(Lectura de seară)

Sunt mai bine de treizeci de ani de când o nuvelă, scrisă de – argumentabil – cei mai mari scriitori SF ruşi, tandemul fraţilor Boris şi Arkadi Strugaţki, a făcut istorie. Tradusă în mai toate limbile lumii, a dovedit că fenomenul SF avea reprezentanţi de prim rang şi în afara spaţiului anglo-american, mai ales în Franţa, Italia, Polonia, Suedia şi, bineînţeles, Uniunea Sovietică de atunci. Ca un amănunt, chiar şi acum, cel mai citit autor SF din lume rămâne... polonezul Stanislav Lem.
 

Dar nuvela „Picnic la margine de drum” a avut şi fericita şansă să atragă atenţia unuia din cei mai mari regizori, Andrei Tarkovski, în urma acestui interes rezultând unul din cele mai excepţionale filme. Poate nu întâmplător regizorul a ales doar două scrieri SF pentru a le transforma în film („Solaris” a lui Stanislav Lem şi acest „Picnic” de care vorbim), rezultând două capodopere ale celei de-a şaptea arte: „Solaris” şi „Stalker”.

În nuvelă, Fraţii Strugaţki imaginează o „vizită” întâmplătoare a unor extratereştrii pe suprafaţa Pământului. Nu în modul tradiţional, lansat încă de străbunicul genului, H. G. Wells, cu fiinţe din spaţiu aterizând – cel mai adesea cu intenţii agresive -, ci mai mult ca o atingere întâmplătoare şi neintenţionată a două lumi complet diferite. Aşa cum un om de ştiinţă încearcă să explice ceva ce nici lumea Ştiinţei nu înţelege, în ciuda numelui pompos dat evenimentului („radiantul Pilman”), cea mai plastică imagine ar fi cea în care şase gloanţe, plecând dintr-un pistol situat „undeva pe linia Pământ-Deneb”, ar lovi suprafaţă Pământului în rotaţie (simultan în jurul axei, în jurul Soarelui şi, cu întreg sistemul, în jurul Galaxiei). Până la urmă, cel mai important lucru al „vizitei” este însăşi vizita – confirmare a faptului că nu suntem singuri în Univers!
 

Mult mai plastică este imaginea creată de acelaşi personaj al nuvelei, dr. Valentine Pilman, câştigător al premiului Nobel, câţiva ani mai târziu, când aseamănă această vizită cu un stop întâmplător al unor călători pe marginea drumului, pentru un scurt popas. Zice el: „Imaginează-ţi o pădure, un drum de ţară, o poiană. O maşină virează din drum în poiană, un grup de tineri coboară din maşină cărând sticle, coşuri cu mâncare, radiouri, aparate de fotografiat. Aprind focuri, înalţă corturi, dau drumul la muzică. Dimineaţa, pleacă. Animalele, păsările, insectele care au privit cuprinse de groază toată noaptea, se strecoară din ascunzişurile lor. Şi ce văd? Benzină şi ulei scurse pe iarbă. Bujii vechi şi filtre de ulei azvârlite în jur. Cârpe, becuri arse şi o cheie mecanică uitată. Beţe unsuroase plutind în iaz. Şi, desigur, obişnuitul gunoi: cotoare de mere, ţiplă de pe bomboane, rămăşiţele carbonizate ale focului, cutii goale, sticle, batista cuiva, briceagul altcuiva, fâşii de ziare, mărunţiş, flori veştejite culese din altă poieniţă... Un picnic la margine de drum, pe un drum prin cosmos.”Şi tot acest „gunoi”, produsul unei tehnologii complet străine, rămâne de neînţeles logicii terestre, cu atât mai puţin ştiinţei analitice umane, iar potenţialul lui e nelimitat . Răsuciţi acest potenţial în mult prea umanul ţel – căutarea de dragul căutării, înventarea de noi gadget-uri, noi tehologii, pentru a atinge niveluri superioare de bunăstare materială, lupta pentru profit, cu elementul ei însoţitor, competitivitatea, şi setea delirantă pentru noi şi teribile arme – şi veţi avea avea cadrul acestei minunate nuvele.

În acest cadru, Redrick Schuhart, călăuza, supravieţuitorul, pionierul zorilor verzi ale Zonei, se va înălţa, plin de viaţă, palpitând de trăiri, ca un Om Nou al unei Ere Noi. Talentul şi măiestria Fraţilor de a mânui loialitatea şi lăcomia, prietenia şi dragostea, disperarea şi frustrarea şi singurătatea, creează caractere de excepţie şi o poveste cu adevărat încântătoare, încheiată apoteotic cu ceva ce poate fi numit, fără exagerare, sublim.

