„Căci frumosul nu-i
decât pragul înspăimântătorului şi-l îndurăm
anevoie
şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează
fiindcă, nepăsător, nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării.”

   (Întâia elegie din Duino-Rainer Maria Rilke)

Filosoful Friedrich Nietzsche (1844–1900), figură majoră a culturii germane, a fost şi va rămâne obiect de studiu şi sursă de inspiraţie pentru un public extrem de variat: socialişti, marxişti, avangardişti, existenţialişti, critici literari, fenomenologi, teoreticieni din diverse domenii. De remarcat faptul că în timpul vieţii a fost cu totul ignorat iar receptarea operei sale, în timp, a fost  chiar deformată.

Prima sa carte, “Naşterea tragediei”,  a fost publicată în 1871, când autorul avea 27 de ani şi a fost primită de lumea academică cu răceală, chiar cu ostilitate, am putea spune. Încă de la vârsta de 24 de ani Nietzsche fusese numit profesor de filologie clasică la Basel. Discursul retoric, nu de puţine ori exaltat, pe care autorul îl foloseşte în detrimentul rigorii clasice, cu scopul de a realiza o comparaţie între lumea antică greacă şi cea modernă, nu este deloc pe placul confraţilor şi a unei bune părţi dintre cititori. Admirator fanatic al lui Wagner, cu care a devenit apoi prieten, Nietzsche scria în prefaţa cărţii, “Către Richard Wagner”:

 „Îţi vei aminti că, în aceeaşi vreme când a luat fiinţă admirabila dumitale scriere comemorativă despre Beethoven, adică în tumultul spaimelor şi al măreţiei războiului care tocmai izbucnise, eu îmi adunam aceste gânduri.”(pg.5)

Astfel argumentează decăderea tragediei greceşti printr-un artificiu istoric la baza căruia stă apariţia creştinismului, iar revigorarea tragicului s-ar datora operei de maturitate a lui Wagner.

„ Am fost primul care am văzut adevărata antiteză, instinctul degradării care se întoarce cu dorul de răzbunare împotriva vieţii (creştinismul, filosofia lui Schopenhauer, chiar şi filosofia lui Platon, într-un anume sens, întregul idealism, ca forme tipice) şi formula afirmării supreme, născută din abundenţă din belşug, o acceptare fără rezerve a suferinţei însăşi a vinei însăşi, a tot ceea ce este îndoielnic şi străin în existenţa însăşi…”(pg.38)

“Naşterea tragediei” este o carte scrisă la temperaturi înalte, într-un stil alert şi plin de patos, un adevărat vârtej care te prinde şi te cucereşte pe deplin în ciuda deselor divagaţii de la tema centrală. Ideea esenţială este aceea că evoluţia artei este strâns legată de dualitatea apolinic/dionisiac, idee care va cunoaşte şi alte abordări din partea esteticienilor. Din punctul său de vedere, apolinicul este arta aparenţei, eposul grecesc fiind una din formele sale şi ca exemplificare se opreşte la “Iliada” lui Homer. Pe măsură ce grecii deveneau tot mai conşienţi de relaţia lor cu zeii, eposul este înlocuit cu o altă experienţă numită “tragedie”. Fiind absolut necesară o regenerare a spiritului, Apollo este înlocuit de Dionisos, astfel că cele două dimensiuni ale sale se nutresc reciproc.

„Apolinic-dionisiac- Există două situaţii în care arta însăşi apare ca o forţă a naturii acţionând în om, ţinându-l la dispoziţia ei, cu sau fără voia lui: Pe de o parte ca o constrângere la formarea unei viziuni, pe de alta, ca o constrângere la manifestări orgiastice. Ambele stări pot fi înregistrate şi în viaţa normală sub o formă atenuată: în visare şi în beţie. Acelaşi contrast subzistă însă şi între visare şi beţie, amândouă descătuşează în noi forţe artistice, diferite însă una de alta: visarea capacitatea de a vedea, de a asocia idei, de a compune poetic; beţia, forţa gesturilor, a pasiunii, a cântului, a dansului.” pg.98

