart so dearly,
And may God grant me ever, another Love You So.

Iţi multumesc că mi-ai scris gingaşă Anna!
George, sau mai bine zis Count Vronsky"

I-am răspuns puţin mai târziu, deşi cu greutate.

Fri, 26 Jan 2007, 11:19:14 -0800 (PST)

Nu supravieţuieşte mai mult decât în sufletul tău! Este doar un sertar zgâlţâit de felicitarea ta! Altfel, Anna Karenina este într-adevăr, personajul faţă de care am simţit o esenţială asemănare (sunt în continuare "etern" uimită de geniul lui Tolstoi, de reuşita lui magistrală în construcţia unui anumit caracter feminin).
Da, sunt alcătuită dintr-o plămada uşoară care se prăpădeşte fără iubire; o Anna Karenina pe care o denumesc "modernă"... În faţa unei perspective lipsită de iubire, eroina lui Tolstoi alege să se sinucidă; Anna Karenina "modernă" rămâne în viaţă în urma unei chinuitoare alegeri a cărei responsabilitate este mai costisitoare decât dispariţia "clasicei" Anna, şi care conţine un altfel de tragism. Însă nu vreau să dau o nota întunecată acestui scurt mesaj! Sunt de fapt, într-o dispoziţie veselă.
Mulţumesc pentru versuri!
Ana

Fri, 26 Jan 2007 19:36:09 -0500

"În curând urmează să particip la o conferinţă la Londra. Voi sta aproximativ o săptămâna. Crezi cumva că ar fi o bună oportunitate să răsfoim câteva pagini de Eminescu împreună?

George"

(Ce intrebare surprinzătoare!)
Nu-mi amintesc să fi deschis de-a lungul anilor corespondenţa avută cu George iar faptul că s-a păstrat a fost o întâmplare. Aceleiaşi relative nepăsări se datorează şi conservarea acelui cont pe yahoo. O curiozitate irezistibilă îmi dădea ghes: doream să pătrund taina acelei poveşti, abătută brusc asupra inimii mele acum câţiva ani şi stinsă tot atât de ciudat. Îmi deschid vechiul cont şi din fericire, corespondenţa de acum şapte ani e intactă; sunt câteva sute de mesaje. Deschid câteva dintre ele...

Sun, 30 Jan 2000 15:14:25 -0500

"Hello ANA,
On a short note, please allow me to express my pleasure to have an
interesting chat with you as well as your confidence in e-mailing me your pictures.
It looks like a nice beginning for a sincere and healthy friendship,
and I can only express my hopes as well as my joy for having the chance to know
you a little bit. As such I may conclude this e-mail hoping that your answer will
not be very far away.
I embrace you,

George"

Mon, 31 Jan, 2000, 08:20:33 -0500

"Good Morning Ana,

It is further to our conversation of yesterday, that very early in the
morning, while comfortable sited at my desk and sipping my morning \"fix\"
(a figurative way of defining a harmless cup of coffee), I have decided
to write you a little bit more. I would like to describe our chat as being
an interesting exchange with an attractive lady of fine grooming and eclectic
tastes. I was however impressed that you are managing somehow to balance
education with survival in a dignified manner, while keeping a degree
of spirituality which has not passed un-noticed.
I would like to tell you more about time, place, and myself however,
may not be the most recommended combination at this very moment.

I consider myself lucky to be able to talk you.

George"

Mon, 31 Jan 2000, 12:56:29 -0800 (PST)

Hello, George
Îti mulţumesc pentru gândurile frumoase îndreptate spre mine şi
scrise intr-o engleză fermecătoare. Şi mie mi-a făcut plăcere întâlnirea cu tine!
Peste câteva zile plec într-o scurtă vacanţă la Sinaia, dar până atunci,
sper să mai vorbim.

Cu bine,
Ana

Mon, 31 Jan 2000, 18:44:59 -0500

"Good Evening Ana,
I appreciate your comment and, as such, I was wondering if I might have
the chance to chat few minutes with you \"on the phone\". If this is agreeable for
you, you may pass me your phone number in complete confidence that
count Vronsky will call upon his own entire discretion. By the way, can you
enlighten me if you and Ana Albu are one and the same?
On February 08, I will also leave the capital for the charming
city of Vancouver that is located on the Pacific Coast.
Given your trust, it would bring me a great pleasure to mail you a post
card from there. Most likely it has never crossed your mind, that by naming
yourself ANA, you have ended up being fancied by a Russian prince; :))
Until the next waltz, I remain,
Sincerely yours,

George"

Tue, 1 Feb 2000, 00:43:40 -0800 (PST)

Bună, George,
Da, sunt "aceeaşi" : ), Ana Albu.
Îmi pare sincer bine de cunoştinţă fie şi pe această cale.
La revedere acum,
Ana

