”Omul este un organ în corpul Universului” aceasta este concepția care stă la baza credințelor magice din ”secolul ermetic” (1501-1600). Cei trei mari ocultiști ai scolului al XVI-lea au fost Cornelius Agrippa, Paracelsus și Nostradamus. Se spune că singurul care avea puteri oculte a fost Nostradamus. Agrippa și Paracelsus erau mai degrabă căutători ai marilor adevăruri, aveau ”puteri paranormale”, dar n-au reușit să atingă limita de sus a spectrului și să se elibereze de propria personalitate. Spre sfârșitul vieții, Agrippa a început să aibă preocupări sporite pentru misticism. 

Philippus Aureolus Paracelsus pe numele lui adevărat Teophrast Bombastus von Hohenheim  s-a născut în satul Einsedeln, lângă Zurich (Elveția) în 1493. Fiul medicului William Bombastus von Hohenheim, Mare Maestru al Ordinului Teutonic,  a fost atât de bolnăvicios încât nu i s-a dat nicio șansă să ajungă la maturitate. Primele instrucțiuni le-a primit de la tatăl său. La vârsta de 16 ani, a intrat la Universitatea  din  Basel  unde s-a înscris și la cursurile de alchimie, chirurgie și medicină. Cu alchimia era deja familiarizat pentru că studiase mai înainte operele lui Isaac Hollandus. Avea cunoștințe avansate de magnetism și lui i se datorează folosirea mercurului și a opiumului  în medicină.  La Wurtburg a studiat ocultismul cu abatele Trithemius care l-a inițiat în științele magiei, astrologiei și alchimiei. El fusese și instructorul ilustrului Henry Cornelius Agrippa.  De-o inteligență ieșită din comun, romantic incurabil, puternic atras de ideea de-a descoperi piatra filosofală, elixirul vieții sau Marele Catholicon, Paracelsus  a fost fascinat de cărțile de ocultism ale abatelui. În 1516 Paracelsus continuă să facă cercetări în mineralogie, în medicină, chirugie și chimie sub îndrumarea lui Sigismund Fugger, un medic foarte bogat din Basel. La vârsta de 20, de ani se angajează vreme de un an la minele de argint din Tirol. Deși credea în astrologie și în alchimie, Paracelsus nu s-a considerat niciodată ocultist. Era tenace în cercetările lui și credea, mai degrabă, în remediile care aveau o bază științifică.

În 1524, se stabilește pentru o perioadă la Basel unde a fost numit profesor la Facultatea de Medicină. Primul lucru pe care l-a făcut când și-a inaugurat postul a fost să solicite studenților să facă un foc mare și să arunce în el cărțile lui Galenus, Avicenna și  Rhazes, afirmând că niciunul nu valora nici cât un fir de păr din barba sa. Ceilalți profesori l-au reclamat ca fiind șarlatan și exhibiționist, dar conducerea școlii l-a susținut. În tinerețe, fusese un mare bătăuș, căuta gâlceava ca un turbat și rămăsese în continuare gălăgios excentric, dogmatic  ”mereu beat și, totuși, mereu lucid” așa cum îl caracteriza unul dintre colegii lui. Avea un adevărat dar de-a înjura folosind un limbaj colorat fără niciun fel de jenă la adresa celorlalți colegi.

Cu toate acestea era un vindecător înnăscut. Așa îl vindecase pe Frobenius de septicemie din cauza unei răni la un picior pe care ceilalți medici avuseseră intenția să i-l amputeze. Pe Erasmus l-a vindecat de gută și de insuficiență renală lucru care l-a făcut să scrie: ”Nu pot să-ți dau un onorariu care să fie pe măsura talentului cunoștințelor tale”.  Dar iată că ghinionul se ține de capul lui. Îl vindecă pe preotul Lichtenfels de o boală gravă și pentru că refuză să-i plătească onorariul promis (100 de guldeni) îl dă în judecată. Deși dreptatea era de partea lui, susținătorii preotului influențează verdictul și Paracelsus pierde procesul. Ce-a fost la gura lui nu se putea reproduce, printre altele i-a făcut ”sofiști viermănoși și păduchioși” pe membrii completului de judecată. Insulta era foarte gravă și risca închisoarea așa că și-a luat tălpășița din Basel lăsându-și dușmanii în extaz.

În peregrinările lui ajunge în Germania, Franța, Ungaria, Olanda, Danemaraca, Suedia și Rusia. Se spune că în Rusia a fost luat prizonier de tătari și dus în fața Marelui Han. A devenit favoritul acestuia la Curte și l-a urmat pe fiul Hanului într-o misiune din China până la Constantinopol. Aici, un adept arab i-a împărtășit secretul suprem- dizolvantul universal Alkahestul. Paracelsus și-a dobândit cunoștințele de la vrăjitori și vraci, de la dervișii din Constantinopol, de la vrăjitorii  țigani care invocau spiritele și captau în rouă razelecorpurilor celeste și mai puțin de la pedagogii cei mai cotați ai timpului. 

