Alexis Zorba

Alexis Zorba

”Mă uitam la mâinile lui care știau să se slujească de cazma și de santuri- pline de bătături și crăpate, deformate, nervoase. Cu mare băgare de seamă și gingășie parcă ar fi dezbrăcat o femeie, ele desfăcură sacul și scoaseră dinăuntru un vechi santuri lustruit de ani, cu o sumedenie de coarde, cu podoabe de aramă și de fildeș și cu un ciucure de mătase roșie. Degetele butucănoase îl mângâiau de la un cap la altul, încet, cu pasiune, de parcă ar fi mângâiat o femeie. Apoi, îl înveliră din nou, cum învelești un trup iubit să nu răcească.

-Iată santuri-ul meu! Șopti el în timp ce-l punea cu precauție pe scaun. (...)

-Zorba, am zis, și-abia m-am ținut să nu-i sar în brațe, Zorba, de acord! Vii cu mine. Am lignit în Creta, îi vei supraveghea pe muncitori. Seara o să ne întindem amândoi pe nisip- n-am pe lume nici nevastă, nici copii, nici măcar un câine- o să mâncăm și o să bem împreună. După aceea, tu ai să cânți la santuri...

-...Dacă o să-mi vină cheful, pricepi, dacă o să-mi vină cheful. Să muncesc pentru tine, asta da, cât poftești. Sunt omul tău. Dar cu santuri-ul, asta-i altă mâncare de pește. E-un animal sălbatic, are nevoie de libertate. Dacă o să-mi vină cheful, o să cânt și din gură. Și-o să joc zeimbekiko, hasapiko, pentozali - da ți-o spun verde, numai dacă-mi vine cheful. Socoteala dreaptă e frăție curată . Dacă mă silești s-a isprăvit. În treburi de felul ăsta, e bine s-o știi, sunt bărbat.

-Bărbat? Ce vrei să spui?

-Ei, cum ar veni, liber!

-Jupâne, am strigat, încă un rom!

-Două romuri strigă Zorba. Și pentru tine unul, să putem ciocni. Ceaiul de salvie și romul nu fac casă bună. Trebuie să bei și tu un rom, ca să pecetluim înțelegerea dintre noi.”

(Nikos Kazantzakis,  Alexis Zorba)