Quote:

Trebuie să învăţ să mă accept aşa cum sânt. Crezând în tine însuţi dă rezultate. Doar iubindu-ne pe noi înşine aşa cum sântem putem să ne deschidem inima către cei ce ne iubesc. Cu cât te cunoşti mai bine, cu atât mai mult poţi să te dărui celorlalţi.

Dag Hammarshoeld zicea: "Drumul cel mai dificil este cel spre interior"... şi, cel puţin odată în viaţă trebuie să-l parcurgem.

Dacă ceea ce vine de la oameni nu trebuie întotdeauna acceptat necondiţionat, nu poţi respinge ceea ce este natural. Nu poţi opri ploaia să cadă sau soarele să-şi urmeze drumul; nu poţi aştepta să schimbi firea lupului sau să vrei să arăţi ca Paul Newman, dacă soarta a vrut să te naşti chinez.

Se vorbeşte atâta despre necesitatea generaţiei tinere de a avea modele de urmat la vârsta trecerii în "lumea reală" dar, ca în multe instanţe, şi aici superficialitatea omenească îşi spune cuvântul, mai ales în zilele noastre. Glazura dată de aspectul exterior, fizic este mult folosită în businessul publicitar. Silueta, muşchii şi formele, puterea, banii şi tot ceea ce ei pot oferi, sânt modele idoli, false valori ale societăţii contemporane.

Mi-aş fi dorit să am un model în tinereţe care să mă fi scos din confuzia dorinţei de a apare ceea ce nu eram şi nu puteam fi dar ca atâtea alte generaţii de tineri am crescut sub influenţa cinematografului şi a vedetelor de cartier. Diferenţa este între a avea şi a fi. Modelele întotdeauna au înainte să fie, din perspectiva adulatorului, iar cei care doresc să imite, doresc de fapt să aibă.
Da, avem nevoie de modele cu toţii pentru a ne înţelege şi accepta pe noi înşine aşa cum sântem, modele spirituale, învăţători în ale sufletului înainte de învăţători în ale vieţii lumeşti, care până la urmă nici nu mai sânt necesari pentru cel iluminat în duh. Ca să cred în mine însumi trebuie întâi să mă accept, să învăţ a mă accepta cu limitele şi defectele mele. Pentru asta avem nevoie de modele, învăţători spirituali, ca să nu ape-lăm la serviciile psihiatrilor mai târziu...

Efortul de câştigare a încrederii în sine urmează abia după ce învăţăm să ne acceptăm pe noi înşine. Căci cum aş putea avea încredere în ceva ce nu accept? Credinţa în persoana proprie se obţine în înţelegerea limitelor noastre ca specie şi ca indivizi. Aceasta este umilinţa ca virtute la care se referă creştinismul şi nu umilinţa ca statut social, raportată la puterea Cezarului. Mai departe, umilinţa şi înţelegerea existenţei semenului ca reflexie a sinelui propriu şi împreună, ca creaţie unitară a lui Dumnezeu dă naştere la acceptarea semenului. Aceasta este toleranţa care, mai departe, este generatoarea milostiveniei.

"Nu judeca pe alţii ca să nu fii tu însuţi judecat," spune Scriptura; fii tolerant cu tine în primul rând şi nu te judeca prea aspru, ca să poţi face la fel cu semenul tău pe care să nu-l judeci de loc. Poate că nici pe tine nu trebuie să te judeci în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă să te analizezi şi să-ţi ajustezi atitudinea. Tu, cel comitator de fapte rele sau bune din trecut, eşti cel ce a fost, cel ce nu mai este, altcineva. Faptele tale trecute nu sânt esenţa ta, chiar dacă trebuie să fii responsabil, gata să plăteşti pentru ele. Sânt doar fapte, bune sau rele [măsuri relative totuşi, de aceea hai să le zicem "fapte morale sau imorale", folosind măsura eticii societăţii din care facem parte] făcute într-un moment conjunctural de un om în permanentă schimbare, o ipostază a celui ce devine.

Totul se schimbă şi totul trece: "Glueck und Unglueck, beides trag im Ruh/ Alles geht vorueber, und auch Du" [fericire sau necaz, ia-le la fel căci totul trece, chiar şi tu] scria pe frontispiciul unei case imaginare din Elveţia.