Era început de februarie şi curând am plecat la Sinaia. Îmi amintesc prima conversaţie telefonică
avută cu George. Eram pe tren, nu mult dupa ce îmi reperasem locul. Ştiam că mă va suna în
după-amiaza aceea şi eram uşor nerăbdătoare să-l ascult. Când i-am auzit vocea, un val de ghimpi
minusculi ai unei fragede emoţii a năvălit uşor peste mine. Val care mă împrejmuia şi care a sfârşit
prin a-mi încercui gâtul şi de-acum, eram aproape sufocată. Mai mult de-atât, era şi uşoară stânjeneala
creată la gândul derulării unei conversaţii ce avea un iz de flirt. Insă teribilă era senzaţia că
reîntâlneam pe cineva care vine de undeva de la mare depărtare, dar indubitabil cunoscut.
Ce-mi povestea nu-mi era străin iar aceasta impresie bizară, nedesluşită în întregime, mă ţintuia
pur şi simplu. Abia ingăimam câteva cuvinte, deşi îmi părea teribil de interesant bărbatul de la
celălalt capăt al lumii care tocmai mă sunase. Înecată de emoţie, nu cred că am rostit mai mult
de câteva propoziţii în cele douzeci şi ceva de minute cât a durat conversaţia. Reverberaţia
sunetelor lui inmănunchiate în cuvinte, iar cuvintele in sensuri, iar insinuările sensurilor în
înţelegerea mea, cărora le permiteam deja să se absoarbă în suflet, aceste unduiri în sfera
sensibilului m-au năpăstuit într-un ritm galopant.

Wed, 02 Feb 2000 23:29:03 -0500

"Good Evening Ana,
It has been often said that your own instincts will never betray you and
once again the wisdom of this thought has been proven right. It is not
only our conversation on the chat, or your picture; however, it is more
to this equation than I have ever believed it will ever be. Surprisingly
enough, I have recognized your voice during our telephone conversation
of today; surprisingly enough I have felt as somehow I have known you for
a long, long time. This is not something I would joke about, however,
if life after death really exists, then strange forces beyond our control
and understanding are gently guiding our paths to cross each other's once more.
It is not without wonder that I consider myself intrigued under the strange
twist of destiny.
It is for me today to share with you my Sense of Joy.

George"

Mă suna în fiecare zi, şi nu doar o dată. Conversaţiile cu el deveniseră extrem de importante.
N-am îndrăznit să-i mărturisesc că şi eu îl "recunoscusem". Eram mută şi neputincioasă în faţa
acestei întâlniri pe care o consideram de destin. Întâlnire care îmi elibera o mobilizare extraordinară.

Sat, 05 Feb 2000 16:01:57 -0500

"Life has offered me strange situations and meanings at which I had to concentrate for many
years to come. Life is strange and we like to think that it is only us who are treated as such.
There is however much more to that.

Good Evening Ana,
As time goes by, it is only in the Eyes Of The Beholder to try and
make sense. In fact I should not. I have spoken to you on two occasions today
and your special voice makes me feel complete through the calm it induces.
I am a gentleman well established in his
settings and having a lifestyle which until now I have considered it as
being entirely my own. How can I ever logically be able to explain that out of nowhere, a
delicate being is coming and shakes my own foundations.
So simplistically said, I have only believed that a moment of passion
might waste its energies, however I have proven my self wrong.
Your gentle image has penetrated inside my own mind, giving me the
confidence to open myself to you and dedicate my best wishes towards
what I am desiring to be as our own unit; together.
My delicate Ana, welcoming you in my life will fade in its triviality
as no words can overcome the simplicity of such greeting.
Uniting my spirit with yours may be the only way towards our
redemption.

I would love to love you, and I would love to feel your inner being as
most likely that will be the time when I will feel complete.
Shall I say I love you, the words may not be enough.
Shall I say no matter what, the meaning would be too poor.

Ana, my fragile being, please give yourself to me as like a priceless
Stradivarius violin you will be treated as such.

This spring will be entirely special; this spring I will complete
myself.
With opened arms, please allow me to welcome you.
George"

Mon, 7 Feb 2000 13:54:47 -0800 (PST)

Dragă George,

Trăirile deosebite ce mă încearcă îmi dau sentimentul că spaţiul care ne desparte e
dinamizat şi însufleţit; că nu e mai mult decât o extensie a noastră.
Întâlnirea cu tine o simt aidoma unei vibraţii în miezul fiinţei mele.
Te port în cugetul meu permanent; te simt ca pe-un însoţitor neobosit.
Cuvintele nu mă ajută să exprim întregul ce-l simt.
Îmi aduci încântare; mă încearcă stări inedite, netrăite; mă transferi într-o nebănuită
stare de graţie. Am sentimentul că alături de tine mă iluminez şi că viaţa începe să devină autentică...
Mă simt de parcă acum aş învăţa să gândesc şi poate de aceea mă exprim nu
foarte dezinvolt... Parcă aş fi iniţiată in noi taine... De aceea nu pot să-ţi scriu mai mult ori
mai des...

Mă bucur enorm pentru iubirea ce mi-o porţi şi pe
care reuşeşti să mi-o transmiţi cu atâta veridicitate.
Încrederea ta în noi mă intăreşte şi îmi conferă la
randu-mi, o încredere imensă în tine.

