Pelerin al gândului și al căutărilor filosofice, Vasile Voiculescu este un caz  unic în literatura română. Tipul de sonet cultivat de poet pentru ”continuarea” operei shakespeariene nu era cel cunoscut în poezia noastră nici la Eminescu, nici la Macedonski, Pillat, Codreanu sau Eftimiu. O singură dată, în mai 1950,  încercase  sonetul endecasilab românesc, în ”Întâia dragoste”, apoi va folosi alternanța de 14-15 silabe.

Joi, 2 decembrie 1954, scrie primul sonet dar îl așază al patrulea în suita celor 90 de sonete. Treimea shakespeariană Iubit-Iubită-Amant, capătă la Vasile Voiculescu semnificația Iubit-Iubită- Eternitate. Cântecele pe care n-a apucat să i le îngâne celei mult iubite i le va cânta în ”sonetele shakespeariene”  ca o perpetuare în timp și spațiu a stării de iubire în Eternitate. Durata e înscrisă în focul poeziei, numai prin vers iubirea primește pecetea Eternității:

CLVIII

Din clarul miez al vârstei râd tinereții tale,

Trufașa-ți frumusețe în față o primesc

Și ochilor tăi, aștritulburători de cale,

Opun intensu-mi geniu în care se topesc.

Mă-nfățișez cu duhul, nu te sărut pe gură,

Plecat ca peste-o floare, te rup și te respir...

Și nu mai ești de-acuma trupească o făptură,

Ci un potir de unde sug viața și strâng mir.

Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingășie:

Cu ideala forță mi-apropii ce mi-e drag.

Înjug virtuți și patimi la marea poezie

În care, fără urme de pulbere târzie,

Te –amestec și pe tine cu sila; pentru mag

Pământul n-are margini, nici cerurile prag.

Joi 2 decembrie 1954