Istorie...altfel

Istorie...altfel

Pentru că la istorie și la istoria limbii române școala ne-a băgat bine în cap principiile ce stau la baza etnogenezei poporului și a limbii române și pentru că nici până la această oră, noi, românii nu avem o istorie obiectivă, curiozitatea mă îndeamnă și către alte ”teorii”. Iată, pe scurt, un model de istorie sacră  descrisă de hermeneutul Vasile Lovinescu, prea puțin cunoscut și studiat.

Mitul este un mod de gândire coerent și semnificativ  ca o expresie a unui mod de trăire spirituală. El poate face parte din izvoarele istorice ca orice altă sursă scrisă sau figurată din care se poate descifra profilul spiritual al unei civilizații. A-l minimaliza, a-l lua în derâdere și a-i denatura sensul, luând în seamă doar evenimentele sociale, politice, economice înseamnă să nu recunoști spiritualitatea lumii arhaice. Pornind de la aceste idei tradiționale, în studiul Dacia Hiperboreeană,  Vasile Lovinescu reconsideră întreaga istorie a acestui spațiu, având o perspectivă din interior, nu una modernă, exterioară și profană. A pune sacrul pe primul plan înseamnă a gândi asemeni popoarelor arhaice pentru care sacrul și mitul ordonau lumea, erau ”dharma”, legea universală unitatea dintre macro și microcosmos. Mergând la izvoare, către origini, Vasile Lovinescu merge pe calea strămoșilor spre centrul tradiției dacice, centru din care se întrezărește cerul Tradiției primordiale.

Toți Principii întemeietori ai Statelor românești au ”descălecat” din Transilvania, centru al Daciei din toate timpurile. Numiți ”negri” ei au venit dintr-un ținut ”negru”. Valahia a fost întemeiată de Negru- Vodă Basarab care a ”descălecat” din țara transilvană a Făgărașului prin ”cheile” Munților Carpați. El și-a stabilit capitala pe Argeș și aridicat mănăstirea Curtea de Argeș, unul dintre cele mai frumoase monumente ale României. De această Mănăstire se leagă remarcabila ”Legendă a Meșterului Manole”.

Negru-Vodă a ales un arhitect, pe Meșterul Manole cu cei șase companioni ai lui . S-au apucat de lucru, dar ceea ce construiau ziua, noaptea se surpa spre tulburarea zidarilor și mânia Prințului. Într-o noapte Meșterul Manole vede în vis un înger care îi spune că Opera lui poate fi desăvârșită numai dacă zidea la temelie prima ființă omenească  pe care o va întâlni. Și aceasta a fost Ana, tânăra soție a Meșterului.  Sacrificiul este făcut, Biserica este terminată, însă Negru-Vodă nu vrea ca un alt prinț să aibă o biserică asemănătoare. Ridică schelele și îl lasă pe Manole și calfele sale pe acoperiș. Precum Dedal, și-au făcut aripi din lemnn, care nu i-au putut susține și toți s-au zdrobit de pământ.

Concluzie: artistul trebuie să pună în Opera sa tot ce are mai bun. Jertfa este nodul vital al bisericii, fără de care nicio construcție arhitecturală tradițională nu poate să existe, un nod vital pe care e suficient să-l lovești pentru ca totul să se prăbușească. Ce perspectivă asupra vechii ”arte regale”a Masonilor operativi! Shaktia trebuie să facă să urce și să resoarbă cele șase centre –acestea sunt reprezentate de cei șase meșteri. Maestrul (Meșterul) lor este Lotusul capului Sahasrara. Scările simbolizează coloana verticală.  Ei își fac aripi...mor succesiv , Manole ultimul...și sunt resorbiți de Shakti...se transformă în ”izvoare”, în element fluid. Acesta este aspectul microcosmic al Legendei.

”Negru-Vodă”ca inițiat superior și ca misionat a realizat aici un suport spiritual, o manifestare pantaculară a misterelor din nou instituite de el. De fapt o readaptare definitivă a tradițiilor dacice.