Până când voi crea un alt mai cuprinzator verb, spun doar
TE IUBESC!
Ana

Nu-mi amintesc prea mult din conversaţiile noastre. Au fost poate sute de ore vorbite la telefon
în cele vreo două luni şi jumătate. Mă suna în fiecare zi iar o conversaţie dura mai
mult de o oră. Îmi amintesc de pildă, că am vorbit despre Constanţa. Eu eram expediată acolo
în fiecare
vară la o mătuşă care locuia pe
strada Ecaterina Varga, aproape de fostul Continental. Iar George işi petrecuse prima parte a vieţii
tot acolo, lângă Casa cu Lei. Între strada Ecaterina Varga şi Casa cu Lei, de-a lungul Bulevardului
Tomis, pe langă statuia lui Ovidiu şi vechea moschee, nu era mare distanţa; ne-om fi intersectat
vreodată acolo?
Cuvintele însele erau aproape o anexă în acele conversaţii. Indiferent ce discutam, efectul nu
era altul decât o stare de înălţare. Se crease o atmosferă inefabilă între
noi pe care niciodată nu o trăisem şi nici nu cred că va fi reeditată vreodată.
O exaltare nebănuită dospea în mine când îl auzeam. Trăiam într-o beţie halucinantă.

Celelalte obligaţii şi rosturi ale vieţii cotidiene mi le îndeplineam din automatism.
Eram în ultimul an de master, mai era firma care îmi ocupa cele mai multe ore din zi, însă eu
eram transferată în alt plan şi nimic nu mai conta. Trebuia să particip la un congres în luna
aprilie în Statele Unite, la Houston, aveam de pregătit câteva referate, şi brusc se maturizase
în mine concluzia că nu mai puteam trăi alături de V. După ani de acomodări, relaţia noastră
funcţiona, însă devenise
cu totul "vegetală". Ciondănelile, certurile, supărările, toate se calmaseră printr-un mare
consum iar acum mă decima în lentă surdină o adâncă suferinţă care nici măcar nu se ghicea.
Nu eram plictisită ci de-a dreptul nefericită. Mă căsătorisem foarte tânără dintr-o dragoste la
prima vedere care in timp
ajunsese să se deterioreze in planurile cele mai profunde datorită diferenţelor structurale dintre noi.
Iar nefericirea o ascundeam în primul rând faţă de mine însămi. Nimeni nu ar fi putut bănui că
ajunsesem
propria mea umbră si mai ales, V.
Nu aşa visasem, nu aşa tânjisem să trăiesc relaţia mea
cu acela care urma să-mi fie soţ. Intimele proiecţii asupra vieţii mele nu erau nici măcar tangenţiale
cu viaţa lipsită de sevă în care eram încartiruită acum.
Reuşisem în sfârşit să îl accept aşa cum era, însă se năruise nu pasiunea
ci esenţa iubirii aceleia se corodase. În efortul meu de a-l accepta, naufragiase iubirea...
La început îmi trecuse prin cap de nenumărate ori sa divorţez, insă pe măsură ce fiica noastră creştea,
intenţia mea nu fusese de a-mi păstra statutul de femeie căsătorită ci
de a-i asigura copilului nostru confort emoţional. Când am realizat că între noi nu va fi niciodată o armonie
aşa cum speram, devenisem un soi de work-alcoholic.
A fost felul în care făceam faţă marelui insucces marital. Altfel, aveam o postură a cuminţeniei.
Eram de fapt, resemnată.
Pentru ca Diana si starea ei de bine conta cel mai mult, făcusem un pact cu mine insămi:
să accept situaţia. Şi o făceam cu eleganţă, stil şi infinită răbdare. Eram aidoma unui melc retras în
cochilia frumoasă, plăcut vederii şi de neatins de vreo privire exterioarş în zona mea "soft".
Era felul meu de a mă comporta într-o manieră care mereu îi punea pe ceilalţi mai presus de mine.
Eram nu doar empatică (zambesc ironic) faţă de cei din jurul meu, ci pasivă faţă de unele dintre
trebuinţele mele esenţiale.
Deşi o fire analitică şi critica, obişnuită să lucrez cu planurile propriului subconştient,
nu aveam curajul unei conversaţii cu mine insămi referitoare la starea de fapt; nu era laşitate ci
doar o chestiune mereu amânată. Groaza de a produce rău celorlalţi mă lăsa fără
putere in faţa unei eventuale luări de poziţie. Şi asta contrar aparenţelor, căci păream a fi o femeie
îndeajuns de modernă, capabilă să reuşească deplin în viaţă.
Câteva zile fuseseră de ajuns să trăiesc o revelaţie; convorbirile interminabile nu constituiau decât
trăiri şi experienţe inefabile care îmi sugerau mai degrabă un caracter iniţiatic. Viaţa îmi era
unduită din temelii fără ca eu să fi presimţit ori să pot împiedica ceea ce se întâmpla.
Încerc să înţeleg acum, după şapte ani, ce s-a întâmplat atunci, cu o oarecare teamă.