Mercedes Sosa are un cântec ale cărui versuri sună cam aşa într-o traducere cu rima aproximativă:

Priveşte mereu înainte, priveşte-te ca om nou, mort păcatelor trecu-tului şi deschis vieţii viitorului!

"Iubeste-ţi semenul ca pe tine însuţi" îndeamnă Isus, dar cum ai putea să iubeşti pe altul dacă în primul rând nu te iubeşti pe tine? Şi a iubi este mai mult decât a te accepta; iubirea aceasta este iubire de viaţă, dragoste de Dumnezeu pentru creaţia Sa.

Iubirea de sine şi de semen este un efort permanent, de durată de-alungul vieţii noastre pământeşti. Căci valoarea supremă a religiei creştine, şi nu numai, este iubirea. Drumul vieţii este calea spre întâlnirea cu Dumnezeu în sinele propriu. Acesta este drumul interior spre autocunoaşterea de sine şi de Dumnezeu. De ce este atât de dificil?

Raţionaliştii secolului XII-XVIII credeau că realitatea este accesibilă prin intermediul raţiunii, spre deosebire de empirişti care puneau simţurile ca elemente primare ale percepţiei lumii. Kant credea într-o sinteză între raţiune şi simţuri care lucrează împreună la înţelegerea universului spaţio-temporal interior şi exterior. Iar pe lângă astea mai există credinţa ca o altă unealtă de explorare a acestui univers. Credinţa, potrivit lui Kierkegaard, este cunoaştere în lipsa evidentului [căci dacă existenţa lui Dumnezeu ar fi evidentă, ce nevoie ar mai fi de credinţă?].

Spre deosebire de toate celelate forme de viaţă, doar omul are capacitatea conştiinţei de sine şi de analiza a acesteia în raport cu natura şi cu semenii. Ca specie, omenirea şi omenescul au apărut relativ recent, conform descoperirilor arheologice şi antropologice. Deci atributele omeneşti de raţiune şi conştiinţă sânt şi ele noi pe scara evoluţiei, omul rămânând, în ipostaza sa materială supusă paradigmei evoluţioniste, un animal senzorial care se conformă legilor naturale ale autoconservării speciei şi individului în răspuns la stimulii mediului. De aceea cred că aprofundarea conştiinţei de sine ca individ raţional/credincios [şi extrapolat la nivelul societăţii] se poate face , în general, în condiţiile comfortului dat de siguranţa sentimentului de protecţie împotriva agenţilor externi distrugători percepuţi astfel în universul nostru înconjurător. Hrana, adăpostul, creşterea copiilor sânt condiţii sine qua non pentru viaţa omului obişnuit, determinante ale conştiinţei de sine prin prezenţa sau absenţa lor. În pofida faptului că comfortul vieţii stimulează raţiunea şi permite îndreptarea atenţiei spre interiorul propriu, în condiţiile societăţii contemporane civilizate mai ales, instinctele primare îşi păstrează forţa ancestrală acaparatoare a îngrijorărilor cotidiene [probabil că avariţia îşi are originea într-o atitudine de teamă cauzată de lipsa certitudinii în ce priveşte suficienţa stocului de bunuri adunate în cămările ratonice; principiul autoconservării devenind ideea justificativă a acestei atitudini]. De aici greutatea întâmpinată prin conflictul între simţuri şi raţiune/conştiinţă, între pragmatismul senzorial limitativ de libertate şi idealismul raţional al legii morale generatoare de libertate. Kant susţine că libertatea trebuie înţeleasă ca acţiunea volitivă a omului de a urma legea morală a discernerii binelui de rău, prezentă în fiecare din noi. Omul devine liber şi se deosebeşte astfel de animale care trăiesc doar în sfera satisfacerii necesităţilor.

Dar vine un moment în viaţa fiecăruia când conştiinţa prevalează iar temerile ancestrale generatoare a instinctelor de autoconservare nu mai au nici o importanţă. Este clipa dinaintea morţii, întâlnirea cu sinele obligatorie fiecărui om. Pentru majoritatea acest drum spre interior este o noutate dar există şi acei puţini aleşi, călători versaţi sprijiniţi de toiagul credinţei pe calea îngustă, de-alungul unei vieţi.

Dan Motişca