”Se pare că dorita camaraderie în meșteșugurile de intelect atârnă mai puțin de oameni decât de meserie.

Pe categorie, scriitorii, de pildă, la noi, nu s-au putut grupa încă într-o solidaritate. Unde sunt laolaltă trei, ori fiecare din ei e prea genial, disprețuindu-i pe ceilalți doi, ori se disprețuiesc pe temeiurii mijlocii, străine profesiunii și se ocărăsc unii pe alții ca niște chivuțe. Societatea S.R. care de obicei se scrie cu inițiale ca S.T.B., U.C.B. B.N.R.; după codul telegrafic  consacrat, e o entitate numai nominală, pentru încadrarea unor titluri de simplă paradă, un comitet, un președinte și un președinte general. Strâns uniți, într-o disciplină de apărare și atac exclusiv profesional, scriitorii ar fi putut să fie de multă vreme o putere în loc de firmă.

Aceeași lipsă de afinitate a omeniei, în artele plastice. Individualitatea genialității e parcă mai acuzată la pictori, rareori strânși câte doi, trei într-o expoziție, împinși mai ales de cuantumul chiriei unei săli, și de cheltuieli. În parte, asociații pe câte 20, 30 de zile îți atrag atenția într-un colț asupra mediocrității colegilor de panou. Prea puțină generozitate și o intoleranță medievală. Ca și cum fiecare expozant ar fi născocit el însuși culoarea, paleta, pensula și pictura.

Excepția o aduce în anarhia artelor, muzica, pe cât înțeleg, S-a spus întotdeauna că ea îmblânzește. Acest foarte banal loc comun pare adevărat. De multe ori, fără să-l cunosc și urmărit în concertele lui, prin reflex, la radio, cu o ureche îngroșată de o barbară incompetență, am adus vorba de George Enescu, un mare muzicant și un mare camarad, în contiguitate, mai cu seamă cu alt artist, acela în pictură, Ștefan Luchian. Compozitorul s-a cheltuit toată viața, în toate felurile cu o abnegație impresionantă în ceea ce privește fie persoana lui, fie și concepțiile  lui de viață, numai pentru camaraderie.

Eram internat în lagăr, când a fost pus în libertate supraveghiată, dar în libertate, Matei Socor, închis între comuniști și scos din închisoare prin stăruințele lui George Enescu. Pe I. Pruner, care era să fie arestat într-alte împrejurări, l-a scăpat George Enescu. Zeci și sute de muzicanți de toate gradele, îi datoresc fermecătorului meșter o recunoștină de bun și simplu coleg cu inima și brațele calde.

Întâlnirea lui la București cu Iehudi Menuhin, venit prin cerul a două emisfere, e de acum istorică. Prințul vioarei american a fost primit de ctitorul român al lăutei, cu o emoționantă strângere la piept. G. Enescu are 70 de ani, iar frumosul Menuhin din fotografiile pe care le-am văzut, ale unei tinereți de luminoasă francheță, numai 30. Ei s-au apropiat de Sfintele Taine cândva, la Sinaia. Peste Atlantic, pasărea l-a purtat pe noul Lohengrin până la clubul melancoliilor dascălului adolescențelor lui, ca să-l mai vadă, ca să-l mai simtă alături de el. Succesele imense ale violonistului ar fi îndreptățit înfumurarea, cu care ingratitudinea își salvează de regulă lașitățile cu un panaș. Menuhin putea să-l dea uitării pe Enescu, iar Enescu putea să fie biruit de alte trufii. Cugetul lor depășește pe om și-l învăluie în nimb. Dar în duioasa însuflețire trebuie  căutată și vioara, glasul cel mai adevărat al lui Dumnezeu.”