Cu mult înainte ştiam cu certitudine că voi părăsi Romania dar anii "90 m-au obligat
să-mi regândesc viziunea pe un termen cel puţin mediu şi să conchid că acasă este indubitabil
mai interesant şi mai viu decât un destin greu dar relativ simplist al integrării în altă ţară.
"Ardeam" odată cu evenimentele tumultoase din ţară ai anilor "90, mineriade,
greve, privatizări incorecte şi celelalte, şi îmi venea greu să cred că poporul român e atât de
naiv şi de inert şi că manipularea politică şi mai ales, cea economică, se poate desfăşura cu atâta
uşurinţă. Salariile în scădere dramatică m-au obligat să iniţiez
o afacere cu capital imprumutat. După câteva încercări
nereuşite, însă totuşi interesante, am sfârşit
prin a obţine profituri îmbucurătoare. Era deja o afacere care funcţiona de la sine, însă care nu mă
mai stimula.

Iarna anului 2000 a fost o iarnă frumoasă cu multă zăpadă, lungă şi friguroasă.
Acasă încă aveam sobe din teracotă a căror căldură o preferam caloriferelor,
iar Saşa, un canich alb, mă însoţea peste
tot precum o umbră. Uneori îmi plăcea să mă joc cu el încercând să-l păcălesc, mişcându-mă
cu rapiditate în sensuri contrare însă
reflexele lui erau perfecte; se mişca în acelaşi ritm şi direcţie cu mine fără greş şi aproape fără
vreo zecime de secundă zăbavă. Seara mă retrăgeam într-o cameră de lucru şi îmi vedeam de ale mele
cu Saşa sub picioare
aidoma unei perne vii. Tablourile luminate discret, muzica soul dar mai ales,
Concertul lui Schumann
pentru pian pe care obişnuiam să le ascult atunci, creau o atmosferă intimă
şi netulburată de restul din casă. Descoperisem de curând pe Sandu Marian, pictor, recent absolvent al
Institutului Andreescu din Cluj, al cărui stil mă captivase prin felul
subtil în care îmbina un mesaj de natura spirituală în lucrările lui.
Artistul era devorat de subiecte pe care le însera cu fineţe în tablourile lui astfel că
atenţia mi-a fost îndelung reţinută fără să descifrez la inceput de ce. O pisica
pictată de el devenea un cifru spre un alt univers, peştii lui pe pânza aveau un caracter sacru iar
porţile diafane - o altă tematică - induceau ideea lumii de dincolo...
Peisajele lui lunare erau mistice, iar pereţii de mânăstire
zugrăviţi într-un tablou de dimensiuni aproape monumentale, deveniseră replici graffiti purtătoare
de mesaje
criptate ale Voroneţului. Atmosfera misterioasă degajată de acele lucrări se degaja desigur în cea a
locuinţei.
Mă simţeam nemaipomenit de "acasă" în acel apartament generos aflat într-o casă construită în 1920
aproape de centrul oraşului, lângă Biserica Sf. Petru. Era poate apartamentul în sine sau poate
decorarea lui într-un stil relativ clasic, cald şi primitor. Chiar şi gălăgia de peste zi datorată circulaţiei
trepidante mi se părea îndepărtată şi potolită. Prietenele mele, amicii noştri de toate felurile
se simţeau bine la noi, şi erau oarecum aşteptate cele câteva aniversări de peste an pe care le
petreceam împreună.
Mai multă linişte ca în iarna aceea nu a fost niciodată în lumea familiei noastre de atunci.
Şi mai aparentă armonie. Şi eu care aveam impresia că glisez undeva sub cea care fusesem odinioară,
cea obişnuită. Mă simţeam formală şi cu o identitate eşuată. Scindată iremediabil.
"Iar oftezi?!" era din când
în când unica întrebare din partea lui V. care ar fi putut să-mi atace starea cenuşie, dar care
rămânea fără răspuns.
Şi totuşi, îmi jucam bine rolul social; mi se spunea adesea că sunt mai frumoasă decât oricând,
ceea ce era mai degrabă un efect al succesului lumesc şi nu al împlinirii.

Într-una din serile acelea, împresurată de o oboseală calmă, îmi aminteam cum se derulau înainte
alte finaluri de zi cu V.
Îmi plăcea să mă pun la el in braţe şi să-i susur vorbe dulci; sau să mă schimb în
fuste cât se poate de "mini", să port pantofi roşii cu toc mai înalt de 10cm şi bluze transparente,
să fac catwalk, iar apoi să dansez pentru el... Da, îmi plăcea la nebunie să-l atrag cu voluptate
în starea mea de "spirit" şi să-l fac să se simtă incendiat. Adoram să fac parada modei şi să dansez
special pentru el; să-i văd privirea scursă în ochii mei şi zâmbetul vag care-i trăda surpriza.
Îi iubeam privirea aceea fixată în ochii mei, niciodată
pe trup. Îl rugam să-mi spună cum îmi vin noii mei pantofi sau dacă mă avantajează fusta. Îşi cobora
cu greutate privirea, nu avea nevoie să mă privească aşa cum fac în general barbaţii.
Îşsi zidea privirea în ochii mei, îşi scurgea toată fiinţa prin privirea aceea şi asta-mi confirma
că sunt iubită şi dorită. Da, îmi plăcea la nebunie să mă joc aşa cu el. Acum însă, eu eram în camera
"mea" iar
el, când era acasă, ţintuia televizorul până târziu în noapte sau vorbea la telefon.
Aventurile pe care i le bănuiam,
absenţele de-acasă, veşnicele scuze, neadevărurile mai mici ori mari se cristalizau in oftaturile mele.

