Schoenberg

 

Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, gândirea omenească a cunoscut unul din acele momente atinse de grație caracterizat prin profunde mutații în toate domeniile. Aceste transformări au fost atât de radicale încât impactul pe care l-au avut nu a fost perceput la timpul respectiv, ci după ce au trecut câțiva ani.

Astfel, Max Planck publică teoria cuantelor care va modifica în mod decisiv geometria euclidiană și fizica newtoniană și pentru care va fi răsplătit cu Nobelul pentru fizică în 1918. În 1905, pornind de la cuantele lui Planck, Einstein enunță teoria relativității ceea ce va determina schimbarea concepției în ceea ce privește regulile care guvernează universul. În 1900, Freud publică ”Interpretarea viselor” după care omenirea începe să descopere noi modalități de sondare a minții omenești ce vor sta la baza noii viziuni jungiene. În 1903, frații Wright fac primele încercări de zbor cu avionul punând capăt cercetărilor de secole pentru descoperirea unei mașini de zbor. În 1910, Vassily Kandinsky pictează prima lucrare nereprezentațională deschizănd noi orizonturi în artele plastice. Pentru prima dată, o pictură putea să fie privită ca o lucrare formală în care se îmbinau forme și culori fără să aibă un model în realitate. Și acestea sunt doar câteva domenii în care tiparele vechi au fost sparte și înlocuite cu altele noi, bulversante, ce aveau să dea un nou curs creativității și istoriei omenirii.

În muzică se întâmplă același fenomen prin publicarea în 1908 a lucrării lui Arnold Schoenberg, ”Cartea grădinilor suspendate”. Vechiul concept de tonalitate este înlocuit, cu forme și construcții muzicale disonante.

Cine a fost Arnold Schoenberg, revoluționarul care toată viața a susținut că e tradiționalist deși, a recunoscut că a rupt-o cu estetica muzicală a trecutului? S-a născut la Viena pe 13 septembrie 1874. Nimic nu anunța genialitatea muzicianului care a primit o educație muzicală destul de sumară și la vârsta de opt ani a început să cânte la vioară așa cum cântau toți copiii din familiile vieneze înstărite. A început să compună mici bucăți muzicale încă din adolescență, apoi, a făcut studii economice și a început să lucreze la o bancă. Pasiunea pentru muzică l-a determinat să se implice în viața artistică a Vienei și să intre în contact cu scriitori, artiști plastici, muzicieni. Așa l-a cunoscut pe compozitorul și dirijorul Alexander von Zemlinski de la care ia câteva lecții de contrapunct. Schoenberg a fost un autodidact neavând o pregătire muzicală temeinică. Cei care încă mai cred că geniile care au revoluționat artele precum Picasso, Kandinski, Schoenberg și mulți alții au făcut-o la modul simplist ar trebui să știe că mai întâi, aceste spirite s-au hrănit și au asimilat tradițiile formele clasice și abia apoi a intervenit prin geniul lor și au schimbat întreaga viziune a lumii. ” Primii mei profesori au fost Bach și Mozart, spune Schoenberg, au urmat apoi Beethoven, Brahms și Wagner. Sunt conservator silit să devin radical.” Considera că muzica este o artă care transmite ”un mesaj profetic dezvăluind o formă superioară de viață spre care evoluează omenirea” și credea că această misiune i-a fost dată lui s-o îndeplinească. ”Odată pe când eram în armată, am fost întrebat dacă eu eram compozitorul Arnold Schoenberg. Cineva trebuie să fie, am spus eu, și cum nimeni altcineva nu voia să fie, m-am oferit eu.” Omulețul scund, chel, cu înfățișare de fanatic pe care i-o dădea grimasa de neîncredere continuă pe care o păstra în colțul gurii, cu ochii mari, strălucitori, magnetici știa că el era profetul care avea de îndeplinit această misiune și se simțea ghidat de o forță superioară. ”În ochii lui exoftalmici și explozivi sălășluia toată forța bărbatului”, îl carcaterizează Stravinski în câteva cuvinte.