În cele din urmă, revine în Europa, merge de-a lungul Dunării și ajunge în Italia  unde a participat la un război în calitate de chirurg militar și l-a cunoscut pe Pare. Era un vindecător înnăscut. Există un instinct al vindecării spunea el, care se bazează pe faptul că omul este un microcosmos al naturii. Sănătatea se bazează pe armonia dintre om și natură. Există un principiu fundamental al vieții pe care alchimiștii îl numesc azoth și al cărui simbol este un leu roșu. Cuvântul mai înseamnă și ”esență”. Azothul poate transforma metalele în aur. Paracelsus folosea această substanță și avea deplină încredere în ea încât și sabia și-a botezat-o azoth. Se spune că era foarte atașat de sabia lui și dormea cu ea sub cap.

În 1526, la vârsta de 32 de ani, revine în Germania obținând catedra de fizică medicină și chirugie, poziție care i s-a oferit la insistențele lui Erasmus Ecolampidus. Ca și Agrippa, Paracelsus suferea de tulburări de personalitate ceea ce nu-i micșora câtuși de puțin geniul medical și științific, de aceea i s-a acordat titlul de ”Luther al medicilor”. Era fanfaron, vulgar, umbla cu haine zdrențăroase și deseori se purta ca un măscărici. După un nou conflict cu marcgraful de Baden, Paracelsus părăsește orașul Basel își petrece restul vieții peregrinând. Era când melancolic și amețit de băutură, când agresiv și certăreț.  În 1530 îl găsim la Nuremberg unde intră, și de astă dată, în conflict cu medicii  care l-au denunțat ca impostor cu toate că reușise să trateze cu suscces multe cazuri grave de elefantiazis.

În 1541, ajunge la Salzburg la invitația Principelui palatin, arhiepiscopul duce Ernst de Bavaria pasionat de ocultism. Paradoxal, liniștea și traiul bun oferit după atâția ani de peregrinări îi fac rău și în 24 septembrie moare la vârsta de patruzeci și opt de ani într-o cămăruță de la Hanul Calului Alb în apropierea cheiului.  A fost îngropat în cimitirul Sfântul Sebastian.

Incontestabil a fost un vizionar care a înțeles foarte bine legătura minte-corp. ”Nu corpul îl face pe om, spunea el. Inima, spiritul îl fac. Iar acest spirit este o întreagă stea, din care este alcătuit. Iar dacă omul este perfect în adâncul său, nimic din ce se află în lumina naturii nu-i este ascuns...Primul pas în lucrarea acestor științe este acesta: crearea prin imaginație a spiritului din firmamentul interior”.” Insistă foarte mult asupra puterii de imaginație pe care o deosebește de ”fantezie” și de ”visul cu ochii deschiși”. Omul este o mică machetă a universului, dar văzut ca o imagine reflectată în oglindă. În interiorul său se întinde pe spații vaste- ”firmamentul interior”- iar Paracelsus identifică imaginația cu acest firmament. Într-o stare de inspirație, spațiile interioare se deschid făcând loc unui sentiment de libertate în care nu mai încap alte realități. Puțini dintre contemporanii lui i-au înțeles învățăturile. Deși a avut foarte mulți dușmani, a avut și discipoli. Era venerat de aceștia ca Monarhul lor nobil și drag, Hermesul german, Filosoful Trismesgistus, Dragul profesor și rege, Theophrastus de binecuvântată amintire, Flacăra nemuritoare.

A lăsat o operă vastă - 106 tratate au fost inventariate - ce acoperă domenii precum medicina, alchimia, filozofia, magia, științele naturii, fiind considerat ”mintea cea mai cuprinzătoare a epocii sale”. F. Hartmann spune că Paracelsus considera alchimia ca o artă în care Vulcan (focul Naturii- lumina astrală) este artistul activ. Prin această artă, purul este separat de impur și astfel se ajunge la materia primordială. Alchimia era considerată drept știința care trebuia să perfecționeze ceea ce Natura lăsase neperfecționat.

Mai târziu, Aldous Huxley avea să recomande folosirea drogurilor psihedelice pentru explorareaa acestor spații interioare. Paracelsus nu știa nimic despre aceste droguri, dar bănuia că firmamentul interior la fel cu firmamentul cerului aveau propriile legi. Problema esențială a omului rămâne să deslușească înțelesul acestor legi cu ajutorul intelectului, călăuzit fiind de imaginație. Ce este imaginația? Acea izbucnirea explozivă care luminează spațiile interioare, dezvăluind semnificația.

24.09.2020