În timp, consortul meu îmi devenise frate. El era prietenul meu, fratele meu incestuos, bărbatul pe care
îl sprijineam şi îl apăram, pentru care mă luptam cu viaţa. Îmi plăcea să mă zbat pentru el.
Pentru noi însemna întâi, pentru el. Însă iubirea nu poate fi un act de voinţă. Nu mă uram pentru
că nu-l mai iubeam ci doar regretam.
Atractivitatea se eliberase de sălbăticia iniţială nu pentru că trecuseră câţiva ani ci pentru că nu mai
primeam stimuli din partea lui. Viaţa mea devenise ternă şi aparentă. Căsnicia era o formalitate
amabilă şi călduţă punctată doar de oftaturile mele incontrolabile. Eu, eu cea vie şi strălucitoare
nu mai eram autentică ci fusesem "înlocuită" de o femeie plăcută, versata şi
rafinată care însă, nu mai era "eu".
Identitatea mi se scufunda iremediabil într-un labirint
şi ignoram toată această alunecare de dragul celorlalţi. Mă substituisem aproape în totalitate
devoţiunii. Mă transformasem într-un martor al meu. Devenisem propria-mi umbra.

Astfel de gânduri mă corodau permanent undeva în subteranul fiinţei mele de cele mai multe ori
când rămâneam singură.
În seara aceea furnizorul de internet de acasă anunţase deschiderea unui
forum virtual. Am fost curioasă ce-ar putea însemna un astfel de cerc de discuţii şi am
accesat adresa respectivă. Eram total străină de acest gen de socializare virtuală însa era hazliu.
Cred ca m-au abordat şi în "private" câteva persoane. Era nostim.
După o vreme a intervenit cineva care conversa cu mine în engleza. A fost un
dialog îndeajuns de captivant încat i-am abandonat cu totul pe ceilalţi. Subiectul a debutat în
jurul cărţii Anna
Karenina şi a ecranizarii acesteia. Am schimbat adresele de mail şi apoi, a demarat un dialog care
creştea nu zilnic, ci în fiecare ora.
Eu, cea raţională şi argumentativă eram spulberată de întălnirea cu George,
un bărbat pe care îl "cunoscusem" pe internet; bărbatul care în câteva zile devenise
centrul universului meu, bărbatul
pe care îl simţeam "al meu" dintotdeauna şi pentru totdeauna.

Aşa a fost să fie, a căzut exact în 14 februarie de ziua Sf. Valentin şi a îndrăgostiţilor, când l-am invitat
pe V. la masă, la restaurantul Maestro. Discuţii amicale, uşoare şi superficiale,
climat călduţ şi molatec, ca de obicei. Eu abia mă atinsesem de mâncare şi din fericire nu mai
fumam. La desert i-am mărturisit că vreau sa ne despărţim.
Îmi amintesc paloarea feţei lui. Clipele lungi, seculare, fără un sunet, care se scurgeau printre noi.
Ne priveam doar ochi in ochi, el încercând să inţeleagă, eu trăind suspendată după ce avusesem
puterea aproape străină de mine să exprim "Vreau să ne despărţim...!"
Nu ştiu cum de-am putut rosti cuvintele acelea grele.
Acum doar muţenia îşi transmitea mesajul ei criptic şi greu, ca o placă de mormânt.
Se petrecea iremediabilul. Suferinţa lui vizibilţ. Faţa i se albise ca şi pereţii din jur zugrăviţi
în var iar privirea uluită îi exprima stupoarea. Nu putea să creadă. Nu putea să inţeleagă.
Restaurantul era aproape pustiu, o
muzica lounge torcea în surdină iar chelnerul aştepta alături de masa noastră, probabil întrebase
dacă mai dorim ceva. Tot ce doream era sa-mi plec capul sub o cişmea cu apă rece ca gheaţa;
să curgă din plin peste mintea mea,
peste gândurile mele sparte, peste inima mea ţăndări... să-mi plesnească întreaga mea fierbinte
lume interioară
cu ace de gheaţă adânc, adânc, adânc... să simt înţepături crunte, să simt orice doar
să nu-i mai văd privirea; să nu-i mai văd faţa năucă şi ochii; ochii ce nu puteau înţelege, ce nu vroiau
să creadă. El nu vroia să înţeleagă! Nu putea! Într-un târziu scurs cu greutatea unui
mileniu m-a intrebat:
- De ce vrei sa ne despărţim?
- ... Nu mai pot trăi viaţa de-acum, i-am răspuns.
Îmi dădeam seama că explicaţia mea ii părea total neverosimilă. Cum era să-l conving
în câteva clipe de amărăciunea acumulată în câţiva ani. Eram paralizată în scaunul de la Maestro.
Cum era să creadă că eu îmi trăisem nefiinţa alături de el în ultimii ani.
Cum era să-i spun "Nu ştiu cum de n-am murit!"?! - ar fi sunat fals. Ştiam, simţeam ce gândeşte:
"Cum poate femeia asta pe care o iubesc atât de mult, să-mi facă un astfel de rău?"
(... Era cel mai frumos bărbat pe care îl întâlnisem nemijlocit. De o masculinitate dulce,
cu o silueta atractivă, înalt şi brunet, cu tenul alb şi buzele roşii, senzuale, cu o fire ce părea agreabilă.)