După ce termină ”Simfonia de cameră nr.1”, Schoenberg le spune prietenilor că acesta va fi noul drum pe caare va merge. Următoarele lui lucrări nu vor avea nimic de-a face cu vechiul stil. ”Comandantul Suprem mi-a poruncit să pornesc pe noi culmi.” Afirmațiile lui îi puneau în mare dilemă prietenii făcându-i să-l asemuiască cu Wagner din cauza egomaniei de care era atins. ”Cred în ceea ce fac și fac numai ce socotesc eu de cuviință ; și vai de acela care pune sub semnul întrebării credința mea. Pe un astfel de om eu îl consider dușman fără ezitare! Nu poți fi alături de mine dacă faci front comun cu adversarii mei.” Cine nu gândea ca el era considerat un infirm și era privit cu compasiune, nu cu supărare. În 1942, un student l-a rugat să-i dea câteva informații despre el și muzica lui pentru că scria o lucrare de masterat despre el. ”Compozitorul lui ”Pierrot lunaire” și al celorlalte lucrări care au modificat istoria muzicii îți mulțumesște pentru invitația onorată de a contribui la lucrarea tezei de masterat. Dar consideră că este mai important să scrie acele lucrări pe care candidații la un titlu de master nu le vor cunoaște niciodată; iar dacă le vor cunoaște, nu vor păstra niciodată distanța și își vor permite să-l deranjeze cu asemenea întrebări.”

Nu-i plăcea nimic din ceea ce compuneau alți muzicieni; pe Stravinski îl satiriza pentru neoclasicismul lui. Îi critica pe toți cei care din spirit de imitație și din dorința de apărea moderni îngrămădeau disonanțe peste disonanțe ca niște gurmanzi fără să-și asume curajul faptelor lor. Busoni și Hindemith erau de asemenea criticați că stăteau călare în două bărci: voiau să fie și neobaroci și moderniști, dar nu erau decât ”pseudo-tonaliști”. Nu agrea nici școala folclorică condusă de Bartok ”care încearcă să aplice la muzica populară, primitivă prin însăși natura ei, o tehnică potrivită numai pentru un tip de gândire evoluată.” Și neiertând pe nimeni i-a băgat pe toți în oala -ismelor considerându-i simpli manieriști, lipsiți de substanță.

Începuturile muzicale ale lui Schoenberg stau sub semnul lui Wagner și al lui Mahler. Publicul deja începuse să-l considere un subversiv. ”Noaptea transfigurată” care a avut premiera în 1903 a provocat un mare scandal deși azi este considerată drept esența postromantismului. A continuat cu poemul simfonic ”Pelleas și Melisande” și cu oratoriul ”Gurrelieder”. În 1903, revine la Viena după ce fusese plecat vreme de doi ani la Berlin și începe să predea Printre primii lui elevi au fost Anton Webern și Alan Berg, cei care îi vor continua opera și cărora le va rămâne părinte spiritual pentru totdeauna.

Cu timpul, muzica lui Schoenberg a început să se detașeze de conceptele uriașe orchestrale din primele lucrări și să devină mai aforistică, compactă și disonantă.

”Odată cu liedurile Op. 15 am reușit pentru prima dată să mă apropii de un ideal al formei și al expresiei care plana în fața mea de ani de zile...Sunt conștient de faptul că am îndepărtat toate urmele esteticii trecutului; și dacă sunt pe cale să mă îndrept spre un scop care mi se pare sigur, simt deja opoziția pe caare trebuie s-o înving...Cred că până și cei care au crezut până acum în mine nu vorvedea necesitatea acestei evoluții”, notează Schoenberg.

Liedurile au fost urmate de opera într-un act ”Așteptarea”, cele ”Cinci piese orchestrale” și cele ”Șase mici piese pentru pian” în 1911, dar, mai cu seamă, ”Pierrot lunaire” din 1912. Schoenberg compune acum o muzică expresionistă fiind foarte apropiat de gruparea Die Brucke încercând să transpună în muzică realizările din pictură ale expresioniștilor. Chiar și el picta, ca un amator, dar în urma lui au rămas câteva lucrări. Expresionismul este un romantism mult intensificat în care sunt explorate mai ales stările interioare și merge de fiecare dată către esența lucrurilor, evitând tot ce era superficial, apropiat de kitsch. În vreme ce impresioniștii căutau să evoce idealul, diafanul prin texturi transparente și senzuale, prin evitarea pigmenților negri, expresionismul folosea culorile tari, liniile distorsionate, texturile dure. În aceeași măsură, muzica expresionistă este atonală, disonantă, în salturi melodice prezentând mai degrabă realismul decât idealismul.

