Sadegh Hedayat – Bufnița oarbă

Sadegh Hedayat – Bufnița oarbă

 

 ”Mă tem doar că mâine mor și nu m-am cunoscut încă.”

(Sadegh Hedayat)

Sadegh Hedayat a fost cel de-al cincilea copil al  cunoscutului poet iranian Reza Quli Khan Hedayat ce aparține unei  vechi familii aristocratice și s-a născut în data de 17 februarie 1903 în Teheran.  Și-a început studiile la Colegiul francez Saint- Louis din capitala Iranului, le-a continuat în Belgia (1926-27), apoi, la Paris (1928-29), Reims (1929), Besancon (1929-30). În 1930 s-a întors în țară și a practicat diferite slujbe de mărunt funcționar pentru a-și asigura pâinea zilnică. A colaborat la reviste importante precum Cuvântul (Sokhan) sau Mesajul nou (Payyam-e nou). A călătorit mult în afara țării, călătoriile fiind una din marile lui plăceri. Intelectual din rara specie  a rasaților, de o exigență ieșită din comun, dar și de o modestie și de o puritate rar întâlnită, lucru care l-a determinat să se țină în umbră, frizând anonimatul. În mod deliberat, și-a mascat suferințele de orice fel neacceptând niciun compromis. Avea un suflet mare și o blândețe care-l făceau să fie extrem de indulgent cu cei din jurul lui. Era convins că sursa răului este doar ignoranța și se ținea departe de ridicolul lucrurilor, al persoanelor și al situațiilor încercând să tempereze pe cât putea prostia și răutatea lumii în care trăia. Studiile din Franța – la vremea aceea visul oricărui iranian - l-au pus în contact cu marea cultură europeană. Bun cunoscător al folclorului și al tradițiilor iraniene – lui îi datorăm numeroase traduceri de texte pahlavi – dar și al superstițiilor și practicilor magiei populare care derivă din ele. Gustul pentru straniu și insolit i-a fost trezit de tulburătoarea Indie, dar avea și o solidă cultură europeană și americană:  Platon, Aristotel, Shakespeare, Cervantes, Hesse, Camus, Kafka, Thomas Mann, V. Woolf, Freud, Goethe,  Nietzsche, Poe, Dickens, Dos passos, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Joyce, Steinbeck, Cocteau, Gide, Sartre, Zweig, Maupassant Cehov sunt doar câteva nume din universul referențial al lecturilor lui. Nu-i era străină nici muzica clasică – Ceaikovski, Schubert, Liszt, Bach Mozart și nici artele plastice- Chagall, Dali, Picasso etc.

Marile lui iubiri au fost, însă,  Omar Khayyam (căruia i-a dedicat studiul ”Cântecele lui Khayyam”) și Kafka pe care l-a tradus după ce a scris ”Bufnița oarbă”, roman atât de apropiat de stilul kafkian.

În  Franța fiind,  scrie în 1931 romanul ”Bufnița oarbă” și tot aici are o tentativă de sinucidere. ”Jocul cu moartea e singurul în care nu reușești să te amăgești. Numai moartea nu minte”, spune el în ”Bufnița oarbă”. Între 1935- 1936 călătorește în India  la invitația diplomatului iranian Sheen Partaw și aici vede teribila comuniune a două tipuri de gândire, aparent,  ireconciliabile - gândirea orientală și gândirea occidentală. Aici învață vechea persană (pahlawi) și scrie o serie de proze scurte (trad. în română vol ”Îngropat de viu” ). În 1944 vizitează Uzbekistanul sovietic.

Pe 2 noiembrie 1950, revine la Paris  unde amintirile îl năpădesc și nu mai reușește să se reconcilieze cu toate suferințele lui. Închiriază un apartament în arondismentul 18, pe strada Championnet, nr. 37 și în noaptea de 8 spre 9 aprilie 1951 se sinucide. Lasă la vedere manuscrisele și pune pe piept portofelul cu 100 000 de franci pe care-i împrumutrase de la un prieten iranian. Era atât de iubit de prieteni încât a doua zi  scriitorul Șahid Nura`i, unul dintre prietenii lui, face infarct de supărare. A fost înmormântat de Ambasada iraniană.

Cei care i-au fost contemporani l-au descris ca pe un spirit de tip renascentist, acel homo universalis care se mișca cu mare ușurință de la un domeniu la altul și de la un subiect la altul, în funcție de importanța lui. Întreaga lui operă stă sub semnul unei mari tensiuni creatoare rezultată din impactul a două culturi, a două civilizații pe cât de diferite pe atât de complementare. Temele dominante sunt singurătatea, moartea, reîncarnarea, sărăcia. Personajele sale aparțin lumii copilăriei, sunt bărbați și femei pe care i-a întâlnit pe străzile Teheranului, dar, mai ales, la periferie, dar și în Șiraz, ”orașul trandafirilor roșii, al privighetorilor și al vinului”. La fel de pesimist ca Omar Khayyam,  dar cu o luciditate ce-l trage către acel spațiu eterat al marilor damnați.