Călăuza Red, adaptat perfect ucigătoarei Zone - dar complet neadaptat societăţii umane crescute ca un mucegai în jurul acestei Zone, cu soţia suferind în tăcere, cu fiica un monstru pe care Zona şi-a pus pecetea, tatăl – un mort reînviat de Zonă, goul-ul fără simţiri şi amintiri..., ajuns în faţa Globului de Aur, artifactul străin despre care se zice că va indeplini cele mai ascunse şi mai fierbinţi dorinţe, nu poate spune decât: „ Sunt un simplu animal, vedeţi asta. Nu am cuvinte, nu m-au învăţat cuvintele. Nu ştiu cum să gândesc, ticăloşii ăia nu m-au lăsat să învăţ să gândesc. Dar dacă tu eşti cu adevărat... atotputernic... atotştiitor... atunci o să mă înţelegi! Priveşte în inima mea. Ştiu că tot ce trebuie să vezi este acolo. Trebuie să fie. Nu mi-am vândut sufletul nimănui! Este al meu, este uman! Ia din mine ceea ce vreau... ştiu că nu se poate să doresc ceva rău. La naiba, nu pot gândi alte cuvinte decât... FERICIRE PENTRU TOŢI, GRATIS, ŞI NIMENI SĂ NU RĂMÂNĂ UITAT!”

Toate aceste elemente le găsim şi în filmul lui Tarkovski, dar pe un alt plan. Filmul, tradus în româneşte „Călăuză”, este numit în original „Stalker”, cuvântul american cu acelaşi înţeles. Ca majoritatea filmelor tarkovskiene, „Stalker” este profund religios. Turnat într-o societate comunistă atee, regizorul a trebuit să folosească simboluri care se descifrează abia la a doua sau la a treia vizionare. Pare – doar pare! - transpunerea pe ecran a acestui drum apoteotic al Călăuzei (în film nu este numit deloc Redrick, ci chiar Stalker) spre acel Loc unde se împlinesc dorinţele. Deoarece am avut ocazia să vizionez filmul de mai multe ori, o să-mi împărtăşesc cu voi impresiile lăsate de el. Nu am citit niciunde vreo recenzie a filmului şi, poate, impresiile mele nu sunt împărtăşite de alţii – poate nici măcar nu au fost în intenţiile regizorului. Dar nu cred să mă înşel, ci cred că am reuşit să străbat straturile peste straturi ţesute de regizor, pentru a scăpa cenzurii atotveghetoare.

Filmul are extrem de puţine personaje. Alături de Stalker, sunt cei doi clienţi ai lui, cei care îl plătesc să-i ducă în Zonă, în acel Loc: Inginerul şi Scriitorul. Apoi, este familia lui Stalker: soţia, în stare parosistică de stres, şi fetiţa lui, o handicapată neînstare să se mişte fără ajutorul celorlalţi. Atât. Mai sunt doi poliţişti militari care patrulează într-un jep accesul spre Zonă, arhangheli fără chip şi formă - una cu maşinăria lor ucigătoare.

Şi decorul este minimal. Casa lui Stalker, aflată într-o localitate pustie, nelocuită, alături de o cale ferată (?) pe care auzim trecând garnituri grele de tren – dacă nu cumva trepidaţiile care zguduiesc clădirea, făcând tencuiala să curgă din pereţi şi o lasă pe femeie tăvălindu-se de groază, nu au un cu totul alt înţeles. Mai curând pare o trecere a Îngerului Morţii, pe care doar un semn pe uşorul de la intrare – sau poate curăţenia celor ce locuiesc casa – îl ţine departe.
 

Mai este o crâşmă pustie, în acelaşi oraş pustiu, unde cei doi călători se întâlnesc, în aşteptarea călăuzei lor. Şi depozitele goale înconjurate cu sârmă ghimpată, de la graniţă Zonei. Depozite sau barăci militare, cine poate spune? Totul învăluit într-un crepuscul sepia uniform, fără lumini şi fără umbre, ca într-un iad nesfârşit.

Şi o drezină, pe o cale ferată ruginită.

În ţăcănitul drezinei, cei trei pătrund în Zonă. Pâcla ruginie care îi înconjoară ne împiedică să discernem orice formă. Dar, încet-încet, ţăcănitul obsedant începe să fie însoţit de ciripit de păsări, pâcla începe să se disipeze, făcând loc unui peisaj curat, însorit, de un verde fremătător, ca o poiană după o ploaie rapidă de vară. Suntem într-o altă lume, suntem într-un adevărat Eden!

Singurii care vorbesc, în monologuri nesfârsite, în discursuri, cel mai adesea polemizând, sunt cei doi călători: omul de Ştiinţă şi omul de Artă. Călăuza tace cel mai adesea, iar când vorbeşte, o face greoi, bolovănos, căutându-şi cuvintele, în fraze scurte şi pline de o teamă lăuntrică. Pentru că el e singurul care simte pericolele care se ascund sub natura pură şi frumoasă. Ca şarpele ascuns în Grădina Raiului, acest pericol poate atrage alungarea lor din Zonă – ba chiar moartea! El, pericolul, poate fi exacerbat de lipsa de credinţă a celor doi călători, de nepăsarea lor, de răutatea lor, de ura şi aroganţa lor reciprocă. De Loc te poţi apropia doar cu reverenţă, prin umilinţă, credinţă, sărăcie a duhului... Doar cei „fericiţi” o pot face... Şi el tatonează cu reverenţă şi teamă calea care, eventual, îl va scoate spre acel Loc de fericire şi împlinire a tuturor dorinţelor. 