Simbolismul masonic al legendei nu are nicio legătură cu Occidentul. Știința sacră a construcțiilor este comună tuturor tradițiilor- Ianus prezida collegia fabrorum.

”Legendele întemeierii celor trei Principate ține de Arta regală a întemeierii Statelor”. (Vasile Lovinescu)

Nimic mai puțin spontan și mai pregătit decât aceste ”descălecări”. Un stat tradițional nu se făcea precum o republică americană. Întemeierea sa constituia Marea Operă. Dacă simbolismul legendelor de întemeiere este  numai hermetic asta nu înseamnă că nu a fost și altceva  mult mai important. Simbolismul hermetic se impunea deoarece miturile în sine se referă în mod expres  la fundarea Statelor care era, în fond, o funcțiune a Războinicilor.

Întemeierea statelor a fost aspectul exterior al unei reînnoiri tradiționale dacice.  Să ne amintim că întemeietorul Valahiei a fost Negru-Vodă ”Basarab”. Multă vreme s-a crezut că Basarab era numele dinastiei domnitoare. Marele istoric  Hașdeu a venit și a spus că era de fapt numele unei caste și nu al unei singure familii. Dinastia valahă propriu-zisă a avut două ramuri: Dăneștii și Drăculeștii care au domnit pe rând.

Numele de Basarab se descompune în Ban-Saraba, prin contracție Basaraba. Ban era cea mai înaltă treaptă de noblețe valahă. Saraba? Iată ce spune istoricul Jordannes despre supra-casta sacerdotal-regală dacică: ”primum Sarabos tereos, qui inter eos generosi existebant: ex quibus eis reges et sacerdotes ordinatur”. Tradus: ”Primii dintre ei erau acei Sarabos tereos dintre care se consacrau regii și sacerdoții.” Rădăcina cuvântului este ”Sar”, adică ”Rege”, ”Cap”, ”Șef” ca și cara, cira, ser, sir, sri.

”Tereos” înseamnă tiară. Așadar, ”Sarabos purtând tiară”. Iar Ban Saraba era această castă supremă, perpetuată timp de o mie de ani în munții de nepătruns ai Transilvaniei. Identitatea de castă, deci identitatea de tradiție, în speță de tradiție daco-hiperboreeană.

Ocultate și inaccesibile timp de o mie de ani această tradiție și Sarabii care o păstrau s-au manifestat în epoca de reînnoire tradițională care a fost Evul Mediu. De aceea a rămas atât de obscură și de greu de descifrat perioada de început a Principatelor române. Puține mărturii, puține documente, multe legende.

Până și istoricii au renunțat să mai vadă în Negru Vodă un personaj istoric. Adevărul este că au fost mai mulți în epoci diferite: 1128, 1260, 1350. Istoricul D. Onciul spune în Originea Principatelor române: ”Tradiția atribuie lui Negru-Vodă toate faptele și chiar monumentele...este o personificare poetică a originilor, nu este numele unui personaj real...Este personificarea întemeierii Statului...Este un nume mistic

Așadar,” Negru Vodă” sau ”Radu Negru”cum a mai fost numit uneori este un nume colectiv, o funcție și o funcțiune inițiatică-sacerdotală-regală.

Negrul a fost culoarea aflată dintotdeauna în strânsă legătură cu Dacia. Este un simbol hiperboreean pentru că este culoarea lui Saturn.

Dacii, ca popor hiperboreean coborau din Pelasgos, ”născut din Pământul Negru”. Marea dacică este ”Neagră”. Valahii au fost numiți de toate popoarele ”Valahi Negri”, iar țara ”Valahia Neagră”, Kara, Ulaghi, Kara-Iflak, de către turci; Kara-Ulak de către sârbi și bulgari. Funcțiunea tradițională supremă la Valahi este ”Negru-Vodă”. Istoricul Hașdeu atestă că Împăratul Filip Arabul a fost Dac și cel mai celebru Împărat pe care Dacia l-a dat Romei a fost Licinius, cumnat al lui Constantin cel Mare. Titlul invocat de Licinius la tronul imperial a fost cel de ”descendent din Filip Arabul”. Poate că ar trebui să se spună Filip Sarabul dacă ne gândim că e vorba de o asimilație fonetică. Așa a fost și în cazul lui Apollo din Insula albă, Apollon Leukaios, Leukos, ”Apollo Lupul”.

