Ironia sorţii face ca, atunci când cineva încearcă să se informeze despre Horaţiu Ioan Laşcu, să afle destule despre un concurs de poezie organizat la Botoşani sau despre o librărie din acelaşi târg, care, prin grija unor prieteni, îi poartă numele, decât despre scriitorul însuşi.

Dispărut la fatidica vârstă de 33 de ani, poetul a fost un mare risipitor, nu numai cu propria operă, ci mai ales cu viaţa de care a înţeles să se scuture cu nepăsare, îngropându-se într-o o boemă ontologică, premeditat sinucigaşă. În urma sa a rămas un singur volum de poeme, publicat la o editură cvasi-anonimă şi un mănunchi de manuscrise dezordonate, din care apropiaţii au reuşit să încropească încă două opuri postume. Este explicabil de ce Horaţiu Ioan Laşcu, deşi poet autentic, nu este cunoscut decât ca personaj pitoresc, de un histronism tragic, locul lui fiind, însă, exilat într-un ungher întunecat al istoriei literare. De aceea, ediţia definitivă a creaţiei sale poetice, apărută anul trecut la editura Axa din Botoşani, reprezintă un binevenit gest recuperator, chiar dacă respectul pentru cel dispărut ar fi trebuit să impună redactorului ceva mai mult zel în eliminarea atâtor greşeli de tipar care pătează unele texte rafinate, îmbibate de o melancolie a nefiinţei, de un cinism dus la extrem, exersat asupra vieţii şi a trecătoarelor sale aspecte. Volumul (sec intitulat Poezii) se bucură, însă, de o excelentă prefaţă a lui O. Nimigean, care are meritul de a elucida multe dintre necunoscutele ce planează încă asupra acestui nefericit autor care nu şi-a mai acordat prilejul să-şi folosească talentul la potenţialul real.

Horaţiu Ioan Laşcu este un poet al thanaticului, pentru care moartea nu este simplă metaforă, de bon ton, cum se întâmplă mai ales printre colegii săi de generaţie (nouăzecişti), ci o prezenţă permanentă. Nu una cu care o poţi da la pace, cum se întâmplă la Cezar Ivănescu, ci un continuu spectru neliniştitor, care pătează decis şi feţele mai luminoase ale realităţii. Astfel se explică o nestrunită aplecare către confesiune o confesiune litanică, însă nu una care ar putea să elibereze, ci una care echivalează cu o şi mai crudă conştientizare a inutilităţii fiinţei. De aceea scenariile lirice par aleatorii, simple ipostaze histrionice ale celui care încearcă să se dea în stambă chiar atunci când lucrurile devin grave: "(mişcarea adevărului ne face rău)// vom aprinde lumânări vom scoate morţii din sărite/ cu piesetele noastre absurde şi goale/ totul va simplu ca o zi de sărbătoare în care/ din stomacul unui peşte necunoscut vor trage pescarii/ la mal un adevăr neaşteptat".

Cuprins de această boală a descoperirii morţii în propria vlagă, poetul devine cinic şi-şi dezvoltă o dureroasă formă de revoltă tocmai în luarea în balon a propriei drame. Declamă, bunăoară, sentenţios, imperativ, dar de pe poziţia celui învins: "cea mai tâmpită categorie/ umană sunt trăitorii", născocind cu bună ştiinţă un paradox prozaic, apt însă să dea în vileag o anumită silă, o stenahorie generalizată. Poetul este cel condamnat să facă limpezi toate aceste lucruri, iar în astfel de situaţii aneantizarea devine o fericită soluţie (deloc întâmplător un adevărat laitmotiv al poemelor este cunoscutul regressus ad uterum). Există, însă, şi un anumit saţiu manifest, pe care moartea îl poate exercita asupra celui care îşi face stindard din nepăsarea dispreţuitoare faţă de firescul existenţei: "aducător de griji, te clatini prin livezi/ nu mai e mult şi-ţi înverzeşte barba/ că pătimaş în palmă paharul îl strângi fugi/ şi-nvineţeşti pământul cu încă alte cruci/ nedomolit te cauţi alcoolul îl respiri/ tu mamă cărei morţi ai vrea să mă închin// tu nesătul de moartea spre care singur vii". În aceste paliere ale restrânsei sale opere, Horaţiu Ioan Laşcu este un poet remarcabil, care îmbină din disperare jocul buf cu gravitatea autentică, farsa epidermică şi un nestins alean după nefiinţă. Redescoperit, el ar merita să schimbe câte ceva în ierarhia ţeapănă a poeziei actuale. Dar m-aş mira ca pe nefericitul poet norocul să-l ajungă tocmai după moarte.

Bogdan Cretu
Adevarul literar