Călătorilor le lipseşte această umilinţă. Ba, la un moment dat, se despart de Stalker, căutându-şi fiecare propriul drum. Omul de ştiinţă, atras de pete de lumină, rătăceşte pe fundul unui canal, trecând prin multe uşi greu de descuiat – pentru a se găsi în final într-un fund de sac definitiv. Omul de artă, cu spiritul eliberat prin droguri – în cazul filmului, o sticlă de bautură – rătăceşte prin frumuseţea Edenului, fără a se apropia, însă, de Loc.

Bineînţeles, despre Loc se vorbeşte mult, este principalul subiect de discuţie a celor doi. Fără a-l fi văzut, fără a şti prea multe despre el, încearcă să îl descifreze. Prin puterea analitică a Ştiinţei, sau prin străfulgerările inspirate ale Talentului... Călăuza, care nici el nu a fost Acolo niciodată, ştie mai multe: acel Loc îndeplineşte numai cele mai ascunse dorinţe, şi doar dacă acestea sunt curate.

În final, totuşi, doar credinţa şi umilinţa lui Stalker îi scoate la ţinta călătoriei.

Locul pare o ruină. Poate a unui palat, poate a unui Templu... Sub tavanul scund, pardoseala este întreruptă de oglinzi de ape. Un plonjeu ne arată fundul acestor ape – bazine? iazuri? cisterne de spălare rituală? – plin de obiecte nefolosite, părăsite, aruncate: gunoaie, amintiri, un ceas de buzunar cu cadranul zdrobit, cioburi, fotografii, jucării... Pe malul lor, cei doi călători dorm - doar călăuză stă treaz, privind cu teamă în jur. Aşa se face că numai el zăreşte câinele sosit între ei – călăuză credincioasă a Sufletului omenesc, întâlnită în mai toate religiile, încă de la egipteanul Anubis. Să fi sosit să le călăuzeze şi lor sufletele – adevărata Călăuză a căutarii?

Modul în care cei trei răspund în faţa probei finale – exprimarea dorinţei – este şi el diferit. Inginerul renunţă la a mai cere. Neîncrederea în acest „basm” este prea mare. Nici Scriitorul nu cere nimic – arta, talentul i-au dat tot ce ar fi putut cere. Doar Stalker îndrăzneşte să îşi exprime o dorinţă, timid: „Să fie bine!” O ploaie torenţială, începe să cadă sub tavanul scund. O spălare rituală, purificatoare, a celor trei? O confirmare a auzirii dorinţei? (Să ne amintim de ploaia finală şi stranie din Solaris, cealaltă capodoperă tarkovskiană.)Scrie în Scripturi: „Cere şi ţi se va da.” Filmul ne readuce pentru un moment printre clădirile pustii, în pâcla ruginie. Stalker îşi cară fetiţa în spate, ca şi la începutul filmului. Totul pare neschimbat. Aşa să fie? Nu, pentru că talentul regizorului aduce o ultimă scenă. Odată lăsată singură la masa pe care stau trei pahare – din nou, ca pe parcursul întregului film, simbolul Treimii! – unul aproape gol, unul pe jumătate plin si unul plin ochi, la o depărtare care le fac de neajuns pentru fetiţa handicapată, aceasta dă dovadă a modului în care s-a răspuns dorinţei exprimate de către călăuză: îşi apropie paharul prin telekinezie – prin puterea gândului! Darurile Dumnezeirii vin pe căi şi în forme neaşteptate... Că citeşti nuvela şi te laşi pătruns de umanismul simplu, peste timp şi spaţiu, al fraţilor Strugaţki, sau că vizionezi filmul, încercând să recunoşti sensurile creştine profunde ale scriiturii tarkovskiene, experienţa estetică atinge culmi de sublim. O întâlnire de neutat cu spiritul uman!  

Notă:

Mai multe persoane şi-au manifestat dorinţa de a viziona, împreună cu noi, filmul Stalker. Întrucât această proiectare implică diligenţe din partea Centrului Comunitar către autorităţile care regulează drepturile de autor, trebuie să cunoaştem, chiar şi aproximativ, numărul de români doritori să ni se alăture. Rezolvarea pozitivă a acestor diligenţe va putea face posibilă vizionarea, în regim de Cinematecă, a filmelor de marcă din istoria celei de-a 7-a arte. De aceea, nu vă sfiiţi să trimiteţi mesaje în acest sens revistei Atheneum.