Considerată „absolutul a tot ceea ce înseamnă negativ în creaţia lui Nietzsche”, “Naşterea tragediei” rămâne o operă de referinţă şi sursă fecundă de inspiraţie pentru mulţi învăţaţi şi antropologi. Prin patosul şi efervescenţa cu care Nietzsche abordează dualitatea apolinic/dionisiac, deşi, aparent, lipsită de coerenţă, cartea este importantă prin intuiţiile şi prin elementele particulare in nuce pe care le vom descoperi mai târziu în opera sa. Perioada în care Nietzsche a scris “Naşterea tragediei” a fost, se pare, cea mai fericită din viaţa lui, când sănătatea nu-i punea încă atâtea probleme, când singurătatea nu-l copleşise încă şi perioada în care se bucura de prietenia lui Richard Wagner şi a Cosimei, soţia acestuia. În 1872 aceştia pleacă din Tribschen la Bayreuth, iar Nietzsche începe să aibă serioase îndoieli asupra valorii dramelor muzicale compuse de Wagner. Începe să scrie “Consideraţii inactuale” în care plănuia o privire de ansamblu asupra culturii germane. În prima consideraţie îşi îndreaptă atenţia către cartea lui David Strauss, “Viaţa lui Isus”. Am reţinut de aici sintagma “filistin al culturii” cu care denumeşte individul care ştie ce trebuie să facă fără a-i fi influenţate acţiunile. A doua consideraţie este o meditaţie asupra cunoaşterii, iar în cea de-a treia, Schopenhauer ca meditator, de fapt, se referă la pesimism. Ultima, adică, a patra consideraţie scrisă din cele treisprezece plănuite, “Richard Wagner la Bayreuth”, este plină de îndoieli şi incertitudini la adresa lui Wagner. De altfel, după ce participă la primul festival de la Bayreuth, Nietzsche se desparte de Wagner; cercetătorii considerând că abia acum era Nietzsche sincer, nu atunci când îl elogia pe Wagner. Unii au presupus că se îndrăgostise de Cosima motivând astfel schimbarea sa radicală faţă de fostul prieten. De fapt, despre anumite dedesubturi legate de organizarea festivalului de la Bayreuth va scrie mult mai târziu nepotul lui Wagner, Gottfried Wagner, în cartea sa, “Moştenirea Wagner”. Aşa cum constatase şi Nietzsche, festivalul era o manifestare elitistă, cu circuit închis, accesibil doar clasei sus-puse, unde se cheltuiau sume imense pentru susţinerea unei ceremonii fastuoase, „filistinismul cultural fiind expus fără ocolişuri”.

Oripilat de ceea ce văzuse şi tot mai chinuit de desele migrene care-i făceau viaţa un iad, Nietzsche se refugiază la ţară. Aici scrie o nouă carte, “Omenesc, prea omenesc” cu subtitlul “O carte pentru spirite libere”, redactată în nouă părţi. Dedicaţia către Voltaire (cartea apărea la comemorarea centenarului morţii lui Voltaire) avertizează cititorul asupra recursului la moraliştii francezi – Voltaire, La Rochefoucauld, în deja cunoscutul stil aforistic. Pe Nietzsche nu-l interesa neapărat ce spun moralişii, ci cum spun. „Omenesc, prea omenesc constituie momentul unei crize, spune Nietzsche. Este o carte pentru spirite libere: aproape fiecare propoziţie exprimă o victorie- prin ea m-am eliberat de tot ce nu-mi aparţine.”(pg.45)

Urmare a bolii dar şi a suferinţei în urma despărţirii de bunul său prieten Wagner, cartea este dovada că poţi transforma cele mai chinuitoare experienţe într-un mod de-a-ţi exprima gânduri înalte. “Ecce homo” sau “Cum devii ceea ce eşti” este o ciudată autobiografie în care starea de spirit alternează de la parodic la apocaliptic.

 „Cine ştie să respire aerul scrierilor mele, scria Nietzsche în prefaţă, ştie că este un aer al înălţimilor, un aer tare. trebuie să fii făcut pentru el, căci altfel pericolul de aici nu este mic. Gheţurile sunt aproape, singurătatea este imensă-dar cât de liniştit stau în lumină!”

Următoarea carte, “Aurora”, subintitulată “Gânduri despre prejudecăţile morale”, marchează o ruptură crucială faţă de ceea ce scrisese până atunci. Totodată şi modul său de viaţă se schimbă drastic. În 1879 demisionează din postul de profesor de la Basel şi, din cauza bolii, trece prin cele mai cumplite chinuri. Migrenele severe, atacurile de dezinterie combinate cu cele de difterie şi, probabil, sifilisul i-au marcat modul de viaţă şi relaţia cu cei din jurul său. De aici încolo, duce o viaţă nomadă în singurătate, locurile sale preferate fiind nordul Italiei, iarna, şi Alpii elveţieni, vara.