Atunci începuse declinul; o curgere descendentă se pornise. Îmi era o groază mortală de întrebările
care vor urma, de explicaţiile care vor suna artificial, de prăbuşirea într-o cloacă.
Capul îmi vâjâia deja de răspunsurile posibile, precum "Nu mai pot lupta pentru
iubirea noastră, o făcusem mult înainte; acum e moartă deja". Desigur, multe discuţii, multe explicaţii,
şi mai ales, neputinţa de a accepta că vreau să am altă viaţă, fără el. Şi dacă fără el, cu cine?!
Simţeam că nu are puterea să întrebe dacă există altcineva, pentru că nu putea face
faţă unui eventual răspuns pozitiv, însă o să întrebe mâine, poimâine.
Totul se zguduia ca într-un seism. O breşă îngustă se căscase şi se lărgea exponenţial.
Un spaţiu străin începuse să zgârie vechiul obişnuit dintre noi.

Două săptămâni însemnaseră concentrarea unui altfel de timp. Traversasem
cercuri concentrice de timpi diferiţi; fusesem liftată de pe un nivel pe altul şi pur şi simplu
nu mai puteam
continua viaţa mea de dinainte indiferent de consecinţe. ORICE consecinţe! Nu mă mai interesa nimic;
nu aveam decât unicul gând de a materializa ceea ce exista în cugetul meu.
Acceptasem să mă căsătoresc cu George...! Cu un bărbat pe care nu îl văzusem niciodată dar de care
eram mai sigură decât de propria-mi respiraţie; care devenise raţiunea mea de a fi.

Cum îmi puteam pleda nefericirea care permisese o astfel de întâmplare? Cum puteam fi
convingătoare într-o astfel de situaţie? Suferinţa lui V. mă îngropa şi pe mine.
Asistam neputincioasă la o prăbuşire lamentabilă, marea mea dragoste se scufunda in hăul Marianelor.
V., bărbatul fără de care nu putusem umbla pe stradă acum câţiva ani mă pierdea
iremediabil iar eu sufeream alături de el. Intensa chemare pe care o aveam pentru George
şi simultana compasiune pentru V. îmi sfâşiau sufletul.

Wed, 16 Feb 2000 05:35:14 -0500

"Good Morning Ana,
I might be paranoic, however I have the feeling that your e-mail is
being watched without you knowing it.
Few of my e-mails are left unanswered and given your recent
circumstances that make me wonder.
Please confirm the receipt of this one.
Cheers,

George"

Îmi amintesc punctul culminant al acelei perioade, episodul cel mai tulbure, când V.
interceptase un mesaj al lui George. L-a sunat şi în continuare, a urmat un şir
de discuţii telefonice între ei. După ce conversaţiile lor îndelungi se încheiau, fiecare mă
suna şi îmi relata despre ce vorbiseră, iar pe mine mă părăsisera puterile. Pe de-o parte V.,
nu accepta faptul că în curând nu vom mai fi căsătoriţi, considerând că are toate drepturile morale
şi sentimentale asupra mea, iar George, pe de cealaltă parte, era susţinut de iubirea mea
pentru el. Ambii se luptau pentru mine,
iar eu mă simţeam sfârşită între ei doi. Sfârtecată. Pe V. il evitam total, nu mai
puteam să-i vorbesc faţă în faţă pentru că nu mai aveam ce sa-i spun.
Nu mai mâncam nimic şi nu puteam nici măcăr să fumez.
Acasă nu veneam decât seara târziu şi nu aşteptam decât să treacă mai repede cele câteva săptămâni
până la întâlnirea cu George. Convenisem că va veni el la Houston şi ne vom vedea acolo.
Un tăvălug imens se declanşase şi mi-e era dor să dorm şi să uit. Eram suspendată între trecut şi
viitor, fragilă şi extenuată.
S
Wed, 16 Feb 2000 12:49:37 -0500

"Good Morning Ana,
This is to let you know that I will arrive in Hustoun on April 21-st at
11:02 AM with AIR CANADA Flight Number 825.
I will check at MARRIOT Fairfield Inn shortly after arrival.

I cannot believe that we will actually meet.
Love you,

George"

Wed, 16 Feb 2000 14:19:44 -0500

"Well Ana,
My booking is done.
I will be there in what I assume will be about 45 minutes to an hour
after arrival in Huston.

