”Înălțat în piscuri de milenii, sonetul își radiază enigma-i glorioasă, făptura iubită fiiind text al ”Celui Etern”, întrupare a celui mai pur sonet într- artă supremă. Dacă în istoria  receptării lui Shakespeare în România, Eminescu rămâne unul din momentele fundamentale, un moment tot atât de important pe linia aceleiași receptări și mai ales asimilări, îl constituie sonetele lui Vasile Voiculescu, într-o permanentă circulație a motivelor”

(Felicia Giurgiu)

Așa cum, altădată, Novalis dezlega misterul Cosmosului într-o scoică, William Blake îl descoperea într-un fir de nisip, Vasile Voiculescu transfigurează în versurile sale suferința iubirii valorizând-o și dându-i strălucirea perlei. În ”Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară de Vasile Voiculescu” la aproape patru secole după marele Will, sunt reînviate acele culmi până la care erosul a fost înălțat la valoarea  de aur pur.

Nu există în literatura română sonete mai frumoase în care iubirea supusă unui act al distilării alchimice să fie transformată într-o ”licoare limpede și cristalină, vin tras din sonet în sonet, elixir al râvnitei nemuriri, mireasmă a cugetelor”.

Unul dintre sonetele mele preferate:

 Vasile Voiculescu - CCXIX

Cum dragostea de tine mă vrea de veci sonor,

Melodios, din creștet până-n tălpi, mă ține

Mereu între fiole și alambicuri pline,

Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,

Plecat peste esențe, cu tainice șoptiri,

Să migălesc cerescul venin în lacrimi acre,

Și-n cumpăna de aur a sunetelor sacre

Să aflu elixirul râvnitei nemuriri...

Fierb muzici mari de sfere în magicele scule

Se rânduiește-n zodii tot clocotul de hău...

Și e aproape gata...Dar albelor formule

Le mai lipsesc silabe: rostesc numele tău:

Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers

M-a sărutat pe gură întregul Univers

Duminică 30 septembrie 1956