Ptolemeu numea râul Jiu, Arabon potamos. Etimologul Bezsonov a remarcat în studiile sale că în poeziile populare ale vecinilor noștri sârbi, ukrainieni, bulgari românii sunt numiți ”Arabi”, iar  ținutul ”Țara Arabilor”. Toate acestea sunt în legătură cu simbolismul saturnian al culorii negre și persistența denumirii până în timpurile moderne arată supraviețuirea uneintradiții saturniene.

Același totemism și aceeași asociație de idei se regăsesc în stemele Principatelor. Pe acelea ale Valahiei se văd trei capete de Negri; pe cele ale Moldovei, două chei încrucișate având fiecare la extremitatea superioară două capete de Negri.

Revenind la funcțiunea Radu-Negru, s-au găsit la Curtea de Argeș morminte voievodale, printre care unul al lui Radu Negru, cu îmbrăcămintea și podoabele foarte bine conservate. Giulgiul era acoperit de swastici.

Chiar dacă hermeneutul argumentează teoria pe care o susține cu diferite izvoare istorice sau cu interpretarea unor elemente oculte ce țin de istoria esoterică, teoria lui nu se poate susține și nici nu se poate respinge în totalitate. Este nevoie de cunoaștere, de studiu îndelungat și de o deschidere a minții pentru a privi lucrurile în profunzime.

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă din punct de vedere esoteric, Vasile Lovinescu încearcă să rescrie o pagină albă din istoria românilor, pornind de la câteva principii și bazându-se pe izvoare istorice documentate, Neagu Djuvara încearcă o restituire a aceluiaș moment de pornire pe care ”marii istorici” ori l-au trecut sub tăcere, ori l-au tratat cu superficialitate dictată de diferite conjuncturi.

Trei lucruri, spune Djuvara, au ținut sub obroc momentul întemeierii statelor românești care s-a petrecut la distanță de sute de ani de ceea ce se întâmpla la vecinii noștri. Primul lucru care a împiedicat aducerea la lumină a istoriei adevărate a acelui moment a fost un fals patriotism care a dictat selectarea datelor, în sensul că, tot ceea ce-ar fi venit din afara spațiului carpato-dunărean  nu are vreo relevanță. Al doilea motiv ar fi fost ideea fixă de-a transmite principiul etnogenezei românești având la bază strict elementul autohton, fără nicio contribuție din afară. Deși, marele istoric Nicolae Iorga a tot vorbit în scrierile lui despre interdependependența dintre popoarele din sud-estul Europei. Apoi, lipsa rigurozității în ceea ce privește traducerea și interpretarea unor documente istorice pentru a susține același principiu al etnogenezei autohtone și al continuității, viziune îngustă, statică și păguboasă.  Neagu Djuvara explică  de ce primele state românești s-au închegat când deja în jurul nostru erau formațiuni statale funcționale. De ce?  Nu s-a acceptat și nu se acceptă ideea că și la noi, ca oriunde în lume, a funcționat acel principiu conform căruia dispariția sau oboseala elitelor autohtone a fost substituită de către grupuri venite din afară. Ceea ce nu acceptă istoricii români este faptul că cei care au pus piatra de temelie a Țării Românești erau barbari nomazi. De ce lucrul ăsta nu s-a întâmplat mai devreme? Fiindcă ”n-am avut noroc de barbarul cel bun”, spune Djuvara. Și tot el spune că slavilor – ultimul val de migratori- li s-a acordat importanță mult mai mare decât au avut-o pentru că nici ei n-au fost capabili să influențeze apariția unei puternice formațiuni statale nefiind  la fel  organizați așa cum erau triburile germane sau cele venite din zona Asiatică.