Romanul ”Bufnița oarbă” a fost publicat prima dată la Bombay, în India, într-un tiraj redus de 50 de exemplare policopiate și a provocat un mare scandal în Iran. Abia în 1941, după schimbarea regimului a fost publicat, mai întâi, în revista ”Iran”, apoi, în volum. Publicul cititor a fost șocat de retorica miniromanului pentru că nu seamănă cu nicio altă operă din literatura universală. În critica literară iraniană există peste 50 de interpretări ale romanului care au fost adunate într-o carte cu titlul ”Aceasta este Bufnița oarbă”. Nedorind să-și explice opera Sadegh Hedayat a tot încercat o demitizare a ideaticii cărții.

Bufnița oarbă” e plein d`effets conștiente, foarte calculate, precise...Fiecare pagină e condusă ca o partitură muzicală. Pasajele care par cele mai imaginare sunt  chiar cele asupra cărora am muncit cuvânt cu cuvânt. Otrava, căci e otravă înăuntru, am distilat-o picătură cu picătură. Întâi mă întrebam ce voiam să spun, apoi căutam cea mai bună formă, tonul cel mai convenabil...Unii ...au crezut că personajul din ”Bufnița oarbă” sunt eu.. E adevărat, bineînțeles, eu sunt autorul, dar detașat de narator. Fiecare frază e intențională...nimic din delirul unui opioman. Când descriam scena asta înfricoșătoare, râdeam cu lacrimi...Și totuși, asta e opera mea cea mai clară. Nimic nu-i extraordinar în ea. Dar se vede? J`ai surtout fait de transpositions. Să luăm cazul numărului 24, care e o măsură de timp, de bani, de monede vechi...Naratorul spune sincer că asta e singura bogăție a vieții sale..Ce este un an? Un tur, un tur complet. Și așa mai departe... Leacurile bizare pe care doica i le dă naratorului. Nu sunt invențiile mele. Le-am copiat după Canonul lui Avicenna, fără să le modific deloc.”

(Sadegh Hedayat)

Dacă mărturisirile lui vin să facă lumină ori, mai degrabă, să-l bage pe cititor în ceață se poate lesne vedea din răstălmăcirile care i s-au dat și care tot n-au reușit să ajungă la un numitor comun. Însuși traducătorul, Gheorghe Istrati, îl pune în gardă pe cititor în ceea ce privește transpunerea din persană în limba româna în încercarea eroică de-a se afla pe cât de aproape era posibil de textul original. (Sadegh Hedayat cunoștea limba română ca de altfel toate limbile din substratul indo-european care se înrudesc cu persana veche.)

”Pentru a fabrica un automobil în zilele noastre, trebuie să construim mai întâi o căruță? Învățarea principiilor scriiturii e o afacere personală. Eu pot  numai să o introduc într-o lume la care nu are acces. Și, pentru asta, cu atât mai bine dacă sunt în măsură să-i aduc ultimul strigăt în literatură.”

Rar mi-a fost dat să mă simt acasă în opera unui scriitor așa cum m-am simțit în cea a lui Sadegh Hedayat. Probabil și din cauza marii lui apropieri, din mai multe puncte de vedere, de Fernando Pessoa. Straniu sentimentul de deja vu atât în biografia cât și în spațiul romanului ”Bufnița oarbă”. Sincer, nu pot da nicio cheie de interpretare pentru că, probabil, singura cheie este să poți empatiza atât de mult cu naratorul încât să te simți ca un alter ego al său și să respiri o dată cu el aerul tare al înălțimilor în  care este scrisă proza.

”Fără îndoială, gesturile, gândurile, dorințele obiceiurile atavice, cărora unele alegorii le servesc drept vehicule de-a lungul generațiilor, reprezintă factori atât de indispensabili ai existenței noastre. Mii de ani s-au pronunțat aceleași cuvinte, s-au practicat aceleași împerecheri, s-au încercat aceleași nenorociri puerile, viața de la un capăt la altul, este altceva decât o poveste de adormit de-a-n picioarelea? Ceea ce scriu nu e propria mea poveste? Poveștile sunt o cale de retragere, deschisă bietelor dorințe pe care fiecare narator le-a conceput în îngustimea mentalităților sale ereditare și pe care nu le-a putut satisface.”

