Poezia populară japoneză, numită  ”dodoitsu”, ce consta într-un catren (7+7+7+5) alcătuit din 26 de silabe a fost înlocuită în secolul al XI-lea cu ”imayo-uta”, noul tip de catren în care fiecare vers are 12 silabe cu o cezură după primele șapte. Acest tipar se va păstra și în perioada Muromachi în poezia numită ”ko-uta”.  Predilecția pentru genul și versul scurt de poezie al poeților niponi revelează geniul creației în arta miniaturalului păstrând până la ultimul amănunt caracteristicile modelului inițial. Un exemplu este și arta aranjamentului floral, ”ikebana”, în care întreaga natură este adusă în spațiul unei încăperi, într-o vază, sau anumite tehnici de reproducere a infinitului universului cu ajutorul unor materiale- pietre, mușchi, plante. ”Și aici ca și la flori, o mulțime de reguli stricte izbutesc să facă din grădina japoneză o mică bijuterie (...) Se găsesc în ea atâtea lucruri ale căror rost sau simbol nu-l bănuiești și care contribuie cu toate la farmecul ei.” (Ioan Timuș)

Astfel, genurile de poezie numite ”tanka” și ”haiku” sunt mici bijuterii lirice în care rolul esențial îl are simbolul. Întreaga poezie japoneză surprinde dragostea pentru natură și pentru flori, speciile tradiționale nipone precum tanka și haiku răspund acestei cerințe. Dacă în poezia europeană natura e sursă de inspirație, loc de împlinire a iubirii și de renaștere a poeziei, poezia japoneză nu poate fi concepută fără natură. Exisă un veritabil cult al florilor, al celor de cireș, în special:

”Flori de cireș în înserare:

Și ziua de azi, acum,

Este a trecutului.”

(Kobayashi Issa)

Ah, aceste flori de cireș,

 ca și cum s-ar fi prefirat

 din ceruri!

(Kobayashi Issa)

 

”Flori de cireș!

L-au îndemnat pe un ”daimyo”

Să descalece.”

(Kobayashi Issa)

Un alt prilej de contemplare este și floarea de prun:

”Nu pare

 prea temător să înflorească

Acest prun de la poartă.”

(Kobayashi Issa)

”În lumina lunii

Prunul alb devine din nou

Un pom al iernii.”

(Yosa Buson)

 Sau de rapiță:

”Un câmp de rapiță înflorit:

Soarele la apus,

Luna la răsărit.”

(Yosa Buson)

”Literatura japoneză spun D.și V. Elisseeeff în  lucrarea ”Civilizația japoneză”, a vorbit despre natură fără a osteni niciodată. Vechi popor de pădurari, pescari și țărani, urbanizat târziu, industrializat și mai recent, japonezul n-a încetat să observe mișcările lumii florale și animale. Anotimpurile, bine caracterizate și a căror succesiune ritmează fără echivoc trecerea anilor, au sfârșit prin a se încărca fiecare cu o semnificație morală. (...) Puterea acestor evocări este atât de mare încât toată literatura lirică este clasată în raport cu anotimpurile care, enunțate de la începutul operei, îi influențează întreaga tonalitate.”

În limba japoneză, ”uta” înseamnă și poezie și cântec, o reminescență a unor timpuri vechi când poeziile erau recitate de ”kataribe”, trubaduri rătăcitori, oranizați în bresle. Termenul mai nou ”shi” denotă că,  acum, poezia se recită doar.

Poezia japoneză se împarte în mai multe perioade de timp. Astfel, perioada arhaică se întinde  pe o perioadă de aproape un mileniu de la 660 î.e.n până pe la 710 e.n. În această perioadă este specifică tanka, dar și poemul lung, de proveniență chineză. După ce deprind arta scrisului prin adaptarea idioramelor chineze  la limba japoneză, poezia niponă cunoaște o perioadă de vârf , iar mediul social din care provin poeții este cât se poate de diversificat. În această epocă, numită și preclasică al cărei gen specific este poezia numită hanka se impun cinci nume de poeți: Kakimoto no Hitomaro, Yamabe no Akahito, Otomo no Tabito, Yamanoue no Okura și Otomo no Ykamochi.

Perioada Heian (794-1185) se remarcă printr-o puternică influență  aliricii chineze și apar numeroase antologii de poezie. A fost una dintre cele mai infloritoare epoci ale literaturii japoneze.

În următoarea perioadă, numită Kamakura (  1186-1332) arta poeziei japoneze se desăvârșește, au loc veritabile turniruri lirice reizate de împărați, cu ținute vestimentare speciale și reguli stricte de desfășurare. În urma acestor întreceri poetice apar numeroase culegeri de poezie.Dacă genul tanka din perioada Heian se distingea prin eleganță (miyabi), în Kamakura, nota dominantă este profunzimea și misterul. Deși este o perioadă plină de frământări sociale și războaie, poezia rămâne o preocupare esențială la curțile șogunilor. Între 1603-1868, în perioada Tokugawa, poezia, atât tanka cât și haiku, pătrunde în toate păturile sociale. De la 1868 încolo, începe perioada modernă, numită perioada Tokio,  când literatura japoneză începe să se occidentalizeze,  și, totodată, începe să fie tradusă în întreaga Europă. Chiar dacă mulți dintre poeții europeni au încercat să imite poezia japoneză, până la urmă, nu se poate spune că a putut fi imitat și spiritul autohton nipon. În literatura română au scris haiku Nichita Stănescu, Aurel Rău, iar Ion Pillat, ducând până la ultimile consecințe poezia tanka și haiku, a creat acele poezii într-un singur vers. Iată o frumoasă tanka pe tema solitudinii omului:

”Ciocârlia zboară

În cerul primăvăratec

Strălucind triumfal-

În timp ce mă plec solitar,

Sub povara gândurilor”

(Otomo no Yacamochi)