„Cu această carte, spune Nietzsche în “Ecce Homo” începe campania mea împotriva moralei.” Este cartea prin care Nietzsche se întoarce în propriul făgaş: „O carte ca aceasta nu-i de citit din scoarţă în scoarţă, nici de citit altora, ci de căutat în ea, mai cu seamă în plimbări şi în călătorii; trebuie să-ţi poţi vârî nasul în ea şi iar să-l scoţi şi să nu găseşti nimic obişnuit în juru-ţi.”

Preocuparea fundamentală a lui Nietzsche pe parcursul întregii vieţi a fost faţă de modul în care omul se raportează la suferinţă, relaţia care se crează între cultură şi suferinţă. De aceea a fost la un moment dat interesat de tragedie, ajungând să clasifice şi să evalueze culturile după modul în care tratează „omniprezenţa suferinţei”. Preocupat fiind de aspectul eroic al vieţii a fost numit „Supraomul”. Tocmai această abordare reprezintă punctul de plecare în opera sa: deşi trecea prin cele mai atroce dureri şi suferea enorm, Nietzsche a găsit resurse să transforme suferinţa într-o operă, dar să pornească şi numeroase atacuri în direcţia metafizicii transcendente şi a tuturor religiilor care postulau „viaţa de apoi.” Aurora este prima sa carte în care face o analiză laborioasă a moralităţii şi a genului de mortalitate care o presupune aceasta. În mod eronat, multe dintre punctele de vedere ale lui Nietzsche sunt respinse ca elitiste şi antidemocratice. El nu neagă existenţa valorilor, aşa cum s-a speculat, fiind considerat nihilist. În cărţile sale înfăţişează constant acceleratul declin al omului occidental către o stare în care nici o valoare nu-l mai impresionează sau unde acesta doar proclamă valorile fără să mai însemne ceva pentru el. Citindu-i cărţile în această cheie descoperim în Nietzsche un profet al zilelor noastre.
Moralitatea, aşa cum se practică şi astăzi, derivă în mare măsură din tradiţia iudeo-creştină originile ei aflându-se în poruncile zeului unui trib mic din Orientul Mijlociu. Astfel, îndeplinirea acestor porunci presupune supunere absolută, iar pentru nesocotirea lor intervine pedeapsa divină. Ceea ce acuză Nietzsche este de fapt preluarea acestor porunci alcătuite pentru perpetuarea tribului respectiv, de către societatea occidentală, astfel încât conţinutul lor a devenit mai degrabă abstract, iar moralitatea un fenomen ininteligibil. Filosofii ultimelor trei secole au fost preocupaţi să susţină principiile morale moştenite încercând să găsească noi fundamente pentru ele. Toate aceste demonstraţii le face Nietzsche în “Amurgul zeilor sau Cum se filosofează cu ciocanul”, „scriere voioasă şi funestă ca ton, un demon care râde” cum o caracteriza însuşi autorul.

În 1886 publică “Dincolo de Bine şi de Rău”, “Preludiu al unei filosofii a viitorului” considerată drept „o critică a modernităţii” este scrisă în obişnuitul său stil retoric-argumentativ elocvent în care foloseşte o serie de termeni ce pot şoca cititorul. Astfel, consideră el, majoritatea omenilor sunt sortiţi să trăiască în colectivitate folosind sintagma „omul de turmă” pentru a da o definiţie indivizilor în cauză.

Cea mai inovatoare dintre cărţile lui Nietzsche este “Ştiinţa voioasă”, carte care pregăteşte terenul pentru “Aşa grăit-a Zarathustra”, apogeul tuturor scrierilor sale.

 „Vreau să învăţ tot mai mult a vedea drept frumuseţe ceea ce este necesar în lucruri, scrie Nietzsche în deschiderea Cărţii a IV-a, – în felul acesta voi deveni unul dintre cei care înfrumuseţează lucrurile. Amor fati, aceasta să fie de-acum încolo ceea ce iubesc!Nu vreau să duc un război împotriva urâţeniei. Nu vreau să acuz, nu vreau să acuz nici măcar acuzatorii. Singura mea negare să fie a-mi întoarce privirea! Pe scurt şi în general, vreau ca odată şi odată să nu mai fiu decât unul care spune da!”(pg.45).

 Numai că nu şi-a putut niciodată întoarce privirea, lucru dovedit de faptul că ultimele sale cinci cărţi sunt atacuri la adresa lui Wagner sau la a lui Christos, singura în care are o atitudine pozitivă este autobiografia sa-“Ecce homo”. Sugerând că fiecare om este artizanul propriei vieţi, Nietzsche susţine pe un ton elocvent necesitatea urmăririi propriului ţel în viaţă: „trăieşte ascuns ca să poţi trăi pentru tine!”Însă pentru a-ţi urmări propriul ţel, trebuie să ai unul ceea ce nu se poate spune despre „omul de turmă”.
“Aşa grăit-a Zarathustra”, “O carte pentru toţi şi pentru nimeni” este considerată cea mai faimoasă carte a lui Friderich Nietzsche. Ultima parte a Ştiinţei voioase intitulată “Incipit tragedia” conţine cuvânt cu cuvânt incipitul din “Aşa grăit-a Zarathustra“. „Voi povesti acum istoria lui Zarathustra. Concepţia fundamentală a operei, ideea veşnicei reîntoarceri, cea mai înaltă formulă a aceptării care poate fi în genere atinsă-datează din luna august a anului 1881…”(pg.52) Când exaltat, când plin de regrete, când convingător, când lipsit de noimă, într-un stil încărcat de reprezentări şi alegorii, Zarathustra se străduieşte să pregătească terenul pentru apariţia Supraomului, al cărui profet este. Cartea începe memorabil cu coborârea lui Zaratustra de pe munte cu scopul de a-i învăţa pe oameni ce este “Supraomul”. „Iată, vă -nvăţ ce este Supraomul! Sensul pământului e Supraomul. O, dacă voi v-aţi încorda voinţa: sens al pământului să fie Supraomul! Eu vă conjur, o, fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi pământuluişi numai daţi crezare celor ce vă vorbesc despre speranţe suprapământeşti!”
În monografia sa, “Nietzsche”, Michael Tanner combate toate conotaţiile grosolane date termenului de “Supraom”, cum că ar defini un fenomen revoluţionar. În viziunea sa, ţinând cont de cealaltă învăţătură a lui Zarathustra, cea a Eternei Reîntoarceri, “Supraomul” este pământul, iar porunca lui Zarathustra de-a rămâne credincioşi pământului este una din marile teme ale operei lui Nietzsche. Şi cea de-a treia învăţătură a lui Zarathustra este „Voinţa de putere, realitate fundamenrală a existenţei.”

Fiinţă profund scindată, Nietzsche n-a reuşit să se facă înţeles nici în timpul vieţii şi nici după moartea sa. Şi cea mai enigmatică dintre doctrinele sale rămâne cea a Eternei Reîntoarceri ce poate fi înţeleasă „ca un simplu cum ar fi dacă…?” În Cartea a IV-a din “Ştiinţa voioasă”, publicată postum sub titlul “Voinţa de putere”, Nietzsche aduce argumente în favoarea teoriei în care se afirmă că: dacă în univers numărul atomilor este finit ei trebuie să ajungă la o configuraţie la care s-au mai aflat anterior ceea ce va avea drept rezultat inevitabil repetarea istoriei Universului. Iată cum aceste teme de reflecţie au fost motiv de speculaţii îndepărtându-se  cu mult de doctrina imaginată de Nietzsche. Cea de-a treia dintre învăţăturile fundamentale ale lui Zarathustra este aceea despre Voinţa de putere. „Fără-ndoială, spune Zarathustra, cel ce-a lansat expresia voinţa de-a trăi-acela n-a aflat adevărul: voinţa aceasta-pur şi simplu nu există!..Numai acolo unde e viaţă, e şi voinţă; dar nu voinţă de a trăi, ci –învaţă de la mine-voinţă de putere!”

“Aşa grăit-a Zarathustra” a fost scrisă în urma experienţei devastatoare trăită prin respingerea lui de către Lou Salome atunci când a cerut-o în căsătorie. Lou era o femeie deosebită şi, ulterior, a devenit iubita lui Rilke şi discipol al lui Freud. „Am suferit de pe urma amintirilor umilitoare şi chinuitoare ale acestei veri ca în urma unei crize de nebunie, îi scria prietenului său Franz Overbeck, în ziua de Crăciun a anului 1882. Dacă nu voi descoperi acel procedeu alchimic de a transforma acest noroi în aur voi fi distrus. Aici am cea mai minunată şansă de a-mi dovedi că toate experienţele sunt utile, toate zilele sfinte şi toţi oamenii divini.” Aşa se justifică tonul exaltat greu de suportat pe care l-a folosit în redactarea cărţii.

A fost cartea prin care s-a eliberat de o parte însemnată a sistemului său. Cărţile lui Nietzsche solicită multă răbdare şi înţelegere din partea cititorului. O dată cu “Dincolo de Bine şi de Rău”, discursul lui Nietzsche se schimbă radical, pentru ca următoarea lucrare, “Genealogia moralei”, să fie pur şi simplu „o parodie a procedurii academice de redactare a unei lucrări, deşi în conţinutul ei este o lucrare de-o extremă seriozitate.” În 1908 după audierea unor pasaje din “Genealogia moralei” citite de către Eduard Hitschmann, Freud declara:” Nietzsche a reuşit să se cunoască pe sine însuşi într-o măsură pe care nimeni, niciodată până acum sau de acum încolo nu o va mai putea atinge.” Tensiunea interioară a discursului stă mărturie asupra varietăţii metodelor pe care oamenii le-au dezvoltat pentru a se împăca cu suferinţa.

 „Toate lucrurile mari pier prin ele însele, printr-un act de autosuprimare: aşa o vrea legea vieţii, legea depăşirii de sine necesară în esenţa vieţii-întotdeauna la sfârşit se îndreaptă spre legiuitorul însuşi strigătul: patere legem, quam ipse tulisti (suportă legea pe care tu ai propus-o) (lat.). Aşa a decăzut creştinismul ca dogmă, prin propria sa morală; tot aşa trebuie să decadă acum creştinismul şi ca morală-ne aflăm în pragul acestui eveniment.”

“Genealogia moralei”, subintitulată “O scriere polemică” este total diferită de celelate cărţi ale lui Nietzsche atât prin sobrietatea stilului cât şi prin atitudinea echilibrată pe care o adoptă în a evidenţia contrastele.

Anul 1888, ultimul an de luciditate din viaţă, s-a dovedit a fi foarte productiv. Scrie două pamflete la adresa lui Wagner: “Cazul Wagner” şi “Nietzsche contra Wagner” în care îl zugrăveşte pe Wagner făcându-i un portret complet opus portretului său. De remarcat profunzimea judecăţilor sale despre muzică, drama muzicală wagneriană şi geniul lui Wagner.

Cu “Antichristul” confirmă încă o dată iubirea sa pentru lucruri interzise, oferind un portret al lui Christos: „numai practica creştină, numai o viaţă ca aceea pe care a trăit-o Cel care a murit pe cruce este creştină…” notează el în mod revelator. Însă cea mai vie şi mai încărcată de spiritualitate creaţie din 1888, deşi era în pragul nebuniei, este “Amurgul idolilor”. Având un titlu parodiat după opera lui Wagner, “Amurgul zeilor”, cartea conţine cel mai viu şi cel mai lung imn de slavă închinat lui Goethe, devenit prototipul „omului superior.

În încheiere un citat din “Ştiinţa voioasă”, Cartea IV-a, “Viitoarea omenie”:

„Cel care ştie să înţeleagă istoria oamenilor ca pe propria sa Istorie, acela simte într-o imensă generalizare toată amărăciunea bolnavului care se gândeşte la sănătatea sa, a bătrânului care-şi visează tinereţea, a îndrăgostitului căruia i-a fost răpită iubita, a martirului căruia i se prăbuşeşte idealul…dar a purta, a putea să porţi această uriaşă însumare a amărăciunilor de tot felul…a-ţi încărca sufletul cu toate acestea, cu ce-i mai vechi şi mai nou, cu pierderi, speranţe cuceriri, isbânzi ale omenirii, a reuni în sfârşit toate acestea într-un singur suflet şi a le înmănunchia într-un singur simţământ-acesta ar trebui să zămislească o fericire necunoscută până acum de vreun om, fericirea unui zeu, plină de lacrimi şi de râset, o fericire care, aidoma soarelui la apus, dăruieşte neîncetat şi aruncă în mare din nesfârşita sa bogăţie, simţindu-se ca şi soarele, abia atunci cea mai bogată când cel mai sărman pescar vâsleşte cu o vâslă de aur! Acest simţământ dumnezeiesc s-ar numi atunci-omenie.” (Friderich Nietzsche ,pg 121)

Bibliografie:

1) Friderich Nietzsche, Ecce homo, Editura Centaurus, Bucureşti, 1991
2.Friderich Nietzsche, Naşterea tragediei, Editura Pan, 1992
3)Friederich Nietzsche, Aforisme, Scrisori, Humanitas, 1992
4) Michael Tanner, Nietzsche, Editura All, 2010
5) Friedrich Nietzsche, Antichristul, Editura Eta, Cluj, 1991