Do you remember Minulescu:

\"În seara când ne-om întâlni,
Căci va veni şi seara aceea\"

Şi continui eu mai departe

\"Pe un tărâm aflat departe,
Care oceanul îl desparte\"

I think our meeting will be a fact to reckon with and enjoy entirely.
(smiling while thinking about you)
I embrace you,

George"

Thu, 17 Feb 2000 07:52:44 -0500

"The Eyes of The Beholder
Good Morning Ana,

I have tried to contact you, without too much luck.
I did not leave any message this time, however I still want to give you
a sign of my existence by sending you this e-mail.
My thoughts are going once more towards you, as in my mind I am trying
to figure out the best strategies which will facilitate my new found
responsibilities. The thought that we will actually meet is bringing a
long forgotten
dream even closer to becoming a reality. I feel good and I feel hopeful,
as life has again its chance to
regenerate and become dignified, loving, charitable and productive.

We should not forget the music; oh the joyful tunes of Mozart, the
descriptive notes of Vivaldy and the Godly voice of Bach.
Their creative powers will be always present into our lives, as they
will motivate our directions and ease the difficulties.

I see myself, being nice and gentle with you, loving you with great
tenderness and being there in your most difficult times.
I see myself united with you as I will become a complete man once
again.
Loving you,

George"

Întrebării lui, invitaţie la Londra, i-am răspuns câteva zile mai târziu.

Wed, 31 Jan 2007 05:18:02 -0800 (PST)

Derulez puţin firul celor câţiva ani şi îmi amintesc încă de convorbirile telefonice avute atunci; de atmosfera lor. Lungi, preţioase, răscolitoare, pline de miez şi sens; ajunseseră să însemne nemaipomenit de mult pentru mine! Era o voce şi bărbatul din spatele acelei voci care se îndrăgostise de mine mult, profund...! Era o experienţă căreia îi acordam totală încredere! Ce conta că nu-l văzusem chiar deloc pe acel om şi mai mult, că între noi erau jumătaţi de planeta distanţă?! Puteau fi galaxii exponenţiale; nu-mi păsa!

Bărbatul acela reuşise să-mi înflorească o inimă nouă, proaspată, ingenuă, capabilă să iubească necondiţionat şi infinit. Începusem să îmi pierd capul, să risc, să mă apropiu de gânduri care se asemănau cu decizii cruciale în viaţă. Când m-ai întrebat dacă vreau să mă căsătoresc cu tine, eram cu Diana, la Sinaia, în vacanţă, la schi. Am fost atât de cotropită ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva ce nu puteam să palpez cu mintea, nici cu sufletul. Eram consternată. Un soi de fericire pe care o aşteptasem, care sosise şi care aproape mă dărâma. Îmi amintesc că singura reacţie pe care am fost capabilă să o exprim a fost să îngenunchez şi să mă rog. Acceptasem! Ştiu că rostisem "da" însă nu ştiu cum; nu ştiu pe ce ton a fost spus acel "da" ori ce inflexiune avusese vocea mea în acele clipe. O senzaţie stranie aidoma dezlocării unui bloc imens din munţii destinului meu, ce se desprinsese şi o lua acum la vale, mă cotropea.

În zilele următoare, începusem parcă să încep să mă "aşez" pe un alt făgaşs. Începeam să realizez cât de adânc "prinsă" eram de "solul" patriei. Pentru a putea fi cu tine, trebuia să mă desprind de o grămadă de aspecte materiale nu tocmai simple; şi nu numai materiale. Era V. şi relaţia mea cu el, menţinută de dragul fiicei noastre. Şi viaţa mea din ultimii ani în care îmi construisem un zid desparţitor faţă de el. Doamne, ce tăvălug declanşaseşi asupra vieţii mele, încât să fiu în stare să renunţ în câteva zile, săptămâni, la tot ce construisem cu multă muncă, efort, energie şi alte toate la un loc.

Tu plecaseşi în Japonia într-o delegaţie neaşteptată şi urma să te întorci când eu eram încă în SUA. Mi-ai scris din Tokyo şi apoi a fost un schimb de mesaje oarecum bulversant dar căruia nu i-am acordat importanţa cuvenită pentru că eram mult prea capacitată de faptul că ne vom vedea în sfârşit.
Ştiu că vroiai neapărat să vorbim înainte ca eu să plec în State, însă nu ai putut să mă contactezi nici pe net, nici telefonic; că erai obosit şi îngrijorat, că deveniseşi nerăbdător. Despărţirea mea de V. se produsese cu repeziciune datorită unei oferte extrem de generoase din partea mea, iar tu, la rândul tău, deşi separat de 3 ani, obţinuseşi divorţul în urma preluării unor datorii substanţiale ale fostei tale soţii. Fiecare dintre noi făcusem eforturi mari pentru a fi împreună.
Însă ceea ce nu am bănuit şi mi-a fost peste puteri să înţeleg, a fost că tu îţi pierduseşi dintr-o dată încrederea în noi. E adevărat că nu răspunsesem mail-urilor tale pentru că nu le mai primeam; calculatorul era controlat şi eu nu ştiam.