Sadegh Hedayat a fost primul prozator de mare forță:  înaintea lui, în literatura iraniană nu exista decât poezia. El a înțeles că marea problemă a societății contemporane era integrismul. Și atunci ca și acum, poeții care depășeau o anumită limită erau condamnați la moarte. Hedayat avea o educație occidentală  și mesajul transmis umanității prin opera sa a fost  mesajul unei gândiri moderne occidentale opusă celei religioase. Și singurul mod de-a face acest lucru a fost conceperea  un roman care nu poate fi încadrat în niciunul dintre tiparele retorice cunoscute. A inventat cuvinte noi, fraze inedite, un limbaj care l-au detașat net de ceilalți intelectuali care nu l-au înțeles și l-au condamnat la o și mai apăsătoare solitudine. Era considerat un aristocrat pesimist și a fost marginalizat până după revoluția islamică când o serie de intelectuali s-au simțit responsabili de tăcerea și de marginalizarea lui.  ”(...) Acest Pessoa din Teheran  care a trăit câțiva ani în Franța  i-a făcut cunoscuți în țara lui prin traduceri pe Cehov, Kafka,  Schnitzler  și a trezit admirația lui Andre Breton grație capodoperei sale Bufnița oarbă. Primul sinucigaș al literaturii persane Sadegh Hedayat a fost și primul scriitor iranian care a provocat o breșă în tradiția savantă  persană criticând toate formele de despotism politic sau religios declarând în mod deschis  că omul este un înger căzut că nu mai există cer și că Infernul este aici, pe pământ. Cu puțin timp înainte să se sinucidă  a lăsat o deviză care ar putea să fie invocată de toți apatrizii: " Ni d’ici ni d’ailleurs; chassé de là, non arrivé là.”  (Roland Jaccard)

Nici de aici, nici de acolo, străin în țara lui, străin și în Europa și oriunde în lume, iată marea dramă a unui scriitor al cărui suflet nu s-a regăsit  printre contemporanii lui. "Tout est douleur, tout est transitoire”. Cine este îngerul cu ochii negri arzători care-l însoțește pe parcursul romanului ”Bufnița oarbă?” Este însăși eterna înțelepciune care i-a însoțit pe toți vizionarii iranieni. Și tocmai această veche înțelepciune o transmite Hedayat într-o operă modernă folosind limbajul universal al archetipurilor, pentru prima dată, în literatura persană modernă.  Și tocmai lucrul acesta a atras atenția unor nume de rezonanță precum Andre Breton și  Henry Miller.  Hedayat n-a fost doar un pelerin disperat, apăsat de propria umbră,  ci afost un gânditor modern nonconformist, de mare clasă.  ”În viață sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătatea sufletului și-l distrug. Există dureri ce nu se pot destăinui, fiindcă se obișnuiește ca aceste încercări incredibile să fie socotite drept accidente sau evenimente rare și ciudate, iar dacă cineva le descrie cu vorba sau cu pana, oamenii, respectând opiniile admise în mod curent, pe care le împărtășesc, de altfel, și ei, acceptă povestea, dar cu un zâmbet sceptic și disprețuitor. Pentru că omul n-a găsit încă un remediu acestui flagel, iar singurul leac e uitarea pe care o dau vinul și somnul artificial, provocat de opiu și de stupefiante. Dar ce păcat că efectul acestui gen de medicamente e trecător și, în locul ușurării, după un timp, durerea crește violent. Oare va pătrunde cineva, într-o zi, secretele acestor accidente metafizice, aceste reflexe ale umbrei sufletului, perceptibile numai în năucirea care separă somnul de veghe?”

”Desenam, totdeauna, un chiparos sub care era ghemuit un bătrân adus de spate, asemănător yoghinilor din India. Îmbrăcat într-o aba, cu capul înfășurat într-un turban, își ține degetul arătător de la mâna stângă pe buze, imobilizat într-un gest care exprima mirarea. În fața lui, o fată îmbrăcată în negru se apleca mult spre el să-i ofere o floare de nufăr – un pârâu îi separa. Oare mai văzusem undeva această scenă sau îmi fusese sugerată în somn? Nu știu. Știu doar că niciodată nu desenam altceva.”

E adevărat, boala a provocat în mine nașterea unei lumini, a unei lumi necunoscute și tulburi, plină de formeși culoriși ascultând de tendințe despre care oamenii sănătoși n-au nici cea mai precară intuiție. Trăiam interiorizat peripețiile din aceste povești și simțeam o bucurie de nespus. Redeveneam copil. (...) 

 

08.03.2021

m.s.

Cenaclu Literar: