1.

Tomlyn de Devereaux, fiul celui de-al doilea conte de Devereaux, mergea grăbit pe vechiul drum roman spre Răscruce. Fata, Janet parcă, îl ţinuse de vorbă mai mult decât ar fi dorit. Soarele era acoperit cu nori plumburii şi, neobişnuit pentru un sfârşit de septembrie, începuse să fulguiască. Trebuia să se grăbească; în seara asta avea întâlnire cu Maegan! Stranie femeie. Părea să locuiască prin împrejurimi – dar el cunoştea bine toate fetele cale de două poşte în jurul satului. Apărea când şi când şi dacă o întreba unde locuieşte, zâmbea misterios. Încercase odată să îi fure un sărut, dar ea se ferise cu agerime, chiar dacă râsese şăgalnic. Nu erau multe fete care să îi fi refuzat îmbrăţişarea.

După-amiaza târzie se aduna deasupra Pădurii. Fluturii albi ce cădeau din cerul mohorât îi închideau zarea; unii se topeau pe faţa lui încinsă. Pereţii leproşi ai caselor din Sat lepădau solzi din tencuială. Oamenii aprinseseră opaiţe în dosul băşicilor de porc ce acopereau geamlâcurile; luminile lor de-un galben bolnăvicios îi aminteau ochii de lupi flămânzi, când ieşeau din Pădure în lungile nopţi de iarnă. Atunci, ca şi acum, nici un sătean nu-şi părăsea cocioaba sau crâşma mirosind a bere. Edificiul, la marginea drumului, semăna cu o grămadă de bolovani şi părea, în lumina mov, că se ia la trântă cu Pădurea pornită la atac împotriva Satului... Bunicii i-a fost întotdeauna teamă să vorbească despr Edificiu şi Pădure şi, de câte ori el amintea de ele, aprindea candela, tremurând de frică.

Tomlyn nu era bărbat frumos în accepţiunea clasică, dar avea un nu-ştiu-ce care îl făcea dorit de femei. Nu prea înalt dar vânjos, cu pieptul şi braţele puternice, mijloc subţire şi picioare musculoase, mişcări agere, ochii albaştri oţelii, părul lung şi creţ, faţa smeadă rasă zilnic, nu se putea plânge de lipsa iubitelor. Pielea măslinie o moştenise de la strămoşii din partea mamei, de fel din Midi-ul provencal. În schimb, ochii albaştri ca două bucăţi de gheaţă – dar care reuşeau să se aprindă cu pasiune -, veneau pe linia normandă a strămoşilor din partea tatii.

Străbunicul fusese unul din micii nobili normanzi care îl însoţise pe Bastard, asigurând astfel un fief familiei în noul Regat. Nu apucase să se bucure de el, îşi lăsase oasele la Hastings. Dar bunicul fusese primul conte de Devereaux. Dacă nu ar fi avut fraţi mai mari, ar fi fost al treilea Conte. Aşa, se mulţumise să fie scutierul fratelui mai mare Guillaume, moştenitorul. Un alt frate se călugărise, căutând o carieră ecleziastică, iar al treilea frate, doar cu trei ani mai în vârstă, îşi căutase norocul în Flandra, moştenirea noului rege, Henri.

Pe el nu îl atrăgea nici viaţa monahală, nici cea de curte. Avea o fire uşuratică şi îşi îndeplinea obligaţiile de scutier fără multă plăcere. Decât să îmblânzească un armăsar, prefera să îmblânzească zece iepe, oricât de nărăvaşe - obişnuia să se laude prietenilor, făcând semn cu ochiul ca să se înţeleagă despre ce fel de iepe era vorba. Şi pentru el iepele nu trebuiau să aibă sânge nobil, normand. Putea fi şi saxon, ba chiar şi briton – aşa cum bănuia el a fi Maegan. Da, în ochii lui, Maegan era tot atât de preţioasă ca şi cel mai pur-sânge arab!

Echinoxul de Toamnă, Sanhain cum îi spuneau celţii, era la numai o lună depărtare, dar nici saxonii, nici nou-veniţii normanzi, nu se bucurau de sosirea lui. Ştiau din vechile tradiţii şi superstiţii locale că atunci era vremea când Poporul Vechi venea cel mai uşor în contact cu Lumea: la sfârşit, la început de an. Atunci spiriduşii, pricolicii, ielele, zânele, vrăjitoarele, piticii apăreau printre oameni, jucându-le feste. Şi se auzea despre băieţi şi fete care dispăreau, luaţi de zâne în lumea lor pentru a nu mai apărea niciodată. Şi totuşi, britonii aşteptau cu nerăbdare Sanhain, timpul în care Străinii începeau să adune putere pentru a da bătălia cu Noaptea Lungă, să ajute Soarele să renască la o nouă Viaţă. Preoţii încruntau sprânceana la superstiţii, dar oamenii, având doar Edificiul între Codru şi Sat, se simţeasu singuri. Aducând laude Domnului Iisus Hristos, ei credeau totuşi în vechii druizi, magi şi înţelepţi, vrăjitoare care, deşi fără prietenie faţă de Poporul Nou, încercau totuşi să apere Pământul. Asta era vestea bună! Bunica obişnuia să spună: „Lasă-i să scape Lumea, dar stai departe de ei!” Orbul Satului aduna pietre şi le aşternea în jurul Edificiului, sau al Satului. „Lasă-i să vină afară din Codru”, ţipa el, „cei Buni ne vor ajuta, cu voia Domnului. Dar şi noi trebuie să îi ajutăm pe ei!”

Tomlyn nu înţelesese niciodată cine sunt Ei. „Vorbe de oameni nebuni”, îşi spunea în gând. Dacă cineva încerca să afle de la Orb despre Ei, acesta ar fi ţipat mai tare ca niciodată, arătându-şi albul ochilor şi tremurând până îşi vărsa berea neagră din stacană. Bunica nu spunea nici ea nimic, îl privea doar ţintă murmurând cuvinte neînţelese. Totuşi, cu o zi înainte să moară, i-a vorbit: „Tom, ai mare grijă de Ei! Fii sigur că nu te-au băgat în seamă. Singura ta şansă va fi dacă cel Bun al tău va dori să te ajute. Dar cei Buni rareori o fac, şi lor le place să se joace!” Bunica era o femeie stranie, adusă de primul Conte tocmai din Brittania, de dincolo de Canal. Nu a pomenit niciodată nimic despre ţara ei, dar Tomlyn a auzit-o uneori vorbind o limbă străină cu servitorii de neam vechi.

Codrul, totuşi, nu era chiar aşa de înspăimântător pe cât se zicea. Sătenii mergeau deseori în el cu topoare să defrişeze pământul pentru noi păşuni sau tarlale. Poveştile aminteau de o vreme când Codrul era de jur-împrejurul Satului, când oamenii îşi păşteau animalele în poieni doar. Tomlyn se întreba uneori dacă Codrul nu era mânios pe oamenii pe care el i-a apărat şi hrănit încă de pe timpul romanilor. Dar erau oameni care intrau în Codru, chiar mai des decât el, ca să vâneze sau să adune fructe şi ciuperci. De câteva ori Satul a fost atacat de tâlhari şi oamenii care nu avuseseră timp să fugă la Castel îşi găsiseră refugiu în Codru – acolo unde tâlharii nu aveau curaj să intre.

Dar nu la Echinox! În acel timp un Sătean mai degrabă şi-ar fi tăiat un braţ decât o creangă din Codru. Ar fi stat mai degrabă îngheţat şi flămând decât să intre sub bolta copacilor. Şi o noapte ca asta, cu ninsoare într-o vreme când şi o ploaie putea fi considerată nenoroc, cu luna ascunsă după norii plumburii, speria de moarte pe cei mai mulţi. Dacă Bunica ar mai fi trăit, l-ar fi oprit să iasă din casă să meargă să întâlnească o fată străină la Răscruce. „Ei”, gândi Tomlyn, „Bunica nu o cunoaşte pe Maegan! Pentru ea aş merge chiar şi în acea căbănuţă din Codru, unde nimeni nu ne-ar putea vedea...”

Mai alers Străinii îi îngrozeau pe Săteni. Veneau o dată sau de două ori pe an, dar ţăranii vorbeau apoi tot anul despre caravane stranii, stranii femei cu stranii podoabe expuse pe stranii tarabe. Vorbeau şi despre tineri care dispăreau în acel timp. Tomlyn se gândeau la ele ca la bârfe fără rost; niciodată nu întâlnise un Străin, nu văzuse nici un târg sau caravană stranie. Niciunul dintre tinerii cunoscuţi de el nu dispăruse. Odată, la Solstiţiul de Vară, a mers la Răscruce, dar nu găsise niciun târg acolo. Târgurile se ţineau de obicei la marginea cealaltă a Satului, în piaţa din faţa bisericii...

Tomlyn trecea acum prin faţa Edificiului şi se gândea la ce spuneau Sătenii: că ia mai mult timp să ajungi din Sat la Edificiu decât de la Edificiu la Răscruce, deşi distanţa între ele era absolut egală. Nu credea că e adevărat, încercase de mai multe ori să măsoare distanţele dar de fiecare dată se încurcase. Nu acum, acum mintea îi stătea la întâlnire – dar parcă nici nu-şi dăduse seama când ajunsese acolo. „ E de mirare”, gândi privind spre ruine, „că niciodată nu mi-am dorit să intru în Edificiu. Am trecut des pe aici, uneori zilnic, dar... Poate că înăuntru e noroi, gunoi, jivine... Brrrr! Nu, nu vreau să merg acolo!” Şi se gândi, trecând de ruine, că nu cunoaşte nici măcar un sătean care să fi intrat în Edificiu şi să povestească despre asta. Dar uită complet de Edificiu; întreaga minte îi era îndreptată spre Răscruce. Da, putea deja zări înalta cruce din piatră.

Maegan acceptase să se întâlnească cu el. Ar fi preferat să fie undeva în Sat, poate chiar la ea acasă, sau poate la căbănuţa din Codru, dar ea insistase să se întâlnească la Răscruce. Fie şi acolo, îşi zise, cel puţin nu avea de pierdut timp căutând-o. Crucea înaltă din piatră, frumos împodobită cu volute, de vreun pietrar celt, era uşor de identificat. Şi bănuia că nu vor fi prea mulţi trecători: ziua se apropia repede de asfinţit, iar norii groşi, vineţii, de toamnă, făceau ca puţinele ore rămase să pară deja întunecate.

Nimeni nu vorbea despre această Cruce, mai ales pater Duncan, bătrânul preot de la micuţa biserică a Sfintei Fecioare din sat. Unii săteni mai bătrâni ziceau că Crucea era mai veche decât saxonii, chiar şi decât romanii. Că, atunci când primii creştini au sosit în ţară, Crucea era deja tocită de colţii timpului şi intemperii. Că, Crucea era mai veche chiar decât Iisus Hristos! Asta nu putea fi adevărat, Domnul era de la începutul timpurilor, dar poate, cine ştie, poate Crucea nu era creştină. „De ce crucea este într-un cerc?”, se întrebase uneori. O întrebase odată şi pe Bunica şi ea spusese că este Soarele, dar nu o crezuse. Britonii obişnuiau să facă aceleaşi volute în decoraţiile lor...

Pe partea opusă a Răscrucii, în faţa Crucii, era Fântâna. Oamenii o foloseau des. Nicio fântână din împrejurimi nu avea apa atât de bună: limpede, rece, dulce... uneori plină de lumină, de parcă soarele, sau luna, dormeau pe fundul fântânii. Femeile veneau chiar mai des decât bărbaţii, aducând cu ele rufe la spălat, pentru că ele credeau că o cămaşă spălată în apa Fântânii era mai albă, strălucea în soare, culorile erau mai vii, iar cine o purta era mai fericit şi mai norocos. În mod curios, animalele beau din apa fântânii doar silite de stăpâni: vacile dădeau mai mult lapte, viţeii erau mai sănătoşi... Un cal alerga mai repede, fără a se împiedica. Mulţi cavaleri din împrejurimi îşi adăpau caii la fântână înainte de turnire, sau când plecau la război. Chiar şi Tomlyn, când îşi însoţea fratele mai mare în turnire, făcea acelaşi lucru. Şi totuşi, oamenii legau Fântâna, cine ştie din ce motive, de tinerii dispăruţi.

Se opri uimit, odată ajuns la Răscruce. Iată că exista un târg al veneticilor!... Se pare că nu toate vorbele oamenilor erau prostii. Târgul arăta destul de obişnuit. Erau două trei căruţe cu coviltir, vopsite în culori puternice, dar nimic altceva care să indice că oamenii erau străini. Totuşi, privind în jur nu putu să recunoască pe niciunul dintre ei. Nici printre cei ce se preumblau printre tarabe şi căruţe, nici printre cei din dosul tarabelor. Unii erau precis evrei, după veşminte şi bărbi, iar doi arătau ca saracenii de care îl auzise pe bunic povestind. Câteva erau femei – lucru destul de rar în târgurile creştine.

Pe Maegan o zări aproape imediat. Purta aceeaşi legătură de păr, de un roşu sângeriu cu flori mari, galben-aurii. Şedea în dosul unei tarabe cu fleacuri femeieşti. Când îl zări, îi făcu semn cu mâna, veselă. Tomlyn se apropie de tarabă cu genunchii tremurând de emoţie şi Maegan zâmbi. Dantura perfectă străluci albă în razele de soare ce apăruseră chiar în acel moment din spatele norilor. Fluturii albi îşi încetară, ca prin farmec, dansul zglobiu, şi Codrul îşi ţinu respiraţia – dar Tomlyn îl simţi privindu-l cu mii de ochi. Strângând din umeri, zgribulit, se opri în faţa tarabei ei.

- Nu ştiam să faci negustorie. Nu te-am văzut în târgul din sat.

- Nu mă prea duc pe-acolo, mărturisi fata. Marfa mea nu are căutare la femeile din sat... Pentru mine, târgul acesta este de ajuns.

- Nu ştiam de el, spuse tânărul. Se ţine des?

- De câte ori sosesc călători. Poate de două ori pe an.

- Locuieşti prin împrejurimi?

- Desigur, râse ea zglobiu. Cum altfel?

- La fermă?...

- Da, răspunse ea vag. Când nu fac altceva, mai fac din fleacurile astea. Negustorii mai cumpără, cică prin alte părţi au căutare. Unele femei le găsesc minunate. Tu ce crezi?

Tomlyn privi cu atenţie obiectele de pe tejghea. Da, erau frumoase, o frumuseţe stranie. Păreau flori stilizate. Nu mai văzuse aşa ceva.

- Da, cred că unele femei ar purta cu plăcere aşa ceva. Mă mir că nu vii cu ele în Sat.

- Hm, nu, dădu ea nepăsătoare din mână. Am din ce trăi, vin aici mai ales să cunosc oameni străini şi să ascult poveştile lor de departe... Poate vrei să cumperi ceva? râse ea din nou, şăgalnic.

- Nu am nici o fată căreia să-i fac daruri, minţi el. Poate doar dacă vrei tu un dar de la mine...

- Eu? râse ea. Doar eu le fac!

- Şi ce aş putea să-ţi dau, dacă nu unul din aceste obiecte?

- O floare, zise ea simplu.

- Sau un sărut? îndrăzni Tomlyn.

- Sau, zâmbi ea. Dar numai după ce cumperi ceva de la mine.

Tomlyn puse o monedă în palma întinsă a fetei, după care luă la întâmplare un obiect din cele etalate pe o bucată de catifea de un albastru închis. Era rotund, din metal strălucitor, poate argint, cu câteva flori rotindu-se cu diferite viteze în interiorul lui. Nu văzuse niciodată aşa ceva. Maegan se prefăcu a muşca din ban, deşi nu era din aur, ci o monedă simplă, din argint.

- Şi sărutul? insistă tânărul.

- Chiar vrei? îl privi fata de dată asta cu seriozitate. Nu ştii la ce te prinzi. O faci de bunăvoie?

- Nu mi-am dorit niciodată ceva atât de mult, zise Tomlyn şi vântul căzu în noroi. Lângă el, Bunica şoptea tristă, clătinând din cap: „Le place să se joace, băiete. Roagă-te ca cel Bun să-ţi stea alături!” Dar Tomlyn nu o băgă în seamă, ocolind tejgheaua.

Fata îl aşteptă, ridică faţa şi îi oferi buzele pline, pârguite. Timpul păru să se oprească.

 

2.

Tomlyn scutură din cap, încercând să-şi limpezească mintea. Oare sărutul fetei să fie atât de ameţitor? Privi în jur, uimit. Târgul dispăruse, ca şi Răscrucea, Fântâna, ba chiar şi cerul înnorat. Dispăruse şi Maegan. „Unde naiba sunt?” se miră, privind în jur. Se afla, se pare, într-o grădină, sau poate o poiană. Erau multe flori şi aerul era proaspăt, înmiresmat, ca după ploaie. Era cald, soare – deşi un fel de ceaţă trandafirie ascundea zările, ba chiar tot ce se afla la o depărtare de o sută de paşi. În spatele lor bănuia nişte forme masive, poate copaci... Nu vedea soarele, dar îi simţea căldura venind din spatele ceţii trandafirii.

- Îi poţi spune Edificiu, dacă vrei, auzi Tom o voce în spatele lui. Dar nu este.

- Ce nu este? întrebă din nou Tom, răsucindu-se pe călcâie. Bărbatul nu era prea înalt, dar era puternic – îi semăna mult, de fapt -, îmbrăcat într-o tunică lungă, sinilie. Semăna cu bunicul lui, numai că avea părul de un alb strălucitor, nu blond. Nu îi putea vedea faţa umbrită. Degaja forţă, aşa cum o întâlnise doar în prezenţa Cuceritorului, înainte ca acesta să moară. Era încă un copil, dar nu uitase acea întâlnire.

„Nu este bunicul tău, băiete”, auzi vocea Bunicii. „Ai grijă, şi lor le place să se joace. Singura ta şansă este ca cel Bun să vrea să te ajute...”

- Edificiul, spuse străinul. Şi nu Mă numi Străin. Sunt cu tine de peste optsprezece ani... Nu este nici grădină – dar aşa am făcut-o să pară, să te simţi ca acasă. De fapt, trebuie să admit, este Edificiul.

- Ruinele? Ruinele urâte, murdare, mocirloase?

- Ei, în realitate ele nu sunt murdare. Nici mocirloase. După cum nici măcar ruine nu sunt. Dar EU a trebuit să îl ascund cumva, nu-i aşa?

Ceaţa trandafirie se împrăştie puţin şi Tomlyn putu vedea că formele bănuite nu erau copaci, ci un fel de pereţi cenuşii care îl înconjurau din toate părţile. Deasupra, ceaţa rămase la fel de deasă, ascunzând în continuare soarele.

- Cine eşti? îl întrebă pe străin.

- Uneori Mă numiţi Străin, după câte ştiu. Dar voi Mi-aţi dat multe nume în mileniile pe care le-am început împreună.

- Eşti un Străin? Cum te numeşti?

- Nu-i deloc simplu. Am purtat multe nume de-a lungul timpului. M-aţi numit Prometeu, Oanes, Osiris, Saturn, Zamolxes, Wotan, Oberon, Faustus, Lucifer...

- Eşti Satan? se sperie de-a binelea Tomlyn.

- Satan, încuviinţă străinul. Şi Mihail, Arhanghelul, dacă vrei. EU prefer Oberon, dacă îmi dai voie. Îţi place Oberon?

- Eşti un diavol? Tomlyn era atent mai mult la propria-i frică.

- Numai dacă vrei să fiu. Ţi-am spus. Am purtat tot felul de nume, date de tot felul de oameni, în timpuri şi locuri diferite. Diavoli şi îngeri, zâne, vârcolaci, pitici, goblini, harpii, centauri, zmei, nimfe, satiri, orci, elfi, zei... chiar şi sfinţi, uneori.

- Dar cine eşti, în realitate?

- Oh, dar nu este deloc uşor să explic toate astea unui om din Trecut.

- Eu nu sunt din trecut! Eu sunt de... acum.

- Da, ştiu, eşti atât de tânăr. Dar vocabularului tău îi lipseşte atât de multe cuvinte! Crede-Mă, eşti din Trecut. Din trecutul Meu, mai exact. Well, lasă-Mă să te ajustez puţin, să activez puţin mai mult din creierul tău, să-ţi dau ceva înţelegere... Crede-Mă, asta va face să ne înţelegem mai uşor, fără a-ţi produce vreo pagubă. Acum e bine?

- Bine?

- Lasă asta. Stai să-ţi arăt ceva. Cineva în viitorul tău va spune că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte. Va avea dreptate, desigur. Uite!

Pe pereţii netezi din piatră o imagine începu să lucească. După câteva momente, Tomlyn putu discerne câteva forme, unele înalte şi luminoase, altele mici şi întunecate. Peisajul era de un roşu pal, fără iarbă, copaci sau munţi. Nu putea vedea cerul.

- Da, vezi? întrebă Oberon. Acea formă sunt EU. Partea luminoasă – tu îi vezi mai înalţi – e Luminati, cea întunecată – cei mici -, Raptor. Ce sunt EU? Un fel de... nor, să zicem. O entitate formată din miriade de entităţi. Toate formele Luminati sunt EU Luminati, toate Raptor sunt EU Raptor, Luminati şi Raptor împreună sunt Entitate - EU. Entitate Unică, dacă vrei.

- Şi ce mâncaţi, trecu Tomlyn peste ce nu putea pricepe, dar observând că nu este nimic verde.

- Ei, cum aş putea-o pune? Pe Mine însumi. Un fel de canibalism – fără a fi. Eu mă hrănesc cu sentimente, pe care le generez EU însumi. Dar asta s-a dovedit un lucru rău, până la urmă. Uită-te.

Imaginea arăta acum mult mai multe forme întunecate decât luminoase.

- Da. Luminati dispăream. După milioane de ani aş fi fost numai Raptor. Probabil chiar acum, acolo, departe de fapt EU este Raptor... Aşa că o parte din EU, mai ales Luminati, am decis să-Mi caut altă casă.

Imaginea strălucitoare se schimbă din nou. Acum arăta un glob roşiatic ce dispărea în depărtări, tot mai mic. Locul i-l luă un glob strălucitor de foc, care deveni la rândul lui o stea. Apoi steaua dispăru într-un nor de stele, ca un cer înstelat de vară. Apoi o elipsă îl înlocui, apoi o spirală, care deveni o stea, un glob de foc, un glob de pământ... o stea, şi iarăşi şi iarăşi...

- EU călătoream şi Mă uitam după o planetă. Am vizitat multe locuri, dar nu am găsit noua casă. Vocea lui Oberon devenise tristă. Am călătorit mii de ani, cale de milioane de ani. Văd că te întrebi cum. Uite.

În mâinile lui Oberon apăruse o batistă, cam de un picior pătrat, cu câte un nod în colţurile opuse.

- Cât de departe crezi că este un nod de altul? Întrebă.

- Cam un picior, aş zice, răspunse Tomlyn.

- Da, aşa ai zice, dar uite! Oberon împături batista şi cele două noduri se atinseră. Vezi? Poţi împături spaţiul-timp. Nu Mă întreba cum, dar EU ştiu cum să o fac. EU sunt un regn vechi şi înţelept. Cel mai mare creier din Univers! Doar Creatorul ştie mai mult decât EU ştiu. Deci, EU am folosit acest obiect, pe care voi îl numiţi Edificiu, ca să transform energia creierului Meu în Forţă, ca să împăturesc Universul. Cu toate acestea, Mi-a luat atâta timp şi energie!  Era să dispar... Dar EU am avut noroc. Poate şi voi...

„Norocul nostru au fost cei Buni”, murmură vocea Bunicii. „Băiete, simt o schimbare în tine. Nu îi lăsa să te ia!”

- Vezi, continuă Oberon. Am găsit-o pe Gaea. Am recunoscut-o ca fiind o entitate gânditoare. Şi am găsit fiinţe vii. Am rugat-o pe Gaea să-Mi permită să stau aici. Recunoscusem potenţialul. Oh da, bio-viaţa de pe planeta asta are potenţial. Am simţit că fiecare vietate de aici are sentimente, chiar şi regnurile inferioare.  Cum poate fi aşa ceva? te întrebi, dar să ştii că chiar şi cea mai mică plantă are sentimente. Ea simte când un semenen de-al ei este tăiat – şi se întristează. Şi e plină de fericire când cineva o admiră, când ploaia o udă, când soarele o încălzeşte... Şi acestea, sentimentele, sunt hrana Mea. Cu cât mai sus pe scara evoluţiei, cu atât mai multe, mai bogate sunt sentimentele.  Fauna mai mult decât flora, omul mai mult decât orice. Şi incomensurabil mai mult, Gaea! Desigur, când am sosit, nu erau oameni.

- Asta înseamnă că te hrăneşti cu noi, oamenii?

- Da, asta înseamnă. Dar nu este exploatarea voastră de către Mine. Este o... simbioză. Înţelegi? - ca cea dintre o floare şi fluturele care o polenizează, hrănindu-se cu nectarul ei. Fără fluture, planta nu ar exista, de aceea îl atrage prin miros şi dulceaţă.

- Tu eşti, aşadar, fluturii noştri?

- Da, în parte. Omul va înceta să existe – dar nu Adamitul. OK, hai să ne întoarcem puţin în istorie. EU am încercat să induc evoluţia în diferite specii, ca să-Mi procur simţăminte mai multe, mai bogate, dar acele experimente nu au reuşit. Rând pe rând am încercat cu sepia, delfinul, elefantul, maimuţa... Au evoluat până şi-au găsit nişa ecologică, dar atunci au intrat în simbioză cu Gaea, nu cu Mine. Erau perfect adaptate, nu aveau nevoie să evolueze mai departe.

- Şi omul?

- Pe atunci nu exista Om. Erau un fel de maimuţe – le poţi spune „primate”, aşa vor fi numite. Învăţasem din celelalte experimente, aşa că am decis că e important să intru în simbioză înainte să intervină Gaea. Că alesul Meu nu trebuie să se adapteze mediului, ci să şi-l creeze. Am încercat cu mai multe primate până când Acela, Adamit îl numesc EU, s-a dovedit alegerea bună. Celelate au dispărut, desigur, după separarea de Mine...

- Vrei să spui că dacă ne separăm de voi, vom muri?

- S-ar putea întâmpla şi asta. Poate vă veţi întoarce la condiţia de Adamit, deşi mă îndoiesc. Vezi? Acum suntem Uman, Adamit şi EU împreună. Simbioza s-a dovedit o capcană şi pentru Mine. Desigur, pot încerca o nouă simbioză, cu altă formă de viaţă, dar nu au mai rămas multe alternative. Doar Gaea...

- Totuşi, nu înţeleg ce are Maegan de-a face cu toată povestea asta.

- Maegan? Aşa îşi zice? râse Oberon liniştit, cu glas adânc. E şi ea pe aici... Este, desigur, una din Mine.

- E fiica ta?

- Fiică? Poate, zise bătrânul nehotărât dintr-odată. Da, fiică. Sau poate soră? Mamă? Soţie?...

- Nu ştii dacă îţi este fiică? se miră Tomlyn.

- Oh, lucrurile nu sunt deloc simple... Ea... „Maegan” – aşa cum o numeşti tu -, poate să-mi fie toate acestea, plus câteva pentru care limba ta nu are cuvinte. Să zicem că ea este una din... partenerele mele. Da, o parteneră. O tovarăşă. EU însumi, de fapt. Este EU, o parte din Mine. Un tip nou, adaptat condiţiilor de aici, evoluat în urma simbiozei. Şi  Luminati şi Raptor şi, într-un anumit sens, independentă de fiecare, de Mine inclusiv. Dar ca să înţelegi mai bine, să facem din nou un pas înapoi. Ce Mă diferenţiază pe EU, Luminati, de EU, Raptor? Tipul de simţăminte care Mă hrăneşte. Ca Luminati prefer sentimentele bune, înălţătoare, pure. Dragostea este cel mai important, dar şi speranţa, admiraţia, prietenia, respectul, mila, iertarea, credinţa, bucuria... Ca Raptor, prefer sentimentele negative: ura, invidia, egoismul, aroganţa, teama, ipocrizia, ambiţia... Ca Luminati nu am nevoie de cantitate mare de sentimente, cele bune au energie înaltă, dar ca Raptor am nevoie de o cantitate mare de sentimente negative ca să îmi satur nevoia de energie.

- Sunteţi diavoli, până la urmă!

- Nu, nu suntem. Doar dacă aşa vrei ca EU să fiu. EU îţi dau ocazia de a decide. Îţi fac cunoscut Binele şi Răul. Ştii vechea poveste despre fruct, hm? EU nu te tentez. EU îţi arăt ambele căi – tu decizi pe care porneşti. Şi cel mai adesea tu, Omul, îl alegi pe cel rău!

- De ce asta? Nu din cauza voastră?

- Nu arăta cu degetul spre Mine. EU i-am făcut posibili pe Buddha şi Manchu, Iisus şi Mahomed şi alţi mari filosofi, creatori, spirite umaniste. Voi ştiţi ce trebuie să faceţi – dar voi alegeţi să fiţi altceva.

- Raptorii ne fac să fim aşa?

- Nu. Raptor sunt EU. Instinctul animalic este cel de supravieţuire. Sentimentele negative sunt mai potrivite supravieţuirii individului decât a speciei, de aceea le preferaţi pe acelea. De ele beneficiază Raptor, desigur. Dar Luminati sufăr.

- De ce nu distrugeţi pe Raptor?

- Pentru că EU nu sunt animal. Nu am instincte de supravieţuire. Adevărul este, însă, că EU sunt una, Raptor şi Luminati. Nu, diferenţa nu o poate face decât Umanul.

- Acum cine arată cu degetul?

- Dar acesta este adevărul. Vezi, când o nouă fiinţă umană intră în existenţă, chiar din uterul mamei, o parte din EU intru în simbioză cu el. Această parte, EU însumi, va fi Sufletul. Deciziile pe care Humanul le va lua în viaţă vor determina dacă Sufletul va deveni Raptor sau Luminati. E atunci vreo mirare că acum sunt mai mult Raptor decât Luminati? Uită-te la tine!

- Şi acum, ce va fi cu mine? schimbă tema discuţiei Tomlyn, încurcat de turnura luată de aceasta.

- Oh, tu eşti unul din cei mai răi. Ai sentimente fără adâncime – călduţe, puţin adânci, indiferente. EU „Maegan” am văzut acest lucru. Nu prin a te face pe tine să suferi vreau EU „Maegan” să Mă hrănesc, ci făcând alţi umani, mai ales femele, să sufere din cauza ta. Să te iubească, să le fie milă, să aibă speranţe... Ţi-am spus, EU „Maegan” sunt un tip nou, pentru că sunt în stare să provoc sentimente Umanului pentru a Mă putea hrăni. Va veni un timp când Umanul nu va mai avea propriile sentimente, ci doar cele provocate artificial. EU „Maegan” le vom induce în Uman prin diferite metode pe care tu nu le înţelegi încă. Prin mass-media, de exemplu. Prin isterie colectivă... Şi atunci Gaea va fi ca şi casa părăsită de EU, acolo departe – numai că de data asta EU nu mai pot părăsi Gaea. Dacă nu fac ceva, vom pieri – şi EU şi Umanul!

- Ce intenţionează Maegan să facă din mine?

- Să te pună în Fântână. Femelele vor putea să te vadă, dar tu nu vei şti.

- E vreo cale să scap de această soartă?

- Poate... Sufletul tău va încerca să te ajute. Va depinde de un alt Uman, dar da, soarta ta se poate schimba.

- De ce îmi spui toate astea?

- Pentru că ai potenţial. Umanii au potenţial. Dacă totul va merge bine, EU Luminati voi fi mai numeros, poate până la dispariţia Raptor. Fiecare Suflet are posibilitatea de a deveni Luminati, de a atinge Nirvana, cum ziceţi voi. Şi când voi fi numai Luminati, „Împărăţia” va veni. Nu va mai fi posibilitate de existenţă pentru Raptor. Atunci, noul Om, simbioza Human-Luminati, va putea face simbioza cu Gaea. Apoi, cu întreg Universul. Nici nu ştii câtă forţă este în sentimentele bune. Ele sunt Ambrozie!

- Nu te temi că voi povesti vreodată oamenilor despre această discuţie?

- EU nu simt teamă, hahaha! Şi cine te va crede? O poveste nouă, un nou mit, o nouă superstiţie... Desigur, EU te pot face oricând să uiţi.

Faţa lui Oberon era acum în plină lumină. Era faţa lui Tomlyn.

 

3.

Tomlyn se trezi la Răscruce. Din nou. Recunoştea crucea înaltă, cu volute din piatră. Şi Fântâna, într-o margine. Să fi visat? Dar iarmarocul dispăruse, la fel Maegan. În schimb, o fată aproape necunoscută îl strângea cu putere în braţe, plângând, râzând... Janet?

- Janet?

- Oh, am ştiut, am ştiut! Doar dacă mă luai cu tine îţi dădeam drumul. Şi a fost atât de greu! Simţeam cum arde carnea pe mine...

Îi dădu drumul, făcu un pas înapoi şi se privi cu atenţie în jos, de-a lungul pieptului, netezind veşmântul simplu, din in albit.

- Nu mai doare, constată ea uimită. Mi se părea că ai devenit o bucată de fier înroşit... Mi se părea că se ridică fum din bluză şi îmi amintesc că am ţipat de durere – dar nu îţi dădeam drumul. Nimic nu m-ar fi făcut să îţi dau drumul!

Tomlyn o privi uimit. Nu era cu adevărat frumoasă – nu era atât de frumoasă ca Maegan. Cunoscuse alte fete frumoase, mai frumoase decât ea. Mai bine îmbrăcate, cu mâini mai fine, cu faţa mai puţin asprită de vreme şi soare... Poate cu ochi mai puţin strălucitori.

- Janet? întrebă din nou.

- Aş zice că nu mă recunoşti, râse fata nervos. Şi doar am venit zilnic la Fântână. Uneori şi noaptea... Vorbeam cu tine, uneori îmi răspundeai...

„Eram, deci, în fântână” – îşi aminti el de discuţia cu Oberon.

„Hihi, nu te-am făcut să uiţi, auzi el glasul adânc, misterios, al bătrânului. Da, sunt cu tine. Duhul îşi părăseşte trupul doar la moarte.”

- Oberon?

- Cine e Oberon? De câteva ori, când îmi răspundeai de sub ape, pomeneai acest nume. Şi al unei fete, Maegan... E iubita ta?

- Nu. Ea e pe tărâmul celălalt...

- Ştiam eu. Ea e cea care te-a răpit, nu-i aşa? Unii o ştiu sub numele de Mab. Regina spiritelor, a feeriilor...

- Cum m-ai salvat? întrebă Tomlyn, privind-o cu atenţie. Şi îşi dădu seama că un sentiment necunoscut până în acest moment îl cuprinde. Da, era şi excitaţie, dar era ceva mai profund...

„Oh, Ambrozie, ţi-am zis eu” îl auzi pe Oberon bolborosind.

- Nu a fost uşor. Cum zic, veneam des pe aici. Pe urmă, într-o seară mi-ai răspuns. Mi-ai spus: „Mă poţi salva, dacă mă iubeşti.” Cum să nu te iubesc?! Te-am întrebat: cum? Atunci nu mi-ai răspuns... Apoi, în altă seară, ai spus: vei găsi o cale. Aşa că m-am dus la bătrâna Brigit, în Codru. Ştii? nu mulţi au curaj să intre în Codru, să o caute pe bătrâna Brigit... I-am povestit de tine, de Fântână, de Răscruce... A stat mult timp pe gânduri, pe urmă a aruncat nişte beţe cu semne pe ele... Mi-a zis: „Fetiţo, există o veche tradiţie la celţi. Se spune că există o lume a spiritelor, care uneori vine între noi. Druizii puteau intra şi ei, uneori, în acea lume... Şi se zice că uneori, nu foarte des, unii tineri sunt răpiţi de regina lor, a spiritelor.” „Şi pot fi salvaţi?” am întrebat-o eu cu sufletul tăiat. „Da, dar e greu. Se zice că spiritele bat vechile drumuri, lay lines, o dată pe an, în prima zi a anului. Sunt toţi călări, doar Regina este în trăsură trasă de pisici. Se zice că dacă un tânar cade de pe cal şi atinge pământul, vraja se rupe şi el se poate întoarce printre oameni. Dar cum o să cadă de pe cal?” „Poate doar tras”, am zis eu. Da, speranţa găsea temei! „E lucru greu. Doar cineva cu dragoste curată o poate face – iubită, prietenă, mamă... Dragostea este o armă puternică, mai puternică decât vrăjile spiritelor şi tainele Pământului! Şi nu se poate face decât cu multă suferinţă.” „Dragoste am, am zis eu. Şi de suferinţă nu mă tem. Îmi dau şi viaţa pentru a-l salva pe iubitul meu.” „Dacă mori, rămâne alteia...” „Dacă mor, ce mai contează? Şi apoi, nu ştiu dacă va rămâne cu mine, dacă voi reuşi...”

„Vezi ce te-a salvat, Umanule, trup al meu? Ea îşi dăruia trupul şi sufletul pentru tine. Liber, fără dorinţe, fără plată, fără speranţă chiar. Cel Bun al ei, Duhul ei, a ajutat-o, pentru că EU trebuie să fiu plin de ajutor în simbioza noastră. Ştii? Sunt şi Sufletul ei, desigur. EU sunt bucuros. „Maegan” sunt bucuros!”

„Voi rămâne cu ea?” întrebă Tomlyn. „Tu ce zici, Duhule?”

„Depinde doar de tine, Umanule. EU ţi-am creat prilejul. Mi-am făcut treaba. De acum, tu decizi.”

- Şi apoi? o întrebă Tomlyn pe Janet.

- Am venit în miez de iarnă, continuă fata, văzându-l gânditor. La trecerea anului. Era frig, viscolea – dar am aşteptat. Am aşteptat trei zile şi două nopţi, am crezut că am încurcat zilele. Mă mir că nu am murit... Dar cavalcada spiritelor nu a trecut. M-am dus înapoi la Brigit. Nu îşi mai amintea să fi vorbit cu mine. Dar ceva tot am aflat: druizii, celţii, socoteau altfel anul decât noi. La ei anul începea în prima zi a lui Noiembrie, în ziua pe care o numim acum Hallo’wen. Am aşteptat cu nerăbdare să treacă anul. Şi am venit din nou. Azi e dimineaţa noului an!

- Deci, ai reuşit, spuse Tomlyn bucuros. A fost greu?

- A fost. Te-am recunoscut între nălucile care treceau călare. Când m-a zărit, Regina a ţipat. Dar eu te-am prins de braţ şi te-am tras jos de pe cal. E bine că sunt fată de fermier, am braţe puternice. Te-ai prefăcut în şarpe, zvârcolindu-te să scapi – dar eu am mai prins şerpi, nu prea îmi scapă din mână. Apoi te-ai transformat în pasăre, era gata să te scap – dar m-am gândit  la gâştile care mi se se zbăteau în mână, să nu îşi piardă penele. Apoi ai devenit o bucată de fier înroşit... A fost cel mai greu, simţeam cum hainele ard pe mine, pielea de pe sâni sfârâie şi crapă... „O să te privească cu scârbă, cu groază”, îmi şoptea Regina în ureche – dar am zis: De-ar fi să mă ardă până la inimă, nu îi dau drumul! Va sta înfipt în pieptul meu – dar va fi liber! Şi atunci te-ai transformat în piatră, grea ca una de moară. Am căzut cu tine la pământ, am crezut că se sfârşise – dar tot nu îţi dădeam drumul. Şi atunci, când ai atins pământul, ai devenit... TU!

Tomlyn simţi impulsul să o ia în braţe – şi nu se împotrivi. Da, simţea că trăieşte, pentru prima dată în viaţă.

„Da”, îi şopti Oberon. „Vezi, Trupule, acesta-i motivul că EU stau cu voi. Sentimentele voastre bune sunt Ambrozia. Dragostea e Ambrozia, e nectar de Viaţă. Mă simt mai bine, mai puternic... Împreună. Tu trăieşti şi ea trăieşte, EU trăiesc, pentru că împreună suntem Umani, Suflet şi Trup, împreună! A meritat să devin Brigit, a meritat să cer ajutor Geaei. Mi-am făcut partea, Tomlyn, în simbioza noastră. Acum e rândul tău să Ne hrăneşti!”

„Da”, gândi Tomlyn privind-o cu drag pe Janet. „Iubind. Crezând în Iisus şi în Împărăţie. Bucurându-mă de frumos, de prieteni, de copiii pe care îi voi avea... Iubind această lume, pe care Domnul ne-a dat-o.”

„Vezi, de aceea EU nu plec de aici, deşi cred că ne vor aştepta zile grele. Poate de aceea am plecat şi din celălalt loc. Vine timpul când tragi o linie şi spui: până aici! Gata! Nici un pas înapoi! Asta am învăţat-o de la voi, de la adamiţii umani. Linia Mea este aici, pe Terra. Ştiu că, împreună, vom putea aduce Împărăţia între noi aici, pe pământ! Lumea Noastră”

Tomlyn nu trebui să întrebe. Ştia că Lumea Noastră nu avea să fie a lor, după cum nu va fi nici a oamenilor. Va fi Împărăţia Omului! În schimb, întrebă:

„Acum mă vei face să uit?”

„Doar dacă vrei. Putem trăi cu amintirile noastre, ne fac mai buni, mai întregi. Vrei ca Janet să uite cum te-a cucerit? Vrei să uiţi de ce o iubeşti?”

 

Tomlyn nu mai răspunse. Ştia că Duhul lui ştie răspunsul.

 

 

 

 

 

CROSSROADS

by NICKSAVA

 

 

 

 

TOMLYN of Devereaux, son of the second Count of Devereaux, was walking with long brisk strides on the old Roman road leading to the Crossroads. Janet – he had to think hard to remember her name – was a fast talker and he had almost lost track of time. The sun was covered by dark lead-like clouds and flurries started to fall – unusual for late September. He had to hurry up, this evening he was meeting with Maegan! Very strange that woman! Supposedly she lived in the neighborhood, but he knew all the young ladies that lived within twenty leagues. She had showed up now and then and each time he had asked her about her lodgings, but she just smiled. Once he tried to kiss her full lips, but she avoided him so easily that he almost tripped. Honest to God, not too many girls avoided his advances.

Late afternoon was gathering above theForest. The white butterflies that dropped from the ominous heaven above were melting on his face, blocking his far sight. The walls of the Village houses appeared infected with leprosy and shaking flakes. People lit their rooms behind their pig skin covered windows; the sickly yellow light reminded him of the eyes of wolves, when they came out of the forest during the winter nights. Then, just like now, no villager was out of his abode or the beer-smelling parlor. The Edifice by the road resembled a heap of boulders in the mauve tinged light, fighting the moving forest that appeared to be attacking the Village… Grandma had always been afraid to talk about the Edifice and theForest, and each time he boasted about them she had lit candles, freezing in panic.

Tomlyn was not a handsome man, as the classic models went, but the girls liked him well enough anyway. Not too tall but built strong, with bulging arms and shoulders, narrow hips and strong legs, deftly movements, dark skin, icy blue eyes, long black curly hair and daily shaved, he had his share of lovers. The skin color came from his grandmother’s side, a small noble family in Languedoc, while his eyes were from his grandfather’s side. His great grandfather was a Norman gen d’arms fighting on the Bastard’s side. He had lost his life atHastings, but his son got a fief in the new kingdom and became the first Count of Devereux.

Tomlyn’s chances to become the next Count were quite slim – he had three older brothers. The eldest was considered the inheritor and Tomlyn was his scoutier. The next eldest took his vows and was now a monk, secretary to the King’s chaplain. The third eldest went toFlanders, the fief of King Henri and was now a knight fighting over there. Alright, if the eldest, Guillaume, should die, as well as Bertrand in Flanders, then perhaps maybe… but he did not spend much time thinking of his future. He was not tempted by a career in arms, or a religious one, he was just fine being a scoutier without many responsibilities. He enjoyed mixing with the villagers and the humble people in the Castle. There were not too many noble families around; the closest was about a three days ride from the Castle. Guillaume had found his wife only just inEssex, east of Londres, and that was because her grandfather used to be a knight who fought side by side with his father in the King’s Army. His family would undoubtedly find Tomlyn a nice noble Norman girl in the end, but in the mean time he didn’t mind if a girl was Norman, Saxon, or Walsh. For him, a good ride was as good on a delicate Arabian horse as on a strong Burgundian one. His friends would laugh at his boasting, but let them laugh! He knew better than anybody what kind of mount he enjoyed…

The Autumn Equinox was only about a month away, and it was a time that most of the villagers dreaded. Both the old stock – the Walsh and the Saxons – and the new comers – the Normans – were not looking forward to it. They had learned soon enough the local traditions and superstitions about the Old Folk living in the Other World, who were more likely to touch this world during the beginning and end of the year. Now the elves, spirits, faeries, goblins and leprechauns were walking among people, pestering them with pranks. And there were rumored stories about young boys taken by the faeries to their world never to be seen again. And yet, the Walsh were looking forward to the Equinox, the time when the Foreigners started growing power to fight back the Long Night, to help the Sun renew itself for new Life. The priests frowned at the pagan superstitions, but the people, having only the Edifice between the Forestand the Village, were on their own. While praying to God and the Lord Jesus, they believed that the old Druids, the Magi, the Sages, and the Witches, although not friendly to the New People, were trying to save the Land. And that was good news for all! Grandma used to say: “Let them save the world, but keep away from them!” The Village Blind Man would pick up fragments of stones and lay them around the Edifice, or around the Village. “Let them come out”, he would screech, “the Good Ones will help us, God willing. But we have to help them, too!”

Tomlyn never understood who they were, “just fools talking” he would think to himself. If anybody tried to ask the Blind Man about them, he would screech louder than ever, showing his white glare and shaking until he spilled his dark bitter beer. Grandma wouldn’t say anything either, but would just glare at him murmuring under her breath. Yet, the day before she died, she did talk to him. She said: “Tom, take great care when talking about them! Make sure they don’t notice you! Your only chance would be if your good one wanted to help you! But the good ones rarely do, they like playing as well!” Grandma was a strange woman, married by the first Count inBrittany, over the Channel. She never said anything about her country, but Tomlyn sometimes heard her speak in a strange language to the old stock servants.

TheForest, however, wasn’t as forbidding as the tales went. The villagers often went there with their axes to clear new pastures and land for new crops. Old tales told of a time when the Forest was all around the Village, with people grazing their animals in clearings in theForest. Sometimes Tomlyn wondered if theForestwas not angry at the people she nurtured and protected ever since the Romans were around. But some people entered it even more often than he did for hunting and for picking wild berries and mushrooms. There was also a time when some marauding knights attacked the Village and the people who did not have time to take to the Castle ran to the Forest; the knights didn’t have enough courage to follow them.

But not during the Autumn Equinox! During this time a villager would sooner cut his arm than a branch in theForest; he would rather go cold and hungry than enter the woods. And an evening like this, with flurries falling at the time of year when a shower was considered a bad omen, and the Moon lurking behind the black clouds, scared most of them to death. If his grandma were still living, she would probably stop him from going out to meet some strange girl at the Crossroads. “Well”, he thought, “she would not know Maegan! For her I would go to that small cabin in theForest, where nobody could see us…”

The Foreigners especially scared the shit out of the villagers. They came only once or twice a year, but the villagers gossiped the whole year long about strange caravans, strange Ferries with strange beautiful items displayed on strange counters. They also talked about young people disappearing during these times. Tomlyn believed that talk was nonsense; he never met a Foreigner, nor saw a ferry or strange caravan. He would go anytime to such a Foreigner’s Market, but once, on the Summer Solstice, when people were talking about the Ferry at the Crossroads, he found none.

Tomlyn was approaching the Edifice and thought absently about the talk of the town. People said that it always takes longer to get from the Village to the Edifice than from the Edifice to the Crossroads, although the Edifice was just as far from one than the other. He didn’t think so – he had tried many times to measure the distance – but not now when his steps took him to the Edifice in no time at all. “It is strange”, he thought watching the ruins, “that I never wished to enter the Edifice. I pass them daily sometimes, and yet… inside there may be mud, dirt… creepy crawlers… Ugh! No, I don’t want to go in there!”  And he thought, passing the ruins and strolling toward the Crossroads, that he never met one single villager who really entered the Edifice and told others about it.  He forgot almost at once about the Edifice, his whole mind concentrating on the Crossroads. Oh yes, he could already see the tall volutes-decorated, blue-gray stone Cross.

Nobody talked about that cross, especially not pater Duncan, the old priest serving the small Church of the Saint Virgin in the Village. Some old villagers said that the Cross was older than the Saxon people, even older than the Romans. That when the first Christians came to the land, the Cross has already been worn by rain and wind… That the Cross was older even than the Lord Jesus! That could not be, the Lord was in existence from the Beginning of Time, but maybe, just maybe, the Cross was not Christian. “Why is the cross inside a circle?” Tomlyn sometimes asked himself. Once he had asked Grandma and she said that it was the Sun, but he didn’t believe her. The Walsh used to have the same volutes on their objects, weapons and attire…

On the opposite side of the Crossroad, facing the Cross, was the Fountain. People often used the Fountain. No spring in the neighborhood has such good water: clear and cold, and somehow illuminated from behind. The women came even more often than the men, bringing with them cloth and dresses for washing, because they believe that a dress washed in the Fountain’s water was shinier, its colors stronger, and those wearing it are happier and luckier. Strangely enough, the animals refused the drink the water; they would only do so when overpowered by thirst, or were forced by their owners. Because the people observed that a cow that had drank the Water gave more milk, its calf was healthier. A horse would run faster and longer, never to trip… The local knights used to bring their mounting horses before leaving for battle. He who accompanied his brother to jousting would always do right. One way or another, the people connected the Fountain to the missing people.

 

He stopped short of the Crossroads. There was a Foreigner’s Market after all. It seemed that not all the people’s talk was nonsense. The market, in truth, looked plain enough. There were two or three wagons painted in strong colors, but nothing else to signify the people were strangers, yet he could not recognize any of them! Not the people walking around, nor those behind their counters with fare. Some were Jews for sure, by their dress, and two looked like the Saracens his grandfather had told him about. A few were women, not something one saw very often in a Christian market. And there was Maegan! She was behind a counter right in front of him, and when her eyes stopped on him, she laughed and made signs with her hand, inviting him to see her fares. With his knees shaking, Tomlyn strode towards her. “Why, she’s a seller”, thought Tomlyn and Maegan smiled. Her white perfect teeth shone on her dark face and, like giving her an answer, the sun’s last rays broke the clouds. The butterflies stopped falling and theForest stopped breathing – but Tomlyn felt it staring at him through myriad of shiny eyes. With shaking shoulders, he stopped in front of Maegan’s counter.

“Glad to see you,” he smiled.

“Likewise,” she smiled back.

“I didn’t know you were a Foreigner,” he found his voice.

“A Foreigner? Why, I’m not.” She laughed again. The sound of her laugh passed through his heart like a fiery sword and the boy put a hand on the counter to steady himself. “I am around most of the time. Often enough. Just a simple girl selling a few trinkets.”

Tomlyn looked at the objects on display. They were beautiful in a strange way. He couldn’t explain how. “They are beautiful. Never saw such. Why don’t you bring them in the Market, in the Village,” he said.

“Why? Who would buy such a trinket? And wear it…”

“You have a nice hand”, said Tomlyn with double meaning.

“Sometimes when I have nothing to do, I look for these objects. Sometimes I make them. They’re not always made by my beautiful hands.” she laughed and then looked at him with her green eyes. “I like coming with them to these markets, where foreign people come and talk about foreign lands…”

“And yet, I know a few young ladies who would wear your objects,” Tomlyn said, taking one of them and looking closely. It was round, made with a shiny metal, perhaps silver, with a few flowers rotating inside at different speeds. Indeed, he had never seen such a thing.

“I bet you do,” smiled Maegan. “Why don’t you buy one of them some trinkets? You could turn her heart…”

“I would buy one for you”, he said, and Maegan looked him in the eyes.

“Would you? But I made them! Nobody’s ever offered to buy one of them for me…”

“I do.

“You’d like my heart turn to you? I don’t think so.” She started to laugh again. “What do you want for your present?”

“A kiss…” Tomlyn found enough courage to say.

“A kiss?” Maegan stopped laughing and watched him seriously. “You want to buy one of my trinkets and to kiss me. Really you do?”

“With all my soul!” he said, and the wind dropped in the mud. Next to him, Grandma was sadly shaking her head. “They like playing, boy. Pray the good one will stand by you!” But Tomlyn did not pay attention to her and went around the counter to embrace Maegan. The girl tilted her head, raising her full shiny red lips to him, and everything seemed to stop.

 

 

2

 

TOMLYN shook his head trying to clear his vision. Wow! Now that was a kiss! Or was it? He could hardly remember a thing – everything started to spin  and the sky came tumbling down.  The Crossroads has disappeared, as well as the Cross, Fountain, Foreigners, Market, caravans, wagons, counters… and Maegan, too. “Where the heck am I?” He wondered, looking around. It looked like a garden, maybe a clearing in the woods. Rosy smog surrounded him, cutting his view short. The shadows could be trees, perhaps. He could not see the sky, but the sun was warming his brow.

“You can call it the Edifice,” he heard a voice behind him. “But it is not.”

“What is not?” asked Tomlyn turning around. A man that was not too tall but strong – somewhat similar in form to him – dressed in a long blue coat, was a few steps behind him. He looked like his grandfather only his long hair was sparkling white, not blond. He couldn’t see his face because it was kept in shadow.

“He is not your grandfather, boy” he heard his Grandma’s voice. “Take great care, they like playing too. Your only chance is if your good one is willing to help you…”

“The edifice” answered the stranger. And don’t call me a ‘stranger.’ I’ve been around for almost eighteen years now. It is not a garden, either. But I made it look like one, so that you would feel more comfortable here. Well, I have to admit that it is your Edifice.”

“The ruins? The dirty muddy ruins?”

“Eh, in fact they are not so dirty. Nor muddy. And they’re not at all ruins. But We had to dissimulate them one way or another, didn’t We?

The rosy smog dissipated a little, and Tomlyn could see that the shadows were not trees after all, but some kind of smooth stony walls surrounding him on all sides. Above, the smog remained, and the sun too.

“Who are you?” he asked the foreigner.

“Well, sometimes you call Us Foreigner, don’t you? But you gave Us many names in the millennia we began together.”

“Are you a Foreigner? What’s your name?”

“It’s not that simple. I wore different names in different times. You can call me Prometheus, Oanes, Ossiris, Wottan, Oberon, Faustus, Lucifer…”

“Are you Satan?” asked Tomlyn, now really afraid.

“Satan. Or Michael, if you prefer. Personally I prefer Oberon. Is Oberon alright with you?”

“Are you a devil?” Tomlyn was more concerned about his fears.

“Only if you wish it. As I told you, We have been given all kind of names by different people in different times and places. Devils and angels, fairies, werewolves, goblins, harpies, centaurs, nymphs and satyrs, orcs and elves, gods, dwarves… even saints!”

“But who are you in fact?”

“Oh, it is not that simple to explain all that to a man from the Past.”

“I am not from the Past! I am from… now.”

“Yes, I know, you are so young! But your vocabulary misses so many words.  Just believe me, you are from the Past. From my Past, that is. Well, just let me adjust you a little bit, activate some more of your brain, give you some understanding. Trust me, it will make it easier and will not harm you. Now, is it OK?”

“OK?”

“Never mind. Let me show you something. Somebody in your future will say that an image says more than a thousand words. He will be right, you know? There.”

On the stony wall an image started to flicker. After a while, Tomlyn could discern different forms, some of them tall and light, other small and dark. The landscape was a reddish plain, without grass or trees or mountains. He could not see the sky.

“Yes, do you see?” asked Oberon. That form is Us. The light ones are Luminati, the dark ones Raptor. What are We? A kind of… cloud, let’s say. An entity formed by myriad of entities.”

“What do you eat?” asked Tomlyn seeing no green stuff.

“Well, how can I put it? Ourselves. A kind of cannibalism – but it is not. We nurture on feelings that we generate Ourselves. But that was a bad thing, in the long run. Look.”

The image now showed many more dark forms than light ones.

“Yes. The Luminati were disappearing. A few millennia, maybe a few million years, and We would have been only Raptor. Probably by now, it is. So, a part of Us, mostly Luminati, decided to look for a new home.”

The flickering image changed again. Now it showed a reddish-brown globe that diminished to a point and disappeared, being replaced by a fiery globe that became in short time a star, which got lost in a starry summerlike night sky. Then, an ellipse replaced it, but soon a spiral appeared and grew into stars and a star and a globe… And again, and again…

“We traveled and looked for a home in different places, and for so long, but we didn’t find it.” Oberon’s voice was gloomy. “Of course, we traveled some centuries only. You wonder how that could be. Look.”

In Oberon’s hands appeared a square of cloth about one foot across, with a knot in each corner.

“How far do you think is one knot from another?” asked Oberon.

“One foot, I’d say.” answered Tomlyn.

“Of course you do, but look!” Oberon folded the cloth and the two opposite knots touched each other. “You see? We could fold the time-space. Don’t ask me how, but we know how to do it. We are an old and very wise regnum. The biggest brain in the Universe! Only the Creator knows more than We do. So, We used this… object, the one that you know as the Edifice, to transform Our brain energy into Power and folded the Universe. But yet, it took Us so much time and energy. We were almost extinct when we got here. But We were lucky! Maybe you too…”

“Our luck was them, the good ones,” mumbled Grandma’s voice. “Boy, I feel a change in you, don’t let them take you.”

“You see?” Oberon went on, “I don’t think at that time We were able to leave Gaea. We recognized her as a sentient entity. We asked her to allow Us to stay here because We felt the potential. Oh yes, the bio-life on this planet has potential! We could see that everything here has feelings, and that is our food. How can that be, you ask yourself, but even a plant has feelings. It feels fear when someone wants to cut it, and its neighbor plants feel sadness when it dies, but a plant feel joy when someone admires it, takes care of it, even when the sun and rain nurture it… Those higher on the scale of evolution have so many more feelings, above all, the man. But when We came, there was no man, of course”

“Do you mean you feed on us, men?” asked Tomlyn.

“Yes, I do. But it is not your exploitation by Us. Is more like a… symbiosis. You see, like that between a flower and the butterfly that pollenizes it, You cannot say that the butterfly hurts the flower, that it is bad for it. Both regna benefit from that symbiosis. The flower attracts the butterfly through its smell and color and gives it nectar, but without the butterfly and bees, the flower will cease to exist.”

“So, you are our butterfly?”

“Well, you can say that, but only in part. The Man will cease to exist – but not the Adamite. OK, let me return to the history. So, We tried to evolve different species – to provide Us with more, higher quality feelings – but that project didn’t succeed. One after another, sepia, dolphin, elephant, ape evolved until they got their right place in their habitat, at which point they symbiosed with Gaea. They were perfectly adapted, and did not need to evolve further.”

“And man?”

“At that time there was no man. There were some kind of apes, which were sometimes called primates. We learned from the other experiments, so we decided that it was vital to enter in symbiosis with them, before Gaea kicks in. And that ourChosenone doesn’t have to be adapted to its environment, but to be ready to create one suitable for its needs. We tried with several primates, until the One, the Adamite We call it, proved to be the right one. Well, the other experiments didn’t survive Our separation, they just died.”

“You mean if you decide to separate from us, we will die?”

“It could be. Maybe you will just return to your Adamite condition, although We doubt it. But, you see? We have to depend on this relationship as well. We cannot separate anymore! We are here to be together. We are Human, together. This symbiosis proved to be a trap for Us. Of course, we can try a different symbiosis with other bio-life, but there are not many choices left…”

“Still, I don’t understand what Maegan has to do with this story.”

“Oh, Maegan is one of Us, of course. But her form evolved a lot, maybe because of the symbiosis. She is kind of independent from us, although still a part of us. Her kind saw that being only Luminati or only Raptors was a limitation. It can only feed on what it gets. But the independent kind, let name it ‘Maegan,’ learned to create conditions to produce food. Oh, let me take a step back. What differentiates a Luminati from a Raptor? The kind of feelings it nurtures on. The Luminati prefers good, elevated, pure feelings. Love is the most important one but also hope, admiration, friendship, respect, compassion, mercy, faith, humility, joy. The Raptor prefers the negative, low feelings: hate, selfishness, envy, arrogance, fear, hypocrisy, ambition. While Luminati don’t need much pure feelings to feed, Raptor need great quantities of evil feelings, intense even, to satiate it.”

“You are devils, after all!”

“No, We are not. Only if you decide We should be. We give you only the opportunity. We make you know the Good and the Evil. You know the old story about the fruit, hmm? We do not tempt you. We show you both paths – you decide which one to take. And most often you decide to take the evil one!”

“Why is that? Not because of you?”

“Don’t point your finger at Us. We made possible Buddha and Manchu, Jesus and Mohamed… and other great philosophers and human spirits. You know what you have to do, only you decide to do otherwise.”

“The Raptors made us to do that?”

“No. The instincts of an animal are to survive as a species. The evil feelings are more suitable for survival, therefore, you prefer them. And from that, the one that benefits is Raptor. We, Luminati, suffer.”

“Why don’t you destroy the Raptor, then?”

“Because We are not animals. We have no survival instincts. But the truth is We are Luminati and Raptor at the same time. The one that makes the difference is the Human.”

“Now who points the finger?”

“But it’s true. You see? when a new human being is born, even in its mother’s womb, a part of Us enter it. It will be its Soul. The decisions the human makes during its life will determine if the Soul will become a Raptor or a Luminati. Any wonder that the Raptor is more numerous than Luminati? Just look around. Look at yourself!”

“And what about me?” Tomlyn changed the subject, uncomfortable by the course it took.

“Oh, you are one of the worst. You have shallow feelings – tepid, lukewarm. The indifferent type. But you have potential, Maegan saw it. Not by making you suffer, but making other humans, mostly females, suffer for you. Love you, hope for you, pity you. I told you, it is the new type, the ones that provoke the Adamite in order to enhance their feelings. A time will come when Humans will have no feelings of their own, but what the ‘Maegan’ will induce in you! It will be like it was at Home, but this time We cannot leave. We have to take a stand!”

“What does she intend for me?”

“You will be put in a fountain. Females will be able to see you, but you will not know.”

“Is there any way to escape this fate?”

“Maybe… Your Soul will try to help. It depends on some other Human choices. But yes, your fate can be reversed.”

“Why do you tell me all this?”

“I told you, you have potential. If everything goes the right way, a Luminati will be with Us. Every Soul has a chance to attain Nirvana, become a Luminati. When We will be Luminati only, the Kingdom will come. There will be no possibility for new Raptors. The evil feelings are mere nurture, the good ones are Ambrosia!”

“You do not fear I will tell people all about what you told me?”

“I do not feel fear, ha ha ha! And who would believe you? A new story, a new myth, a new superstition.  Of course We can always make you forget.”

The face of Oberon was now in full light. It was Tomlyn’s.

 

 

3.

 

TOMLYN was back at the Crossroads. There was the tall Cross in stone and the Fountain, but the place was empty. The Market was gone. Maegan was gone. A slim girl he barely recognized was grasping him tightly, in tears. Janet.

“Janet?”

“Oh, I knew it. I knew it! Only if you were taking me with you would I let you go. And it was so difficult… My flesh was burning!”

She let him out of her embrace and took a step back. She didn’t look at him, instead down to her blouse, passing her palms over her small breast.

“It doesn’t hurt,” she said in wonder. “It seemed to me that you were a piece of fiery iron and that my blouse was on flames, that the skin on my breasts was cracking, blackened under the heat. Oh it hurt so badly! But I would gladly take the iron you were through my heart than let you go. I will never let you go again!”

Tomlyn looked at her, amazed. She wasn’t really a beauty, a plain girl with her face and hands darkened by sun and wind. Not tall, with an open face under golden dark hair, straight brows and big, green eyes. He knew many other girls nicer looking than her, with better dresses and finer hands. But not with such beautiful glittering eyes that reminded him of Maegan’s.

“Janet?” he asked again, trying to remember a little girl he met before taking to the Crossroads.

“I would say you don’t know me” she laughed nervously, as she dropped a heavy weight from her shoulders. “But I came each day to the Fountain, happy to see you, to talk to you. Years after years…”

“Fountain? I was in the Fountain, then…” He could remember the long talk he had had with Oberon.

“Hey, I haven’t made you forget.” he heard the deep, mysterious – his own - voice coming from nowhere. “Oh yeah, I’m with you, the angel doesn’t leave his body not even in death. You forget Us, We never forget you!”

“Oberon?”

“Who is Oberon?” asked Janet. “Sometimes, when you answered me from under Water, you mentioned this name. And a girl’s name, Maegan. Is she your lover?”

“No, she lives on the other side…”

“She is the one who took you, isn’t she? The one the people know as Mab. The Queen of the faeries…”

“How did you free me?” asked Tomlyn, watching her eyes. He felt that a new feeling was growing for this slim unknown girl that he somehow knew so well, with strong sun-darkened hands. Yes, it was something different than he had ever felt for other girls. For Maegan…

“Ambrosia,” he heard Oberon mumbling. “I told you, pure Ambrosia!”

“It was not that easy,” accepted Janet. For a few days I waited for you, and then people started to talk about the Foreigners’ Market and your disappearance. One day I came to the Fountain to wash something and I saw you in the Water. So, I came back each day to see you, to cry, to talk to you. For years you didn’t seemed to see me, to know about me. Then, one day, I heard a woman laughing and one of my tears dropped in the Water. Your face disappeared in the circles of waves, but your eyes stared at me for the first time!”

“I told you” Tomlyn heard Oberon’s voice. “Maegan will lose you because of her, not of you. And because of the love this girl has for you!”

“I will stay with her, my soul?” Tomlyn asked Oberon.

“That depends on you, my Adamite.” Tomlyn looked at the girl’s lips, so beautiful, full and wet…

“And then, another day, another year, you talked to me! I thought I would die. You were coming back. All the years I stayed by the Fountain now were worth it. I was no longer the Village’s Fool Girl! I’ve never been a fool. I knew it! Only the Blind Man stood by me…”

“He he” Tomlyn heard the Blind Man’s voice. “I’m going to drink a cup of warmed beer for you children. And maybe you will help me, sometimes, to help them, the good ones, help us…”

“From then on we started to talk to each other. Not too often. You told me that I could find a way to free you. I thought and thought, but never found a way. So I went to old Birgitte, in theForest. People said that only a fool would go to her – but wasn’t I a fool? I told her about you and the Fountain at the Crossroads. And she said to me: ‘There is an old story about Mab and the young men she takes away.’ ‘Is there any way they can be freed?’ I asked, full of new hope, and she answered: ‘Never happened. Mab is a harsh mistress. But yes, the telling says that there is a way. A girl, a virgin, with her heart full of love, should be at the Crossroads when Mab rides by with all her Court, at the Beginning of the Year. Should a girl pull down her lover from his horse and he touch the ground, he will come back in this world flesh and spirit. But it would be tough. Could you be that girl?’ Could I?”

“You could. You have.” murmured Tomlyn, looking at her longingly.

“Yes, haven’t I?” laughed Janet, happily. “But not right away. I went to the Crossroads at the First Day, at Christmas time, and I waited for three days and nights, but Mab didn’t pass. It was cold with snowy storms and I thought I would die, but I had to save you. I went back to Birgitte. She didn’t remember our talk before, but in the end I found that the Old People had a different First Day, at the end of October: Halloween Day. Today is Halloween Day, my love!”

Tomlyn took her in his arms and it felt so good. She continued her story, with her voice muffled in his coat.

“It wasn’t easy. When Mab, riding in a coach pulled by seven black cats, saw me, she started to scream. But I recognized you and had already pulled you down from your stallion. You turned into a slippery snake and tried to escape, but I was used to catching snakes. You bit me and I felt numb, but I didn’t let you go. She said to me: ‘You will die! Even if you free him, some other girl will have him!’ But I didn’t care; I wanted you to be free. That’s all I wanted at that time, you to be free! And I shouted back to her: ’I don’t care! Let me die, but let him be free. Anyway, I don’t know if he will want me or stay with me, but I would rather die, giving my life and soul for him!’”

“You see, my Adamite, what saved you? She gave her life and soul for you! Freely, with no expectation, no rewards… Her good one helped her, because We have to be helpful in our symbiosis. I know, I am her soul too. We are happy. Even Maegan is happy!”

But Tomlyn was listening to Janet, not Oberon.

“And then?”

“Then you turned into a fiery piece of iron and I was sure I was going to die, but I never let go. And you again turned into a something else: stone, heavy as a mountain. I dropped down with you still into my arms – but never let go of you. And when you touched the ground, here you were!”

“Yes,” said Oberon. “You see, my body, that’s the reason We stay with you. Your feelings are Ambrosia, the Nectar of Life. We feel stronger, better… Together. You live and she lives and We live together because we are Humans, together. I was worthy to be Birgitte, to ask Gaea to help Us. I did my part in our symbiosis. Now it is your turn to feed Us!’

“Yes” thought Tomlyn. Loving Janet. Loving our children, our family, our neighbors. Loving this world, its beauties, and the God who gave it to us.”

“You see, that’s why We don’t leave anymore. Even Us, the Souls, have to draw a line and say: ‘That’s it! No step back, no leaving anymore!’ When nothing remains, it is Love. My Adamite, together we can bring the Kingdom here, between us. To be one single world: Our World!”

Tomlyn didn’t have to ask. Our world was not yet their world, and their world wasn’t yet ours, but the Kingdom could be the Humans’ World! Instead, he asked:

“Now you’ll take away my memories?”

“Only if you want me to. We could live with our memories, you know? We are better whole in body and mind. Do you want Janet to forget how she freed you? Do you want to forget why you love her?”

Tomlyn didn’t say anything. He knew that his Soul just knew the right answer.