În fine, am plecat în SUA. La hotelul din Houston, mă aştepta un unic mesaj. Nu mai primisem nici un semn de la tine, neştiind că de fapt tu îmi scriseseşi dar din anumite motive eu nu mai aveam acces la mail-urile mele, şi am interpretat totul ca pe o abdicare din partea ta.
Nu mai conta că aveam sau nu să ne vedem vreodată, să stăm faţă în faţă, doream să te exprimi. Pentru că nu m-ai căutat pe parcursul şederii mele în SUA, îmi era clară poziţia ta de renunţare însă ce mi se părea extrem de neaşteptat era încredibilă ta tăcere.

Şi pentru că acum, mă simt suficient de liberă şi mai ales, eliberată, mi-am permis să iţi ofer şansa de a cunoaşte povestea de data aceasta, a mea. Felicitarea ta, apoi cele câteva marturisiri ale mele, şi brusc, un soi de invitaţie - întrebare la Londra, m-au provocat îndeajuns încât să-mi reamintesc o perioadă foarte importantă, poate chiar esenţială din viaţa mea.

Dragul meu (imi dai voie să-ţi spun aşa, nu?!:), aş fi dat orice (dar am dat totul, de fapt...) să te văd acum 7 (oare întâmplător 7?!) ani, însă acum, răspunsul este NU!

Thu 1 Feb 01:40:47 -0800 (PST)

Ultima completare (...)
A mai fost ceva: scrisorile tale! Nu, nu e-mail-urile ci scrisorile materiale, poştale.
Au fost şi nişte vederi. Din Vancouver, care într-adevăr părea foarte atractiv, mi-l descriai ca fiind vibrant, şi Ottawa. Îmi amintesc un scris drept, cu litere rotunde, de o forma "logică"... Sosiseră pe adresa tatălui meu care devenise un fel de secretar personal sentimental. Nu ştiu dacă mai există, probabil că nu. În una din scrisori îmi povesteai un vis de-al tău. Parcă se desfăcuseră cerurile deasupra ta şi apăruse Sfanta Maria; purta în braţe un prunc care nu era Isus; era viitorul nostru copil.

Acum, această interesantă, uimitoare si aproape incredibilă povestioară a vieţii poate zbura linistită aidoma unui fulg... Desigur, vântul îl va găsi fie chiar şi în vreun colţ uitat din podul cu amintiri vechi...

Thu, 1 Feb 2007 07:11:26 -0500

"Surprins, surprins, surprins............... de la forma logică a scrisului meu la amintirea unui vis pe care nu l-am uitat nici eu.

Indiferent de statutul acestei completări, pe calea gândurilor probabil ne vom întâlni întotdeauna şi aceasta va crea condiţiile necesare întâlnirii noastre în viaţa viitoare.

În această viaţă însă, poate aceasta nu ar trebui să fie \"ultima completare\" dar asta depinde numai de tine.

George"

Fri, 2 Feb 2007 11:51:40 -0500

"Eram implicat într-o relaţie spirituală, ceva unic şi enorm de diferit.
O voce blândă îmi răspundea la telefon şi pe internet, minţile noastre
se lăsau purtate spre tărâmurile unui paradis cum numai imaginaţia
pură şi neîntinată îl putea închipui.
Ar fi frumos dacă ai accepta să rămanem prieteni. Împărţim o amintire
deosebită şi bazat pe aceasta consider că o prietenie ar deveni
rezultatul cel mai binecuvântat al experienţei noastre.

Totul însă depinde numai de tine.

George"

Mon 5 Feb 2007 05:39:56 -0800 (PST)

Povestea aceasta am depaşit-o demult. Am reacţionat oarecum emoţional, dorind să ţi-o împărtăşesc şi ţie, celălalt pol al ei, ca un răspuns cu effect întârziat al semnului dat de tine.
Nu mai contează ce a fost înainte ori ce a urmat...

Fii pe pace, nu te invinuiesc de nimic! Ai fost probabil în viaţa mea acel impuls care m-a determinat să mă desprind dintr-un trecut care mă apăsa atât de adânc încât nu mai puteam trăi.
Că datorită conversaţiilor avute cu tine, de fineţe spirituală, şi care mă purtau spre un plan mai înalt al fiinţei mele, începusem să visez, sau de fapt, să mă canalizez spre un alt câmp existenţial, spre care tu mă chemai, este un profund adevăr...

Numai bine,
Ana"

Este peste puterea mea să deturnez o iubire în simplă prietenie. Să continui iubirea cu prietenia.
Nu pot. Nu vreau. Aş avea sentimentul unui flagel, obligându-mă să accept infim faţa de ceea ce cândva, a însemnat enorm. Nu pot să întreţin o relaţie călduţă cu un bărbat care în urmă cu ceva vreme m-a fascinat. Nu, lui George n-am ţinut să-i explic această atitudine a mea. Nu i-am mai scris. El a încercat să reia dialogul câteva luni mai târziu ("Let"s twist again..."). N-am răspuns.

Acum însă, pot să citesc liniştită Eminescu, fie şi din volumele acelea...