”Așteptare” este o operă de răscruce: are ceva din Wagner, dar are și o privire înainte stând la baza următoarelor piese. Însă cea mai renumită compoziție a lui Schoenberg rămâne ”Pierrot lunaire” în care folosește ca libret un poem al lui Albert Giraud în traducerea germană a lui Otto Erich Hatleben. Ca și ”Teren viran” a lui T.S. Eliot, ”Pierrot lunaire” înfățișează decadența omului modern. Muzica din Pierrot se bazează parțial pe forme tradiționale, însă deseori formele armonice și melodice depășesc granițele cunoscute dezvăluind o nouă lume a sunetului. Pentru prima dată, partea vocalică este reprezentată de ceea ce s-a numit Sprechstimme (voce vorbită) și Sprechgesang (cântec vorbit). ”Pierrot lunaire” alături de ”Domnișoarele din Avignon” ale lui Picasso , de ”Ulise” a lui Joyce și de ”Le sacre du printemps” a lui Stravinski sunt lucrări care jalonează ruperea cu trecutul în artă și începuturile avangardismului.

Muzica lui Schoenberg era stranie la acea vreme, inaccesibilă publicului și de aceea a fost primită cu multă ostilitate. Chiar și în anii 60 când muzica lui și a lui Webern atinge punctul culminant în rândul compozitorilor, se cântă foarte rar. Cu toate că la început Schoenberg credea că stilul său va fi adoptat de marea masă a confraților lui, mai târziu avea să se mulțumească doar cu faptul de a i se recunoaște meritele și de a fi respectat. În 1947, cu câțiva ani înainte să moară îi scria unui prieten: ”Sunt cât se poate de conștient că o înțelegere deplină a lucrărilor mele nu este de așteptat înainte de câteva decenii. Mintea muzicienilor și cea a publicului trebuie să se maturizeze pentru ca să poată înțelege o asemenea muzică. Știu acest lucru, nu mai nutresc nicio speranță în succes, dar știu că – independent de rezultat- datoria mea istorică este să scriu ceea ce îmi poruncește destinul meu.”

Ca oricărui compozitor îi plăcea să-i fie interpretată muzica, dar nu accepta decât să-i fie fideli partiturilor lui. În 1913, când compozitorul și dirijorul Franz Schreker a intervenit în partiturile lui a cerut anularea concertului. ”N-am să mă las prostit de nimeni, îi scria el editorului său. Nu sunt chiar așa de ahtiat după succes. În mod concret: ceea ce mă interesează pe mine nu este un concert, ci un concert bun...Vă rog să nu ezitați să anulați concertul.” Nu agrea nici punerea în scenă a operelor lui doar o singură dată și apoi să fie abandonate. Și pentru că Filarmonica din Viena nu i-a cântat niciodată muzica i-a scris lui Wilhelm Furtwangler că nu va mai permite ca vreo lucrare de-a lui să fie audiată în premieră la Viena. A intrat în conflict și cu Otto Klemperer care afirmase la un moment dat că -i este străină muzica lui. Când Schoenberg se afla în America, Klemperer i-a cerut să-i dirijeze o operă, însă a primit un răspuns cât se poate de tăios: ”Așadar, consider că ar trebui să încetați de a mai dirija lucrările mele. Căci ce fel de concert poate fi acela din moment ce muzica mea v-a devenit străină.”

Dacă între 1830 și 1860 s-a manifestat romantismul timpuriu, urmat apoi de epoca lui Wagner, iar între 1910 și 1945 muzica lui Stravinski a dominat, în deceniile următoare se instaurează perioada lui Schoenberg și a școlii sale. Următorul mare expresionist care-și trage seva din romantismul german va fi Alban Berg.

29.06.2021

m.s.